ICCJ. Decizia nr. 1379/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1379/2011
Dosar nr. 5107/1/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3708/105/2007 la Tribunalul Prahova, contestatorul P.N. a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 2195 din 10 aprilie 2006 emisă de intimata Primăria municipiului Ploieşti - prin Primar şi acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren situat în Ploieşti, str. Gh. Gr. Cantacuzino, judeţul Prahova. În motivarea contestaţiei, s-a arătat că prin dispoziţia atacată s-a respins notificarea formulată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în mod nelegal.
Prin sentinţa civilă nr. 1398 din 07 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul P.N., s-a anulat Dispoziţia nr. 2195 din 10 aprilie 2006 emisă de Primarul municipiului Ploieşti şi s-a acordat contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, pentru suprafaţa de aproximativ 10000 m.p. teren situat în Ploieşti, str. Gh. Gr. Cantacuzino, judeţul Prahova.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 2195 din 10 aprilie 2006 emisă de Primarul municipiului Ploieşti s-a respins notificarea contestatorului privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul situat în Ploieşti, str. Gh. Gr. Cantacuzino, judeţul Prahova, apreciindu-se că terenul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului ca teren arabil, situaţie ce nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată.
Prin actele depuse la dosar, respectiv copia actului de vânzare-cumpărare, s-a dovedit că autorul contestatorului, numitul P.N. a fost proprietarul terenului în litigiu, în suprafaţă de aproximativ 10000 m.p., situat în pct. Malul Roşu din intravilanul municipiului Ploieşti. În conformitate cu adeverinţa din 29 decembrie 1992, terenul a fost preluat de către fostul Minister al Forţelor Armate - Comenduirea Garnizoanei Ploieşti, fără nici un fel de despăgubire, ulterior acesta fiind trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 115/1995.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, a declarat apel intimata Primăria municipiului Ploieşti, prin reprezentant legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin Decizia civilă nr. 112 din 08 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata.
Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 112 din 08 aprilie 2008 a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5717 din 19 mai 2009, prin care a fost admis recursul, a fost casată Decizia civilă atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că nu s-au administrat probe pentru lămurirea situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a formulat notificare şi, ca atare, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru lămurirea situaţiei de fapt, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.
Pe linia deciziei de casare, în considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus prin încheierea de şedinţă din 12 ianuarie 2010 suplimentarea probelor cu înscrisuri, precum şi efectuarea unei expertize în specialitatea topografie pentru identificarea şi evidenţierea pe schiţa de plan a terenului care a făcut obiectul notificării, cu menţiunea de a se preciza locul situării acestuia, atât la data preluării de către stat, cât şi la data apariţiei legii de reparaţie.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 77 din 20 aprilie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de intimata Primăria municipiului Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 1398 din 7 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatorul P.N. şi a obligat apelanta la plata sumei de 500 lei reprezentând onorariu expert cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul contestator.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Urmare deciziei de casare pronunţată de instanţa supremă, în rejudecare, instanţa de trimitere avea să stabilească regimul juridic al imobilului care a făcut obiectul notificării, privitor la întinderea dreptului de proprietate, locul situării acestuia la data preluării de către stat (în intravilanul sau extravilanul localităţii) şi, totodată, urma să se lămurească locul situării terenului la data preluării şi la data apariţiei legii de reparaţie.
În contextul în care, atât prin dispoziţia de respingere a notificării, cât şi ulterior, prin hotărârile pronunţate în primul ciclu de judecată, inclusiv prin Decizia de casare a instanţei supreme, s-au reţinut irevocabil, calitatea de persoană îndreptăţită, în înţelesul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a contestatorului şi situaţia de imobil preluat abuziv în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a din acelaşi act normativ, instanţa a analizat doar regimul juridic al terenului obiect al notificării din prezenta cauză.
Din raportul de expertiză întocmit de expert P.D., rezultă că terenul în suprafaţă de aproximativ 10000 m.p., preluat conform Decretului nr. 115/1959 pentru realizarea obiectivului Baza 2 Logistică „V.", Ploieşti, avea la data preluării categoria de folosinţă „arabil", situat în intravilanul localităţii Ploieşti, iar la data apariţiei Legii nr. 10/2001 se afla situat în intravilanul localităţii, având această categorie de teren intravilan.
Aşa fiind, în condiţiile în care în prezent, întreaga suprafaţă de teren preluată abuziv de stat, fără despăgubiri, este ocupată de U.M. nefiind, deci, posibilă restituirea în natură, Curtea a constatat că instanţa fondului, interpretând corect disp. art. 26 alin. (3) raportat la disp. art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a procedat la admiterea contestaţiei şi anularea dispoziţiei emise de Primăria mun. Ploieşti, recunoscând dreptul contestatorului la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru terenul solicitat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata Primăria municipiului Ploieşti, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate se arată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu cele ale pct. 8.1 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, potrivit cărora nu fac obiectul legii terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
În speţă, fiind vorba despre un teren arabil, deci agricol, regimul juridic al acestuia este reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind incidenţă Legea nr. 10/2001.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul revendicat se regăseşte în incinta Unităţii Militare Ploieşti şi nu se află în patrimoniul municipiului Ploieşti. În acest sens, la dosar se află adeverinţa emisă de Comenduirea de Garnizoană Ploieşti, care atestă că terenul arabil a fost preluat de la autorul contestatorului de către o unitate militară din cadrul Garnizoanei Ploieşti.
De altfel, în cadrul procedurii administrative prealabile, s-au făcut demersuri cu privire la identificarea unităţii deţinătoare a acestui imobil-teren, iar în urma verificărilor a rezultat că terenul revendicat nu se află în administrarea municipiului Ploieşti.
De aceea, în mod greşit a fost respins apelul formulat de intimată şi a fost menţinută ca legală sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care a fost anulată dispoziţia contestată şi au fost acordate contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de aproximativ 10.000 mp teren situat în Ploieşti, str. Gh. Gr. Cantacuzino, judeţul Prahova.
Primăria municipiului Ploieşti nu poate fi obligată la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul solicitat, având în vedere că nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Totodată, se arată că pe linia deciziei de casare, instanţa de apel era obligată să administreze probe pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului pentru care s-a formulat notificare. În acest sens instanţa, având în vedere concluziile raportului de expertiză din care rezultă că terenul revendicat se regăseşte în incinta Unităţii Militare Ploieşti, trebuia sa stabilească unitatea deţinătoare care va acorda măsurile reparatorii.
În consecinţă, atât timp cât instituţia apelantă nu este unitate deţinătoare, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei nr. 77/2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul civil nr. 3708/105/2007, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Referitor la primul motiv de recurs, vizând greşita stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu de către instanţa de trimitere, în rejudecare, Înalta Curte constată că terenul ce face obiectul litigiului de faţă, cu privire la care intimatul contestator P.N. a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, este în suprafaţă de aproximativ 10.000 m.p. şi se află situat în intravilanul municipiului Ploieşti, judeţul Prahova.
Din adeverinţa din 29 decembrie 1952 emisă de Comenduirea de Garnizoană Ploieşti, rezultă că suprafaţa de circa 10.000 m.p. „pământ arabil" a fost luată din proprietatea autorului intimatului contestator, fiind predată unei unităţi militare din această Garnizoană Ploieşti.
De asemenea, din adresa emisă de Direcţia Agricolă a Judeţului Prahova, rezultă că terenul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul de expropriere nr. 115/1959.
Conform raportului de expertiză tehnică topografică întocmit în cauză, terenul în suprafaţă de aproximativ 10.000 m.p. avea la data preluării categoria de folosinţă „arabil", fiind situat în intravilanul localităţii Ploieşti, iar la data apariţiei Legii nr. 10/2001 se afla situat, de asemenea, în intravilanul localităţii, având această categorie de teren intravilan.
În raport de situaţia de fapt şi juridică astfel stabilită, curtea de apel a constatat că terenul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu sub incidenţa legilor fondului funciar, confirmând astfel soluţia tribunalului, care a reţinut că atât la data preluării abuzive, cât şi la data notificării, terenul în litigiu se afla situat în intravilanul oraşului Ploieşti, nefiind incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Exercitând, exclusiv, un control de nelegalitate asupra acestor considerente, Înalta Curte constată că terenul solicitat intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată, regimul său juridic fiind cel reglementat de art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) şi (3) din această lege.
De altfel, Legea nr. 10/2001 are şi caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din materia fondului funciar, în sensul că, domeniul său de reglementare acoperă şi acele terenuri situate în intravilanul localităţilor, care până la intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.
Prin urmare, pentru asemenea cazuri, bine definite, Legea nr. 10/2001 are şi caracter de complinire a prevederilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi Legii nr. 1/2000.
În atare situaţie, critica formulată, referitoare la greşita stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, respectiv susţinerea că, este cel reglementat prin dispoziţiile legilor funciare, justificată doar de categoria de folosinţă „arabil" a terenului la momentul preluării abuzive de către stat, se reţine a fi nefondată, urmând a fi înlăturată.
O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că Primăria municipiului Ploieşti nu poate fi obligată la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul solicitat, având în vedere că nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, terenul în suprafaţă de aproximativ 10.000 m.p. fiind ocupat de o unitate militară din cadrul Garnizoanei Ploieşti.
Înalta Curte priveşte această critică ca nefondată, atâta timp cât recurenta intimată, în calitate de entitate investită, a emis Dispoziţia nr. 2195 din 10 aprilie 2006 prin care s-a respins notificarea contestatorului privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul situat în Ploieşti, str. Gh. Gr. Cantacuzino, judeţul Prahova, cu singura motivare că terenul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului ca teren arabil, situaţie ce nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată.
Totodată, în Referatul întocmit în cadrul procedurii prealabile şi care a stat la baza emiterii dispoziţiei contestate, s-a arătat în mod expres, că în cazul în care se va dovedi identitatea de număr poştal şi că terenul solicitat se află în patrimoniul M.Ap.N., U.M. Ploieşti, „dosarul va fi trimis spre soluţionare M.Ap.N.", ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă, Primăria considerându-se legal investită să primească şi să soluţioneze notificarea conform Legii nr. 10/2001.
De altfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, entitatea obligată să primească şi să soluţioneze notificarea este atât proprietarul bunului solicitat, cât şi deţinătorul acestuia, dispoziţia emisă de aceasta nefiind contestată şi nici anulată în procedura judiciară, sub acest aspect, care astfel se bucură de putere de lucru judecat.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei relative la nerespectarea deciziei de casare în ceea ce priveşte lămurirea situaţiei juridice a terenului pentru care s-a formulat notificare, precum şi cele referitoare la stabilirea unităţii deţinătoare care va acorda măsurile reparatorii.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant P.N., reprezentând onorariu de avocat, dată fiind culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploieşti împotriva deciziei nr. 77 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant P.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1433/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1170/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
