ICCJ. Decizia nr. 1433/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1433/2011
Dosar nr. 11071/3/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1309 din data de 17 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul D.A., în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost anulată dispoziţia nr. 11252 din 09 februarie 2009, emisă de intimat, şi s-a constatat că notificatorul contestator are calitatea de persoană îndreptăţită la măsura reparatorii prin echivalent pentru terenul şi construcţia din Bucureşti str. Părăluţelor, sector 6, despăgubiri ce se vor acorda în temeiul Legii nr. 10/2001 republicată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 11252 din 09 februarie 2009, intimatul a soluţionat notificarea formulată de contestator, pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, vizând imobilul din str. Părăluţelor, sector 6, Bucureşti, notificarea fiind respinsă ca nedovedită. În motivarea dispoziţiei, intimatul a reţinut că notificatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, terenul fiind dobândit prin chitanţa din 19 mai 1967, şi nu prin act autentic, conform art. 2 din Decretul nr. 221/1950.
Din analiza documentaţiei depuse de notificator în dosarul administrativ, a rezultat că, într-adevăr, acesta invocă, în susţinerea dreptului de proprietate, înscrisul sub semnătură privată din 19 mai 1967, intitulat „chitanţă". Potrivit acestui înscris, contestatorul a cumpărat terenul de 400 mp de la S.G. şi S.D., iar, prin certificatul, eliberat de Circumscripţia Financiară a sectorului 7, se atestă că D.A. figurează la matricolă, cu imobilul situat în st Panselelor, teren cumpărat pe bază de chitanţă şi clădire construită fără autorizaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 7134/1987 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantului D.A. împotriva pârâtei S.D., vânzătoarea terenului, constatându-se că „reclamantul este constructor de bună credinţă al imobilului situat în str. Părăluţelor". În considerente, instanţa a reţinut că, prin chitanţa sub semnătura privată din 19 mai 1967, reclamantul a cumpărat de la pârâtă şi de la soţul acesteia, S.D., decedat, terenul din str. Părăluţelor, reclamantul fiind cel care a plătit impozitele aferente imobilului de la data cumpărării. De asemenea, instanţa a reţinut că reclamantul a construit o casă pe acest teren.
Potrivit adresei Primăriei municipiului Bucureşti din 28 noiembrie 2006, imobilul de la adresa menţionată anterior, format din teren de 440 mp, din care 42 mp construcţii, proprietate particulară, avea posesor de parcelă, la data întocmirii evidenţelor, pe D.A.
Conform aceleiaşi adrese, imobilul a făcut obiectul HG nr. 556 din 17 mai 1990, privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile din municipiul Bucureşti, în a cărei anexă 20 bis, la poziţia 62, este înscris D.A., cu teren de 430 mp şi 115,61 mp construcţii, iar notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată de aceeaşi persoană, D.A.
Adresa SC O. SA atestă împrejurarea că imobilul a fost expropriat în baza HG nr. 556/1990, iar construcţia a fost evaluată la 24 octombrie 1990, contestatorului achitându-i-se despăgubiri de 41.231 lei, pentru teren nefiind plătite despăgubiri. În acelaşi timp, conform procesului verbal al ICRAL Giuleşti, imobilul fusese predat, de către proprietarul D.A., către ICRAL la 4 ianuarie 1988, făcându-se menţiunea că imobilul a fost expropriat. Aşadar, rezultă că, la momentul apariţiei HG nr. 556/1990, imobilul litigios era deja preluat de stat, hotărârea de guvern reglementând doar modalitatea de acordare a despăgubirilor.
Intimatul a menţionat, în cuprinsul dispoziţiei sale, că notificarea nu a fost dovedită, deşi notificatorul a depus la dosarul administrativ toate aceste acte, anterior analizate, din cuprinsul cărora rezultă că notificatorul a făcut atât dovada calităţii de persoană îndreptăţită, conform art. 3 lit. a), cât şi proba dreptului de proprietate invocat, conform art. 2 lit. i), în contextul art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată şi a art. 23.1 din Norme.
Faţă de înscrisurile anterior analizate, s-a constatat că notificatorului i se pot acorda despăgubiri prin echivalent, astfel cum acesta a solicitat prin notificare, potrivit art. 1 alin. (2) şi 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând sentinţa pentru nelegalitate.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că sentinţa pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecată a reţinut in mod nelegal că, în cauză, a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înţelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana fizică sau juridică.
Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Potrivit art. 2 din Decretul 221 din 06 septembrie 1950, înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţii, nu se pot face decât prin acte autentice şi cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular.
Prin Decizia civilă nr. 7/A din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Având în vedere dispoziţiile pct. 22.1 din HG nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite, înseamnă ca aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare indicate.
Ca urmare, rezultă că, în aceasta materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv (acordarea măsurilor reparatorii în echivalent), în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile si alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepţiunea legii de reparaţie, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparaţie, în spiritul şi finalitatea acestei legi; ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat sau nu în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a autorului acesteia.
Cum, în speţă, contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu cu înscrisuri, constând în înscrisul sub semnătură privată din 19 mai 1967, emis de Circumscripţia Financiară a Sectorului 7, sentinţa civilă nr. 7134/1987 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a constatat că reclamantul este constructor de bună-credinţă al imobilului situat în str. Părăluţelor, adresa din 28 noiembrie 2006, emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi adresa emisă de SC O. SA, ce atestă faptul că imobilul a fost expropriat în baza HG nr. 556/1990, rezultă că sentinţa instanţei de fond, prin care s-a constatat calitatea reclamantului, de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul şi construcţia din str. Părăluţelor, este legală şi temeinică, acţiunea acestuia fiind admisibilă, potrivit art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive, în susţinerea cărora a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Analizând, în mod greşit, probatoriul administrat în cauză şi interpretând, în mod eronat, dispoziţiile art. 3 si art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a considerat că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la imobilul in litigiu.
Prin dispoziţia contestată, s-a respins notificarea formulată de către contestator întrucât nu a făcut dovada de persoană îndreptăţită potrivit legii.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptăţite în înţelesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal, de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire, trebuie însoţita de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
În aplicarea acestor texte legale, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003 prevede - în concordanţă, de altfel, cu dreptul comun în materia acţiunii în revendicare imobiliară (Legea nr. 10/2001 nederogând sub acest aspect de la normele generale, respectiv normele cuprinse in Codul Civil) – că, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică".
Acelaşi articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calităţii de moştenitor, respectiv certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă, care atestă filiaţia sau rudenia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ, se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate anterior se constată că, deşi contestatorul a susţinut că a depus acte ce dovedesc calitatea de persoana îndreptăţită, actele depuse si avute in vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la pronunţarea deciziei contestate, nu pot constitui o dovadă în acest sens.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului.
Practic, instanţa de apel nu îşi motivează hotărârea faţă de actele invocate prin dispoziţia contestată şi, ca atare, câtă vreme nu s-au adus argumente care să combată dispoziţia contestată, recurentul apreciază că este perfect legală.
Motivarea instanţei de apel are în vedere aspecte ce nu au fost reţinute prin dispoziţia ce face obiectul prezentei cauze, notificarea contestatorului nefiind respinsă pentru nedovedirea calităţii de moştenitor, ci pentru nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită.
Intimatul reclamant nu a înregistrat întâmpinare în dosarul de recurs, dar a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului pârât, la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, recurentul susţine, prin motivele de recurs, nelegalitatea deciziei, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3, art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, art. 21.1, Capitolul I pct. 1 lit. e) şi art. 22 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, precum şi nemotivarea hotărârii faţă de actele avute în vedere la emiterea dispoziţiei contestate, dar şi motive străine de aceasta, şi anume cele referitoare la o pretinsă neîndeplinire a calităţii de moştenitor în persoana reclamantului, aspect care nu a stat la baza dispoziţiei contestate.
Aceste susţineri permit încadrarea lor în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., din perspectiva cărora, analizând Decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În primul rând, instanţa va avea în vedere nu dispoziţiile invocate în cererea de recurs din HG nr. 498/2003, abrogată prin HG nr. 250/2007, ci cele corespondente acestora şi preluate în hotărârea de guvern menţionată din 2007, în vigoare în prezent.
Susţinerile recurentului, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.
Astfel, recurentul pretinde încălcarea textelor de lege în materie de probatoriu, cu consecinţa nedovedirii calităţii reclamantului, de persoană îndreptăţită la restituire, invocând, în realitate, faţă de ansamblul apărărilor formulate la instanţele anterioare, inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, determinat de neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare menţionat de acesta ca temei al dreptului de proprietate pentru imobil.
Mai precis, susţine că, neprezentând un act încheiat în formă autentică, faţă de dispoziţiile Decretului nr. 221/1950, care impuneau ad validitatem această condiţie de formă a contractului de vânzare-cumpărare, în patrimoniul reclamantului nu s-a transmis dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu şi, ca atare, neputându-l dovedi prin înscrisurile prezentate, el nu are calitatea de persoană îndreptăţită la formele de reparaţie reglementate de Legea nr. 10/2001.
În primul rând, argumentele instanţei de apel referitoare la extinderea mijloacelor de probă în materia dovedirii dreptului de proprietate pentru imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 sunt corecte, dar fără relevanţă directă pentru situaţia reclamantului, în cazul său, faţă de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul pretins prin notificare, punându-se problema necesităţii respectării formei autentice pentru validitatea actului.
Din această perspectivă, susţinerile recurentului sunt corecte, dar nu cu referire la Decretul nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizare, abrogat la data încheierii convenţiei de către reclamant, prin art. 23 din Decretul nr. 144/1958, ci în raport cu acest din urmă act normativ.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, înstrăinarea terenurilor proprietate particulară cu sau fără construcţii de pe teritoriul oraşelor se putea face numai în formă autentică.
Ca atare, forma autentică era prevăzută ca o condiţie de validitate a actului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul actului normativ menţionat, condiţie neîndeplinită de reclamant la data încheierii convenţiei materializată prin înscrisul sub semnătură privată din 19 mai 1967.
Cu toate acestea, soluţia instanţei de apel este corectă sub aspectul concluzionării dreptului reclamantului la măsurile reparatorii solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece acesta este deţinătorul unei hotărâri definitive care-i confirmă dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Potrivit art. 12 din acelaşi decret, în ipoteza în care s-a încheiat un înscris, din care rezultă că proprietarul unui teren cu sau fără construcţii, s-a obligat să-l înstrăineze cu titlu oneros şi s-au respectat modalităţile de plată a preţului prevăzute în înscris, iar în termen de 3 luni de la eliberarea autorizaţiei prevăzută în art. 11 una dintre părţi sau succesorii acesteia nu se prezintă, din orice motive, la notariat pentru autentificarea actului de înstrăinare, instanţa judecătorească va putea da o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare.
Or, prin sentinţa civilă nr. 7134 din 17 noiembrie 1987 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului pentru teren, în considerente arătându-se, după cum s-a reţinut de instanţele anterioare, că „reclamantul a cumpărat cu chitanţă un teren în 1969 (în realitate, în 1967) pe care a construit o casă, fiind constructor de bună credinţă, imobilul fiind situat în str. Părăluţelor".
Acţiunea a fost admisă în contradictoriu cu promitentul vânzător din chitanţa încheiată în 1967, care mai era în viaţă la data pronunţării sentinţei civile sus-menţionate, respectiv S.D., preţul de 4000 de lei fiind plătit de reclamant, după cum rezultă din chiar conţinutul înscrisului respectiv, astfel încât sentinţa nr. 1734/17 din 17 noiembrie 1987 are valoarea unei hotărâri care confirmă vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu între intimat şi vânzătoare, în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958, chiar dacă acţiunea soluţionată prin această hotărâre, din punct de vedere strict formal, nu a reprezentat o veritabilă acţiune de obţinere a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Finalitatea acţiunii soluţionate prin această sentinţă este aceeaşi cu cea prevăzută de art. 12 din Decret, iar îndeplinirea condiţiilor menţionate în acest text de lege, în legătură cu existenţa înscrisului şi plata preţului, conduc la concluzia că reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească în anul 1987 prin care i se recunoaşte dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu singura persoană ce ar fi avut interesul şi în prezent să invoce un astfel de drept, şi anume S.D. (promitentul vânzător, eventualii ei moştenitori), dar care l-a pierdut prin operaţiunea de înstrăinare către reclamant, confirmată prin hotărârea enunţată.
Ca urmare, nu se poate considera că, în persoana reclamantului, nu ar fi operat transferul de proprietate prin convenţia încheiată la data de 19 mai 1967 unită cu sentinţa civilă nr. 1734/1987 şi, mai departe, că instanţa de apel ar fi procedat la încălcarea textelor de lege în materie de probare a dreptului său de proprietate, cu consecinţa greşitei reţineri a calităţii reclamantului, de persoană îndreptăţită la restituire.
Hotărârea judecătorească sus-menţionată este un act autentic, în înţelesul legii, care, împreună cu convenţia încheiată de reclamant în 1967 reprezintă acte juridice translative de proprietate în înţelesul art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, şi dovedesc, astfel, calitatea reclamantului, de persoană îndreptăţită la restituire.
În consecinţă, nu se poate considera că reclamantul nu ar fi avut în patrimoniu şi, deci, nici probat, dreptul de proprietate pentru imobil şi că instanţa de apel, ajungând la o concluzie contrară, ar fi încălcat art. 21-23 (de fapt, numai art. 23 se referă la actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru imobilul notificat), art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, art. 23.1. şi art. 1 lit. e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în vigoare în prezent.
În concluzie, criticile de nelegalitate avute în vedere de recurent în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.
2. Şi criticile referitoare la nemotivarea hotărârii sau la existenţa unor argumente străine de natura pricinii vor fi înlăturate.
Curtea a respectat întocmai dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligaţia instanţei de a prezenta motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate, stabilind situaţia de fapt prin raportare la probele administrate şi aplicând acesteia, dispoziţiile legale incidente, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, redate în precedent.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, Curtea s-a raportat la toate probele prezentate în dosar şi, în raport de consideraţiile acestei instanţe privind posibilitatea mai largă a dovedirii dreptului de proprietate de către beneficiarul Legii nr. 10/2001, a răspuns implicit şi motivelor pentru care recurentul a respins, prin dispoziţia contestată, în mod greşit, cererea reclamantului.
De altfel, cum prezenta instanţă poate complini motivarea instanţei de apel, procedând în acest sens prin redarea propriilor argumente, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7, pentru modificarea deciziei atacate.
Cât priveşte argumentele străine de natura pricinii, legate de pretinse considerente din decizie legate de aşa zisa calitate de moştenitor a reclamantului, Curtea de Apel nu a reţinut calitatea de moştenitor în persoana reclamantului de pe urma altei persoane, contrar criticilor recurentului în acest sens, ci a avut în vedere calitatea de fost proprietar a acestuia.
Prin urmare, nici cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt întrunite.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia instanţei de apel este legală şi corect motivată, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei de la fila 14 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 7/A din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul-contestator D.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1439/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1379/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
