ICCJ. Decizia nr. 1439/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1439/2011
Dosar nr. 5751/2/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. 3168/4/2007 reclamantul I.S. a chemat în judecată Spitalul Penitenciarului Jilava solicitând obligarea acestuia la plata unor daune morale în cuantum de 10.000.000 euro pe motiv că a fost nevoit să se adreseze instanţei de judecată pentru a intra în posesia unei copii de pe fişa medicală.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost internat în Spitalul Penitenciarului Jilava în data de 06 martie 2003 din cauza unor probleme de sănătate şi, deşi a solicitat în mod repetat emiterea unei copii de pe fişa medicală, Spitalul nu a făcut acest lucru. Ca atare, s-a adresat instanţelor de judecată, iar Tribunalul Bucureşti i-a admis cererea şi a obligat Administraţia Spitalului să-i elibereze actele solicitate.
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 5510 din 15 octombrie 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 40943/3/2007, iar prin sentinţa civilă nr. 24 din 10 ianuarie 2008 s-a admis excepţia netimbrării şi s-a anulat acţiunea, având în vedere că acţiunea este una patrimonială, iar reclamantul nu a timbrat acţiunea.
Prin Decizia pronunţată de instanţa de apel nr. 618 din 08 septembrie 2008 s-a admis apelul şi s-a desfiinţat sentinţa civilă apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare reţinându-se că cererea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.
În rejudecare reclamantul nu a mai susţinut cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma avocatului din oficiu, prezentându-se în instanţă şi susţinându-şi cererea de probe şi cererea pe fondul său.
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 19 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul I.S., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Penitenciarului Jilava; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere formulată în contradictoriu cu Spitalul Penitenciarului Jilava ce are ca obiect daune morale, iar motivaţia de fapt a cererii de chemare în judecată constă în faptul că la data de 6 martie 2003 a fost internat în Spitalul Penitenciarului Jilava şi deşi s-a solicitat în repetate rânduri să-i fie comunicată fişa medicală Spitalul a refuzat să-i pună la dispoziţie aceste acte medicale.
Tribunalul a reţinut că reclamantul a formulat plângere soluţionată de Judecătoria Buftea prin sentinţa penală nr. 2524 din 20 octombrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 4591//94/2006, împotriva refuzului Spitalul Penitenciarului Jilava de a-i pune la dispoziţie fişa sa medicală, conform OUG nr. 56/2003, iar prin Decizia de recurs nr. 318 din 8 februarie 2007, Pronunţată în dosarul nr. 4591/94/2006 de către Tribunalul Bucureşti s-a admis recursul, s-a casat sentinţa penală de fond şi în rejudecare s-a admis plângerea şi s-a dispus obligarea Administraţiei Spitalului Penitenciar Jilava să fie comunicate toate documentele medicale întocmite în perioada 06-11 martie 2003 în care a fost internat în această unitate spitalicească.
Faptul că Administraţiei Spitalului penitenciar Jilava a pus în executare Decizia penală şi a comunicat reclamantului actele solicitate, nu înseamnă că prejudiciul moral nu există, având în vedere că actele medicale s-au înaintat după pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, potrivit adresei nr. N2/24802 din 19 februarie 2007 şi faţă de motivele prezentate în continuare.
În raport de situaţia de fapt configurată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune morale este întemeiată, în parte, întrucât sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. raportat la art. 22 din Constituţia României şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La stabilirea întinderii reparaţiei s-a ţinut seama de împrejurarea că există o hotărâre definitivă prin care Spitalul penitenciar Jilava a fost obligat să comunice reclamantului actele medicale ca urmare a internării acestuia în perioada 6-19 martie 2003 şi că tocmai refuzul comunicării actelor medicale care îl priveau în mod direct pe reclamant a determinat acţionarea în judecata şi pronunţarea celor două hotărâri în materie penală.
În ceea ce priveşte paguba suferită, tribunalul a reţinut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi interesele legitime ale unei persoane.
Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conţinut economic şi poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluabile in bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnităţii, restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii etc.
Unul dintre principiile care guvernează natura răspunderii civile delictuale este principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din dispoziţiile art. 998 C. civ., conform căruia „orice faptă a omului, care cauzează prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara" şi care evocă ideea reparării prejudiciului în totalitatea sa, fără nici o restrângere sau limitare în raport de natura prejudiciului (material sau moral), având în vedere că despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt menţionată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în starea de stres, suferinţa psihică suportată de către reclamant ca efect al litigiului pe care l-a avut cu Administraţia Spitalului Penitenciar Jilava şi ca urmare a numeroaselor cereri pe care le-a făcut pentru a i se comunica nişte acte medicale care îl priveau şi cauzată şi de atitudinea abuzivă şi nelegală a administraţiei de a-i refuza în mod nejustificat comunicarea acestor înscrisuri.
Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat aşadar că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în lezarea demnităţii care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 500 lei, pe care tribunalul le-a considerat necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă, fapta săvârşită de către Administraţia Penitenciarului Jilava dar şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale şi faţă de faptul că daunele morale nu trebuie să reprezinte un mijloc de înavuţire pentru nici o persoană.
Este adevărat că legea sau jurisprudenţa nu oferă criticii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile, de a găsi anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.
Împotriva sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 220/A din 23 martie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelurile formulate de reclamantul I.S. şi pârâtul Penitenciarul Spital Bucureşti – Jilava, ca nefondate.
Pentru a respinge apelul pârâtului, curtea a acut în vedere următoarele:
Reţinând că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume cu titlu daune morale pentru o fapta acestuia de a refuza punerea la dispoziţie a actelor medicale, în pofida numeroaselor solicitări pe reclamantul i le-a adresat în acest scop, tribunalul a dat calificarea corectă acţiunii deduse judecăţii şi a soluţionat-o prin prisma prevederilor art. 998-999 C. civ., temei juridic al răspunderii civile delictuale indicat expres şi în considerentele sentinţei apelate, criticile apelantului cu privire la lipsa şi neindicarea acestui temei neputând fi deci primite.
Susţinerile apelantului referitoare la imposibilitatea acordării de despăgubiri civile cu caracter pecuniar în lipsa unor prevederi legale exprese cum sunt cele ale art. 504 şi urm. C. proc. pen. sunt lipsite în acest context de orice suport juridic, în speţă analizându-se un alt raport juridic, care nu este întemeiat pe răspunderea specială, obiectivă, instituită în sarcina statului pentru situaţia erorilor judiciare.
Or, aşa cum şi apelantul arată ulterior în motivele de apel, în măsura în care sunt probate toate cerinţele angajării unei asemenea răspunderi având ca fundament producerea unei fapte de natură delictuală - respectiv, existenţă unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între acestea, vinovăţia autorului - se impune dezdăunarea victimei delictului produs.
În ceea ce priveşte modalitatea în care se poate repara prejudiciu pretins, odată ce acesta este dovedit, Curtea constată ca lipsite de orice relevanţă susţinerile apelantului referitoare la posibilitatea luării altor măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, cum ar fi publicarea hotărârii de sancţionare a faptei, în raport de cererea introductivă şi limitele învestiri instanţei trasate prin aceasta, instanţa fiind chemată să se pronunţe cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. numai asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului la acordarea unor despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale, singura formă de dezdăunare solicitată prin acţiune.
Sunt neîntemeiate şi criticile apelantului-pârât referitoare la nedovedirea cerinţelor angajării răspunderii civile delictuale în sarcina sa conform art. 998 - 999 C. civ., în condiţiile în care, cum corect a reţinut şi prima instanţă printr-o hotărâre penală definitivă - Decizia penală nr. 318/R din 8 februarie 2007 Tribunalului Bucureşti secţia a l-a penală pronunţată în dosarul nr. 4591/94/2006 - s-a stabilit existenţa din partea pârâtului a unui refuz de remitere a actelor medicale solicitate de reclamantul deţinut, fiind admisă plângerea acestuia din urmă cu acest obiect, conform dispoziţiilor OUG n 56/2003, reţinându-se totodată că pronunţarea acestei hotărâri reprezintă finalizarea unui îndelung şir de demersuri întreprinse de reclamant pentru a se comunica nişte acte medicale care îl priveau, sancţionându-se pe această cale atitudinea abuzivă şi nelegală a administraţiei, demersuri implicând stare de stres şi o suferinţă psihică inerentă în acest caz.
De altfel, apelantul-pârât nu indică ce condiţie pentru angajarea răspunderii sale civile nu ar fi îndeplinită, insistând doar în nedovedirea de către reclamant a existenţei şi întinderii prejudiciului moral.
Producerea prejudiciului personal nepatrimonial, raportul de cauzalitate pot fi oricum deduse în speţă chiar din natura faptei ilicite reţinute şi ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, descrise şi în hotărârile penale pronunţate în cauza sus-menţionată, având în vedere că altă probă directă este aproape imposibilă, iar în jurisprudenţă s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar însă să fie avute în vedere criterii obiective pentru fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.
Or, cu privire la acest aspect tribunalul a reţinut corect că nu poate fi ignorată gravitatea faptei săvârşită de către Administraţia Penitenciarul Jilava (de pe o poziţie superioară, de autoritate) în raport cu reclamantul în stare de detenţie, interesat de situaţia sa medicală rezultată din actele respective, respectându-se însă şi un raport rezonabil de proporţionalitate cu lezarea adusă demnităţii persoanei.
Curtea a înlăturat ca neîntemeiate şi susţinerile apelantului-pârât privitoare la aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât, faţă de data pronunţării hotărârii penale definitive prin care s-au stabilit cu putere de lucru judecat fapta constând în refuzul nejustificat al pârâtului de remitere a înscrisurilor cu caracter medical, termenul de prescripţie al acţiunii pentru dezdăunări nu era împlinit la momentul sesizării instanţei civile (respectiv data de 20 martie 2007, data depunerii la oficiul poştal a cererii de chemare în judecată).
Referitor la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru ce ar fi fost reţinută, în opinia apelantului, eronat de instanţă în cazul reclamantului, Curtea, deşi apreciază că aceste susţineri nu pot constitui o critică propriu-zisă de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei apelate, va remarca totuşi că o instanţă de control judiciar a stabilit în cauza de faţă într-un prim ciclu procesual (prin Decizia de apel nr. 618 din 8 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) că cererea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, acest aspect nemaiputând fi deci pus în discuţie.
Pentru a respinge apelul reclamantului, curtea a avut în vedere următoarele:
Prin cererea sa de apel, reclamantul a solicitat schimbarea sentinţei tribunalului pentru acordarea unei sume mai mari de bani cu titlu de daune morale, fără a aduce alte critici de nelegalitate sau netemeinicie hotărârii atacate.
Cu privire la aspectul învederat de apelant, având în vedere probele administrate în cauză şi considerentele arătate mai sus cu privire la condiţiile stabilirii răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului, se constată că, în lipsa altor criterii legale de evaluare, daunele acordate de tribunal sunt într-un cuantum rezonabil, fiind suficiente faţă de suferinţa invocată şi, implicit, permiţându-i reclamantului să-şi găsească anumite satisfaceri de din moral în respectiva sumă.
Curtea îşi însuşeşte motivarea tribunalului referitoare la aprecierea cuantumului daunelor morale, în sensul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar, pe de altă parte, daunele morale nu trebuie să reprezinte un mijloc de înavuţire pentru nici o persoană.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Penitenciarul Spital Bucureşti – Jilava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani şi rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale, fără conţinut economic. Drepturile personale nepatrimoniale definesc personalitatea umană, iar încălcarea lor nu antrenează în nici un caz o pierdere economică.
Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, persoana care a suferit o atingere a dreptului său la onoare, reputaţie sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor arătate.
Pornindu-se de la această prevedere, în literatura juridică s-a făcut vorbire despre o serie de măsuri nepatrimoniale pentru repararea prejudiciului moral suferit, printre care şi publicarea hotărârii prin care s-a constatat încălcarea unui drept nepatrimonial.
Cuantumul despăgubirilor, aşa cum a fost stabilit, poate reprezenta astfel venituri nejustificate pentru intimatul-reclamant.
Partea vătămată trebuie să aducă dovezi ale prejudiciului suferit şi cu cât acestea vor fi mai numeroase, mai concludente şi mai verosimile, cu atât judecătorul va avea posibilitatea de a fixa un echivalent corespunzător suferinţei morale pricinuite. De asemenea, instanţa trebuia să indice criteriile care au stat la baza evaluării prejudiciului moral. În continuare, învederează instanţe că deşi reclamanul-intimat susţine că a făcut nenumărate solicitări de a i se comunica fişa de observaţie, nu a adus probe în acest sens, cu toate că acestea erau în sarcina sa, totul rămânând la stadiul de simple afirmaţii.
Mai mult, în urma studierii pieselor dosarului rezultă foarte clar faptul că intimatul - reclamant nu a depus nici un înscris care să dovedească starea de stres, suferinţa psihică suportată, ceea ce nu a împiedicat instanţa de fond să se pronunţe în lipsa înscrisurilor. Or, prejudiciul moral presupus a fi suferit, trebuia dovedit, lucru ce nu s-a petrecut în cauza de faţă, cu toate că la termenul din data de 08 ianuarie 2009 instanţa pune în vedere intimatului-reclamant să depună acte prin care înţelege să-şi dovedească pretenţiile.
În condiţiile art. 41 din Convenţie „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltelor Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
În dreptul intern, legiuitorul unde a vrut să acorde despăgubiri a stabilit în mod expres acest fapt în actul normativ (a se vedea art. 504 - 506 C. proc. pen., modificat şi completat).
În altă ordine de idei, potrivit art. 998 şi urm. C. civ. pentru a putea fi acordate daunele morale solicitate de către reclamant ar fi trebuit să fie întrunite condiţiile generale privind răspunderea civilă delictuală: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între acestea, vinovăţia.
Mai mult, chiar şi în cazul admiterii ipotetice a faptului cauzator de prejudiciu, trebuie luat în calcul, momentul din care reclamantul-intimat, ar fi avut la îndemână exercitarea unei acţiunii pentru stabilirea daunelor pretinse.
Înalta Curte constată nul recursul declarat pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9, iar art. 306 alin. (1) prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici care să vizeze ipotezele pe care acestea o reglementează, raportat la motivul de recurs invocat.
În prezenta cauză, deşi recurentul a indicat în cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora nu cuprinde nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.
Astfel, nu s-a formulat nicio critică relativă la nemotivarea, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, aşa încât invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este numai formală.
În fapt, recurentul pretinde nedovedirea prejudiciului reclamat prin cererea dedusă judecăţii, ceea ce constituie o chestiune de fapt, ce ţine de aprecierea probelor, iar nu o chestiune de legalitate, care să atragă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Punctul 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt consecutive greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000, aşa încât criticile din recurs care vizează aprecierea probelor cu privire la prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate.
Reţinând, aşadar, că recursul nu cuprinde critici de nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul conform art. 306 alin. (1) raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Spital - Bucureşti – Jilava împotriva deciziei civile nr. 220/A din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1481/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1433/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
