ICCJ. Decizia nr. 1481/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.1481/2011
Dosar nr. 3093/113/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 770 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Brăila a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.C., M.E. şi S.Z., împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Primăria comunei Jirlău, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă.
A respins acţiunea formulată de reclamanţii M.C., M.E. şi S.Z. împotriva pârâtei Unitatea Administrativ teritorială comuna Jirlău, prin Primar ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, deliberând cu prioritate asupra excepţiilor invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi din oficiu, tribunalul a reţinut că reclamanţii susţin că au fost lipsiţi, în ceea ce priveşte terenul preluat abuziv, de un important atribut al dreptului de proprietate, şi anume exerciţiul dreptului de folosinţă.
Prejudiciul pe care reclamanţii îl reclamă, creat ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului, nu se poate considera reparat prin restituirea bunurilor solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, lege care nu conţine niciun remediu pentru prejudiciul în discuţie; de altfel, nici reclamanţii nu îşi întemeiază în drept acţiunea pe dispoziţiile legii speciale, ci pe dispoziţiile dreptului comun.
Aşa fiind, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Fapta ilicită reclamată constă în preluarea abuzivă a terenului şi exercitarea în ceea ce priveşte acest bun a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinţei, începând cu anul 1948 şi până în prezent. întrucât pârâta comuna Jirlău, prin Primar, a exercitat acest atribut al dreptului de proprietate, s-a constatat că pârâtele Primăria Comunei Jirlău şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor nu sunt vinovate de provocarea prejudiciului şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată împotriva acestora ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsită de calitate procesual pasivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin cererea formulată în cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 352.800 euro reprezentând contravaloarea fructelor suprafeţei de teren de 7000 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 a Tribunalului Brăila, definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a dispus modificarea în parte a dispoziţiei nr. 108 din 1 noiembrie 2001, în sensul că s-au acordat despăgubiri băneşti pentru partea de construcţie a morii în valoare de 8.121.355.670 ROL, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 ROL şi a suprafeţei de teren de 7000 mp aferentă fostei construcţii şi a curţii morii în valoare de 464.779.000 ROL. S-a reţinut că bunurile preluate abuziv nu pot fi restituite în natură.
Pentru că nu s-a executat titlul care constata dreptul de creanţă al reclamanţilor aceştia au adresat o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia şi art. 1 al Protocolului 1. Aceştia au solicitat cu titlu de prejudiciu material 750.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câştig începând de la data naţionalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. În observaţiile lor suplimentare, reclamanţii au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câştig începând cu data naţionalizării până în mai 2002,934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilită prin sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 şi 175.000 euro pentru utilajul distrus.
Prin hotărârea pronunţată la data de 17 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat în unanimitate reclamanţilor 650.000 euro privitor la toate capetele de despăgubire.
În aceste condiţii, nu se justifica de ce reclamanţii susţin că nu au fost despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă a bunurilor, deci şi a terenului în suprafaţă de 7000 mp, de la data naţionalizării şi până la data de 23 mai 2002.
Chiar dacă s-ar lua în considerare că reclamanţii nu au primit despăgubiri pentru prejudiciul creat prin lipsirea acestora de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă, s-a apreciat că, începând cu data acordării despăgubirilor băneşti - 23 mai 2002 -, aceştia nu mai pot susţine că au fost lipsiţi de bunurile preluate abuziv.
Mai mult, remediul pentru prejudiciul în discuţie nu se poate solicita decât cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, în care se pot formula asemenea pretenţii. Reclamanţii nu au prezentat tribunalului nici un motiv pentru care nu au solicitat instanţelor interne acordarea unor sume de bani ca remediu pentru lipsa de folosinţă în acest termen de 3 ani, în condiţiile în care acest remediu nu a fost cerut Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Jirlău, prin Primar, ca nefondată.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 78/A din 09 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, reţinând, în esenţă, următoarele:
Din petitul plângerii adresate Curţii Europene a Drepturile Omului, reiese că reclamanţii au solicitat să li se acorde echivalentul imobilului conform sentinţei civile nr. 215 din 23 mai 2002, precum şi să fie despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă pe timp de 53 ani şi pentru prejudiciul moral suferit, iar Curtea Europeană a obligat Statul Român la despăgubiri pentru toate capetele de cerere ale reclamanţilor.
Reclamanţii au mai susţinut că în faţa Curţii Europene au cerut despăgubiri pentru folosul nerealizat începând cu data naţionalizării până în anul 2002.
În condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila s-a dispus restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti a imobilelor preluate de către stat, inclusiv a terenului în suprafaţă de 7000 mp, reclamanţii nu mai pot pretinde despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a terenului după aceasta dată, pentru că au fost despăgubiţi prin echivalent bănesc în sumă de 464.779.000 lei, sumă reactualizată prin hotărârea C.E.D.O.
În ceea ce priveşte critica adusă sentinţei civile nr. 496 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Brăila prin care s-a anulat prima acţiune în pretenţii, instanţa a apreciat că nu poate cenzura acea soluţie în cadrul prezentului apel.
Împotriva deciziei mai sus menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19 octombrie 2006, pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 7000 mp, constând în restituirea fructelor.
În fapt, reclamanţii au solicitat Curţii Europene suma de 1.124.857 euro, pentru lipsa de folosinţă a terenului, începând cu data naţionalizării şi până în mai 2002, iar despăgubirea de 650.000 euro acordată de Curte a vizat prejudiciul moral suferit prin frustrarea provocată de imposibilitatea executării sentinţei civile nr. 251/2002.
2. Neexercitând un rol activ, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii aduse sentinţei civile nr. 496 din 18 februarie 2002 din dosarul nr. 8257/2002, prin care s-a anulat ca netimbrată o cerere identică a reclamanţilor din prezenta cauză, cu toate că reclamanţii sunt deţinuţi politici şi beneficiau de scutire de plata taxei judiciare de timbru.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Ambele instanţe de fond au considerat în cauză că pretenţiile reclamanţilor deduse judecăţii nu pot fi primite, deoarece au fost acoperite prin suma de 650.000 euro acordată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pronunţată la 17 iunie 2008.
O asemenea apreciere echivalează cu un fine de neprimire a pretenţiilor, decurgând din inadmisibilitatea unei duble reparaţii pentru acelaşi prejudiciu. Aceasta operează chiar dacă repararea prejudiciului s-a realizat printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece atare hotărâre are forţă obligatorie şi trebuie executată întocmai de către autorităţile naţionale, astfel cum prevede art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul plăţii efective acordate de instanţa europeană cu titlu de „satisfacţie echitabilă".
Efectul direct în ordinea juridică internă produs de hotărârea Curţii Europene poate fi asimilat puterii de lucru judecat recunoscute oricărei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate de o instanţă naţională.
În consecinţă, odată reparat prejudiciul pretins de către un petent, chiar prin hotărârea instanţei europene, este inadmisibilă reiterarea, într-un proces ulterior, a unor pretenţii cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
În speţă, reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român şi a autorităţii administrative locale la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 7000 mp situat în comuna Jirlău, jud. Brăila, pentru perioada de la data naţionalizării şi până la data formulării cererii de chemare în judecată.
Chiar dacă în cerere se menţionează că solicitarea vizează restituirea fructelor terenului în perioada respectivă, înşişi reclamanţii au precizat ulterior că aceste pretenţii echivalează cu lipsa de folosinţă a terenului, înţelegând ca acest prejudiciu material astfel pretins să fie calculat în raport de chiria lunară ce s-ar încasa pentru folosinţa terenului (conform precizării de la dosar fond).
Ambele instanţe de fond au considerat că obiectul cererii îl reprezintă lipsa de folosinţă a terenului, fără ca reclamanţii să conteste acest lucru, dimpotrivă, confirmându-l prin motivele de recurs, atunci când au făcut referire la cauza soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca nevizând, în opinia lor, lipsa de folosinţă a terenului, precum în cauză.
Este de precizat că pentru terenul în legătură cu care se formulează pretenţiile din speţă s-au acordat, prin sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Brăila, irevocabilă, despăgubiri băneşti, alături de utilaje şi de partea de construcţie a morii aflate pe teren.
Prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii contra României (petenţii din cauză), s-a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, deoarece sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 (menţionată anterior) nu fusese executată, în ceea ce priveşte plata despăgubirilor stabilite, la distanţă de peste patru ani de la stabilirea acestora.
Totodată, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pentru lipsa de perspectivă a încasării despăgubirilor, din cauza modului de reglementare a restituirii proprietăţilor.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a arătat că petenţii au solicitat cu titlu de prejudiciu material 750.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câştig începând de la data naţionalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. In observaţiile lor suplimentare, reclamanţii au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câştig începând cu data naţionalizării până în mai 2002, 934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002 şi 175.000 euro pentru utilajul distrus.
Chestiunea reparaţiei şi a aplicării art. 41 din Convenţie nu a fost tranşată prin aceeaşi hotărâre, Curtea invitând guvernul şi pe reclamanţi să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni din ziua în care va deveni definitivă, observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea ajunge.
Prin hotărârea pronunţată la data de 17 iunie 2008 (devenită definitivă până la data formulării cererii de chemare în judecată - 28 noiembrie 2008) şi publicată în M. Of. nr. 65 din 3 februarie 2009, Curtea Europeană a reţinut că, după pronunţarea hotărârii din 19 octombrie 2006, reclamanţii au solicitat reactualizarea sumelor iniţiale, pentru a ajunge la 2.406.515 euro, în plus, daune morale de 500.000 euro şi a acordat tuturor reclamanţilor suma de 650.000 euro, „incluzând toate prejudiciile".
În motivarea acestei hotărâri, s-a arătat că nu există nicio garanţie pentru plata despăgubirilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 215 din 23 mai 2002, din cauza ineficientei procedurilor interne, astfel încât „reclamanţii au suferit un prejudiciu material care nu a fost reparat de autorităţile române; mai mult, reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea sentinţei pronunţate în favoarea lor şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării".
După cum rezultă din considerentele hotărârii, reclamanţii au beneficiat de despăgubiri din partea Curţii Europene nu numai pentru prejudiciul moral suferit prin frustrarea provocată de imposibilitatea executării sentinţei civile nr. 251/2002, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, ci chiar pentru prejudiciul material suferit, din care o parte viza „lipsa de câştig" cu începere de la data naţionalizării, echivalând lipsei de folosinţă pretinse prin acţiunea de faţă.
Aşadar, în mod corect a valorificat instanţa de apel în cauză efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apreciind implicit că reclamanţii nu pot beneficia de o dublă reparaţie pentru acelaşi prejudiciu.
Prin ambele hotărâri ale instanţelor de fond din cauză, s-a apreciat, chiar în ipoteza în care s-ar lua în considerare că reclamanţii nu au primit despăgubiri pentru prejudiciul creat prin lipsirea acestora de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă (apreciere ce trebuie restrânsă cu privire la perioada de după luna mai 2002, deoarece pretenţiile în faţa Curţii Europene au formulate pentru perioada de până în luna mai 2002), că, începând cu data acordării despăgubirilor băneşti - 23 mai 2002 -, aceştia nu mai pot susţine că au fost lipsiţi de bunurile preluate abuziv.
Aceste considerente ale instanţei de apel nu au fost criticate prin motivele de recurs, ca atare, nu pot fi reevaluate de către această instanţă de control judiciar.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi respins primul motiv de recurs ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte pretinsa omisiune de cercetare a unui motiv de apel, înalta Curte constată nu este reală, întrucât Curtea de Apel a răspuns criticii aduse sentinţei civile nr. 496 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Brăila prin care s-a anulat o primă acţiune cu obiect identic celui de faţă, motivând că nu poate cenzura acea soluţie în prezentul cadru procesual.
Drept urmare, va fi respins şi acest motiv de recurs ca neavând suport.
În consecinţă, înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C., S.Z. şi M.E. împotriva deciziei nr. 78/A din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1482/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1439/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
