ICCJ. Decizia nr. 1530/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1530/2011
Dosar nr. 32408/3/2007
Şedinţa publică din 21 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 360 din 13 martie 2009 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Decizia de preluare a bunului de către stat a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 223/1974, fiind deci legală. Decretul nr. 223/1974 contravenea însă dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Constituţia României în vigoare la acel moment, dispoziţiilor art. 481 C. civ., şi dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, preluarea imobilului făcându-se deci, cu titlu dar în mod abuziv.
Cât priveşte compararea titlurilor părţilor şi la stabilirea preferabilităţii unuia dintre ele, în lumina dispoziţiilor legale aplicabile, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a practicii în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Părţile se află în situaţia în care invocă fiecare un titlu de proprietate, provenit de la autori diferiţi, situaţie pentru care jurisprudenţa a consacrat regula preferabilităţii titlului după puterea titlului autorului. Această regulă nu mai poate fi aplicată ca atare după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 de către I.C.C.J, care a stabilit în recursul în interesul legii alte reguli aplicabile în concursul dintre fostul proprietar şi dobânditorul în baza Legii nr. 112/1995, reţinând aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale în concurs cu normele de drept comun, cu condiţia de a nu fi vătămate drepturi recunoscute prin convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, dar nici drepturile dobândite ulterior în condiţiilor legii speciale.
Legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 nu instituie criterii de preferinţă în favoarea chiriaşului cumpărător, astfel cum se susţine.
Astfel, neformularea sau respingerea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă acestuia o deplină preferinţă în raport cu titlul fostului proprietar, însă are ca efect recunoaşterea actualităţii dreptului de proprietate al chiriaşului cumpărător şi întrunirea în persoana acestuia a calităţii de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., ce se impune a fi ocrotit independent de modul de constituire a titlului statului, jurisprudenţa Curţii Europene ale Dreptului Omului statuând că dobânditorul în temeiul legii speciale nu poate fi ţinut să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist. In acelaşi sens practica I.C.C.J. şi a Curţii Constituţionale au statuat că se impune a fi ocrotit cu precădere dreptul chiriaşului cumpărător de bună credinţă, în favoarea căruia operează aparenţa de drept şi principiul error communis facit jus . In cauză, prezumţia de bună credinţă a pârâţilor instituită de art. 1889 C. civ. a fost întărită tocmai de lipsa oricărui demers întreprins de reclamanţi pentru redobândirea imobilului.
Din perspectiva criteriilor sus menţionate, Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au dovedit actualitatea dreptului lor în sensul jurisprudenţei Curţii, în condiţiile în care aceştia nu au formulat acţiuni pentru redobândirea drepturilor nici pe cale judiciară nici pe cale administrativă o perioadă suficient de îndelungată, independent dacă ar fi apreciată de la momentul la care puteau face acest lucru, după înlăturarea regimului comunist în decembrie 1989 sau de la momentul dobândirii de către pârâţi a dreptului de proprietate în anul 1996, de la care au trecut aproximativ 10 ani.
S-a mai reţinut de asemenea că aceştia nu pot să invoce o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO în sensul jurisprudenţei Curţii stabilit în cauzele Brumărescu, Străin, Pădurar, şi alţii, întrucât în acele cauze Curtea a avut în vedere alte situaţii de fapt respectiv inexistenţa totală a despăgubirii, (ipoteză neincidentă în cauză faţă de faptul că astfel cum am arătat reclamanţii au primit o despăgubire consistentă la nivelul anului 1981, chiar dacă aceasta nu era deplin corespunzătoare valorii bunului) sau desfiinţarea unor hotărâri prin care se recunoscuse drepturi foştilor proprietari asupra unor imobile, pe căi extraordinare de atac şi pentru motive care limitau accesul foştilor proprietari la justiţie (ipoteze de asemenea neincidente în cauză).
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii R.M. şi R.C.A. iar prin Decizia civilă nr. 51 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente.
Este nefondată critica formulată la punctul 1, cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii primei instanţe cât priveşte aprecierea asupra naturii preluării imobilului.
Astfel, instanţa de fond a apreciat în sensul ca preluarea bunului s-a făcut în mod legal, în sensul respectării legislaţiei în vigoare la acel moment, respectiv a prevederilor Decretului nr. 223/1974, făcându-se o diferenţiere între noţiunile de preluare cu titlu şi preluare abuzivă, fără ca una dintre acestea să o excludă pe cealaltă.
Conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a apreciat asupra caracterului abuziv al preluării imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, făcând distincţie între bunurile preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu.
Aceasta distincţie, între preluarea abuzivă a bunurilor de către stat cu sau fără titlu valabil este făcută şi în cadrul Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.
Prin urmare, considerentele avute în vedere cât priveşte caracterul abuziv al preluării bunului nu au un caracter contradictoriu, dezlegarea dată fiind temeinică şi legală.
Şi cea de-a doua critică este nefondată, instanţa de fond soluţionând toate capetele de cerere cu care a fost investită, în cuprinsul considerentelor hotărârii făcându-se referiri atât asupra naturii preluării bunului, cât şi asupra cererii de revendicare, ca urmare a comparării titlurilor exhibate de părţi, iar în cuprinsul dispozitivului se menţionează soluţia de respingere a acţiunii astfel cum a fost formulată, nefiind necesar ca soluţia să vizeze fiecare capăt de cerere în parte .
Astfel, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul ca prin această hotărâre s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanţele din tara prevalenta dispoziţiilor legii speciale, în situaţia când acestea vin în conflict cu normele generale.
În cuprinsul acestei hotărâri instanţa supremă a statuat în sensul că nu poate fi primită soluţia dată de unele instanţe care recunosc aplicarea dreptului comun în concurs cu legea speciala, într-o acţiune în revendicare. Instanţele au fost practic obligate să analizeze aceste cauze prin prisma dispoziţiilor legii speciale, cât şi a practicii C.E.D.O.
În cadrul acestui raţionament se arată că „nerevendicarea imobilului în termenul de prescripţie închide persoanei îndreptăţite - verus dominus - orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat, situaţie în care acţiunea în revendicare urmează sa fie respinsă ca nefondată, daca se va reţine că terţul dobânditor a fost de bună - credinţă. Se mai retine că în această ipoteză restituirea bunului în natură este condiţionată de anularea titlului terţului dobânditor.
Prin urmare, reţine instanţa de apel că înalta Curte a dat eficienţă, în cadrul acţiunilor în revendicare, teoriei aparenţei de drept, iar cât priveşte compararea titlurilor s-a stabilit prevalenta titlului subdobânditorului de bună credinţă.
Mai mult, în cadrul analizei temeiniciei acţiunii în revendicare, se apreciază ca necesar mai întâi a se statua asupra valabilităţii titlului terţului dobânditor, făcându-se în mod implicit trimitere la prevederile art. 45 din lege.
În situaţia în care există conflict între dispoziţiile legii interne şi normele comunitare este necesar a se stabili daca admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice .
Astfel, în situaţia acestor neconcordanţe instanţa trebuie să verifice dacă pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenţiei, ipoteza care poate fi acceptata în situaţia în care există o hotărâre judecătorească anterioară prin care a fost consolidat titlul acestuia sau daca există o speranţă legitima în acest sens, rezultată din prevederile legii speciale.
S-a mai reţinut ca fiind relevantă Decizia C.E.D.O. pronunţată în Cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a stabilit cu referire la acţiunile în revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat în timpul regimului comunist şi ulterior înstrăinate în temeiul legii către terţe persoane, ca fiind necesar ca „legislaţia să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri".
Şi în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. s-a stabilit, cu referire la jurisprudenţa CEDO, ca în situaţia în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri, în temeiul Legea nr. 10/2001, în situaţia în care aceasta a făcut demersuri pe această cale.
S-a reţinut astfel că pârâţii în cauză au fost de bună credinţă la momentul dobândirii imobilului, contractul fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte reclamanţii nu au întreprins niciun demers administrativ sau judiciar prin care să tindă a redobândi bunul, demers ce ar fi putut sa creeze pârâţilor îndoiala în ce priveşte calitatea de proprietar a statului.
Mai reţine instanţa de apel că titlul pârâţilor a fost consolidat şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 45 alin (2) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii nu au formulat acţiune în anularea contractului de vânzare - cumpărare deţinut de pârâţi în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pârâţii au fost încredinţaţi că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, câtă vreme preluarea s-a făcut cu titlu, emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acel moment, acest act nefiind desfiinţat.
Prin urmare, având în vedere cele mai sus reţinute, instanţa de apel a apreciat că pârâţii deţin „un bun" din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 CEDO, iar reclamanţii pe de alta parte nu pot justifica existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, în condiţiile în care titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost niciodată contestat, iar reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să se constate caracterul abuziv al preluării sau o decizie administrativa care sa le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului şi nici nu au utilizat căile legale pe care le-au avut la îndemână în vederea redobândirii bunului, care le-ar fi putut oferi „speranţa legitimă" că vor dobândi bunul în litigiu.
Astfel, atât din perspectiva dispoziţiilor legii speciale, cât şi a celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 în sensul prevalentei titlului subdobânditorului de bună credinţă, al practicii C.E.D.O. în materie, instanţa de apel a apreciat că în cauză paraţii sunt cei care justifică un drept actual şi un titlu de proprietate preferabil.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii R.M. şi R.C.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează în esenţă nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:
Se susţine că nici instanţa de fond nici cea de apel nu s-au pronunţat explicit pe primul capăt de cerere, făcându-se şi o interpretare greşită a Deciziei nr. 33/2005 dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Ca atare susţin recurenţii că în nici un caz, neformularea unei acţiuni în nulitatea unui act juridic nu echivalează cu recunoaşterea actualităţii dreptului chiriaşului cumpărător şi întrunirea în persoana acestuia a calităţii de titular de bun actual în sensul Protocolului nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, iar neformularea unor acţiuni pentru redobândirea dreptului de proprietate o perioadă suficient de lungă nu înseamnă că nu şi-au dovedit actualitatea dreptului lor.
In drept recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. a fost înaintată la 26 septembrie 2007 (precizată apoi la 23 mai 2008) după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe regula comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, în condiţiile art. 480 C. civ., este înlăturată de dispoziţiile legii speciale menţionate, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant" („legile speciale derogă de la cele generale").
În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării unor bunuri preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu cuprinde dispoziţii în ceea ce priveşte pe foştii chiriaşi, actualii proprietari ai imobilului, în Capitolul III, referitor la procedurile de restituire, prevede, în ipoteza reglementată de art. 18 lit. c) din Lege şi care este şi cea din cauza de faţă, că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ca atare, pentru a se putea realiza scopul acţiunii în revendicare, şi anume redobândirea imobilului, reclamanta trebuia să probeze că nu se află în ipoteza textului de lege sus-menţionat, demers care implica atacarea ridului de proprietate al pârâţilor în termenul şi în condiţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. l0/2001, în forma actuală (fost art. 46 alin. (5) în forma legii de la data intrării în vigoare).
De asemenea, şi dacă, după apariţia legii în discuţie, reclamanţii optau pentru formularea acţiunii în revendicare, fără ca aceasta să fie însoţită de o cerere distinctă privind nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi sau fără să se fi obţinut, anterior, desfiinţarea actului juridic respectiv, aceştia trebuiau să promoveze acţiunea respectivă în termenul de contestare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi, reglementat de textul sus-menţionat.
Astfel, acţiunea în revendicare îşi păstrează, incontestabil, caracterul imprescriptibil, dar, cum deja s-a arătat, fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiţi, ci regulile rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale legii menţionate.
În consecinţă, este important, din punct de vedere juridic, ca titlul de proprietate al pârâţilor să poată fi examinat, inclusiv în cadrul acţiunii în revendicare, ceea ce presupunea respectarea termenului prevăzut de legea specială pentru atacarea actului de vânzare-cumpărare respectiv; în caz contrar, contractul încheiat de pârâţi, nefiind contestat în termen, se consolidează în mod retroactiv, cu consecinţa imposibilităţii exercitării controlului judiciar şi a păstrării imobilului de către cumpărători.
Reclamanţii au formulat acţiunea ce formează obiectul cauzei de faţă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 26 septembrie 2007, cu nerespectarea termenului reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a se putea verifica titlul de proprietate al pârâţilor, conform legii speciale.
In consecinţă, titlul de proprietate al pârâţilor, nefiind atacat în termen, s-a consolidat retroactiv, neputându-se verifica, în prezent, dacă dreptul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare a fost transmis cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
De asemenea, reclamanţii nu au invocat nici un argument care să justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar şi care să se circumscrie în „motive independente de voinţa" lor, în sensul celor stabilite prin Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, motive care să îi fi împiedicat pe aceştia să urmeze dispoziţiile legii speciale pentru recuperarea bunului, în condiţiile şi termenul sus arătate.
Pe de altă parte, astfel după cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008, există o a doua cerinţă reţinută de instanţa supremă, ca premisă a formulării acţiunii în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi anume „bunul să nu fi fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi". Această condiţie, ce trebuie îndeplinită cumulativ cu cea referitoare la împrejurările independente de voinţa fostului proprietar, este reţinută de Înalta Curte în considerarea jurisprudenţei C.E.D.O., care nu confirmă repararea unor încălcări aduse dreptului de proprietate al fostului proprietar prin crearea unor noi neajunsuri, de data aceasta, titularului actual al dreptului în discuţie.
De asemenea, se are în vedere, din perspectiva dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie, şi principiul preeminent dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor contractante, şi care implică respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Or, în speţă, neatacând în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (şi care a expirat 14 august 2002), contractul de vânzare - cumpărare încheiat de foştii chiriaşi pentru imobilul în litigiu, acest act juridic s-a consolidat retroactiv, fără ca reclamanţii să poată supune dezbaterii, în prezentul proces, pornit ulterior împlinirii termenului de prescripţie, legalitatea contractului respectiv. Ca atare, susţinerile sale privind încheierea actului juridic sus-menţionat cu rea credinţă şi cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi examinate în cauza de faţă, în absenţa respectării termenului prevăzut de legea specială pentru contestarea actului juridic enunţat. Argumentele reclamanţilor privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a bunului revendicat şi existenţa dovezilor care atestă dreptul său de proprietate nu pot fi, nici ele, analizate în absenţa respectării termenului de contestare a titlului pârâţilor.
Pe de altă parte, din perspectiva Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional, în cazul „bunurilor" părţii, noţiune care vizează fie „bunuri actuale", fie valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Speranţa reclamanţilor de a li se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).
În prima ipoteză, un „bun actual" pentru care se solicită aplicare garanţiilor din Convenţie, din perspectiva Protocolului nr. 1, se referă ori la existenţa bunului în patrimoniul părţii, la data la care se pretinde protecţia documentului european, ori la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să recunoască un asemenea drept, recurenţii neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.
Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamanţilor ceea ce a şi generat formularea, de către aceştia a acţiunii de faţă, şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instanţe de judecată a dreptului respectiv; aşadar, partea nu este titulara unui „bun" din perspectiva Convenţiei Europene.
De asemenea, reclamanţii nu au nici o speranţa legitimă de a-1 obţine în cadrul unei acţiuni în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece actul normativ menţionat, ca lege specială, înlătură aplicarea art. 480 C. civ., potrivit regulii enunţate mai sus, deci, demersul său nu se sprijină pe dispoziţiile legii actuale.
Astfel din perspectiva celor expuse, este de reţinut că la data introducerii acţiunii reclamanţii nu aveau nici un bun şi nici o speranţă legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în condiţiile în care nu pot justifica existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei şi în condiţiile în care reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească care să le recunoască un asemenea drept.
Faţă de cele expuse, susţinerile recurenţilor sunt nefondate, motivele invocate nu se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.M. şi R.C.A. împotriva deciziei nr. 51/ A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1646/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1236/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
