ICCJ. Decizia nr. 1646/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1646/2011
Dosar nr. 12324/3/2009
Şedinţa din 23 februarie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 28 martie 2007, T.E.A. a solicitat, în contradictoriu cu G.E.V., G.A. şi Municipiul Bucureşti prin Primar general, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului ocupat de pârâţi, situat în Bucureşti, sector 2 şi să fie obligate pârâtele persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat, compus din vestibul, 2 camere, baie, bucătărie, balcon şi boxă, în suprafaţă utilă de 60,70 mp, o cotă indiviză de 13,25% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 23,88 mp teren situat sub construcţie.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5025 din 16 aprilie 2008 a admis excepţia necompetenţei materiale. A declinat cauza privind pe reclamantul T.E.A. în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert A.N.E.V.A.R. V.E., rezultă că apartamentul în litigiu are o valoare de piaţă de 145.098 euro, iar terenul de 29.659 euro, motiv pentru care, pe planul competenţei materiale, devin aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 1157 din 9 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului ca neîntemeiată. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată. A admis în parte acţiunea reclamantului Ţ.E.A. A constatat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general, că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a intrat tară titlu legal în proprietatea statului. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor G.E.V. şi G.A. de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, sector 1. A respins cererea pârâtelor G.E.V. şi G.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului, excepţie invocată de pârâtele persoane fizice, că s-a făcut dovada acesteia, prin actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosar, împrejurare analizată şi de către Primăria municipiului Bucureşti la soluţionarea notificării prin dispoziţia nr. 4059 din 7 martie 2005.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun nu sunt inadmisibile, însă, după cum rezultă şi din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la soluţionarea unor asemenea acţiuni, instanţa va avea în vedere dispoziţiile legii speciale, potrivit principiilor care guvernează procesul civil şi al concursului dintre legea specială şi legea generală.
Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu legal, aşa cum această modalitate a fost definită prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reţinut că potrivit Legii nr. 12/1995, locuinţele care erau ocupate de chiriaşi puteau fi vândute acestora cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din respectivul act normativ.
S-a constatat că la data încheierii contractului de vânzare — cumpărare, respectiv la 19 decembrie 1996 nu exista acţiune în revendicare pe rolul instanţelor, iar imobilul nu figura pe lista monumentelor protejate din municipiul Bucureşti. întrucât la acel moment titlul statului nu fusese anulat, iar, pe de altă parte reclamantul nu a adus nicio dovadă din care să rezulte că i-ar fi notificat pe foştii chiriaşi, deveniţi proprietari, de împrejurarea că urmează să solicite restituirea în natură a apartamentului, astfel încât nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă care operează în favoarea acestora, tribunalul a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, reclamantul putând obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a mai avut în vedere de tribunal şi împrejurarea că la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, că titlul statului nu fusese anulat şi că nici ulterior nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare.
Pe de altă parte, potrivit adresei emisă de Confederaţia Naţională a Sindicatelor la data de 16 februarie 2007, la momentul preluării imobilului de către stat în anul 1953, acesta se afla în faza de realizare „la roşu" (structură de rezistenţă), construcţia fiind terminată de către stat.
S-a arătat totodată că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi solicitat restituirea în natură sau despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, astfel încât la momentul încheierii actului de înstrăinare, atât statul cât şi persoanele fizice dobânditoare au fost într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la adevăratul proprietar al imobilului, cu referire şi la art. 46 din Legea nr. 10/2001.
S-a respins cererea pârâtelor privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită, deoarece nu s-a depus la dosar chitanţa privind cuantumul acestora.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 277/ A din 20 aprilie 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, G.E.V. şi G.A. împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul reclamantului Ţ.E.A. împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în întregime cererea reclamantului şi a obligat pe pârâtele G.E.V. şi G.A. să lase acestuia în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1 şi terenul aferent, obiect al contractului de vânzare - cumpărare nr. 2391/1996. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a constatat de către instanţa de apel, după prezentarea situaţiei de fapt, că înscrisurile existente la dosar fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului precum şi a calităţii acestuia de moştenitor.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei interesului reclamantului de a solicita constatarea nevalabilităţii titlului statului, curtea a reţinut că respectiva parte a dovedit un interes legitim, personal, născut şi actual, pe de o parte, prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, întrucât de modalitatea de soluţionare a acestui capăt de cerere depinde cel privind revendicarea imobilului.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480, 481 C. civ.), curtea de apel a apreciat că este nefondată întrucât niciun text de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.
Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează procedurile de restituire în contradictoriu cu persoanele juridice deţinătoare, or, în speţă acţiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu cu persoane fizice, precum şi faptul că aprecierea ca inadmisibilă a unei atare acţiuni ar însemna o încălcare a liberului acces la justiţie recunoscut oricărei persoane prin art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 pct. 1 şi 2 din Constituţia României.
Pornind de la Decizia nr. 33/2008, curtea a reţinut că prioritatea Convenţiei Europene a Dreptului Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea acţiunii nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în speţă, s-a constatat de către tribunal că imobilul a fost preluat fără titlu legal de către stat, curtea reţinând şi faptul că titlul invocat, respectiv sentinţa civilă nr. 979/1952 nu există, fiind casată, precum şi aspectul că Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui un titlu valabil atâta timp cât încălca Constituţia în vigoare la acel moment, astfel încât preluarea fiind abuzivă nu a operat transferul proprietăţii.
Faptul că ulterior preluării s-au efectuat finisări şi transformări asupra imobilului nu conduc la naşterea în favoarea statului a vreunui drept de proprietate, ci cel mult a unui drept de creanţă corespunzător unui constructor pe terenului altuia cu materialele sale.
S-a arătat astfel că în raport de constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, efectul este cel al recunoaşterii, indirect şi cu caracter retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce îi conferă un „bun" în sensul artl din Protocolul nr. l. In plus, faptul că prin dispoziţia nr. 4059 din 7 martie 2005 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti s-a restituit în natură reclamantului apartamentul deţinut cu contract de închiriere din imobil, a concretizat în patrimoniul părţii o speranţă legitimă de dobândire a întregului bun.
S-a reţinut totodată că şi pârâtele G.E.V. şi G.A. beneficiază la rândul lor de protecţia dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, întrucât contractul de vânzare -cumpărare este valabil.
În această situaţie, curtea a apreciat că a rămas de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului.
S-a constatat că această analiză a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006, în sensul că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară artl din Protocolul nr. l la Convenţie.
S-a reţinut şi contextul potrivit căruia Legea nr. 12/1995 reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului, precum şi împrejurarea că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, măsurile reparatorii prin echivalent fiind încă iluzorii.
În continuare, curtea a făcut o analiză a sistemului de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005, prin prisma jurisprudenţei CEDO, concluzionând că Fondul Proprietatea nu este funcţional în prezent şi că accesul la justiţie reglementat prin Legea nr. 10/2001 rămâne teoretic, nefîind în măsură să conducă, într-un termen rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În atare situaţie, în lipsa despăgubirii, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul este supus este înlăturarea dispoziţiilor legii interne şi aplicarea directă a Convenţiei Europene, în sensul că restituirea în natură este unica măsură reparatorie posibilă.
În ceea ce-i priveşte pe foştii chiriaşi, curtea a arătat că aceştia nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate deoarece au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâţii G.E.V. si G.A. precum şi Municipiul Bucureşti prin Primar general.
Prin recursul declarat de pârâtele persoane fizice, întemeiat pe pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a încălcat şi aplicat greşit legea.
Astfel, prin Decizia nr. 1737 din 11 iunie 1970 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a hotărât că întreg imobilul, a trecut în proprietatea statului, contrar celor reţinute de instanţele de fond şi apel, motiv pentru care acţiunea reclamantului trebuia respinsă ca fiind formulată de către o persoană tară calitate procesuală activă.
Un al doilea motiv de recurs a privit aspectul potrivit căruia după adoptarea Legii nr. l0/2001, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti nu mai sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte, inclusiv prin decizii date în interesul legii.
În continuare, s-a criticat Decizia pronunţată în apel sub aspectul că s-a apreciat drept posibilă şi deci admisibilă acţiunea în revendicare, în condiţiile în care Legea nr. 213/1998 interzice acest lucru.
Au invocat în susţinere şi Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, arătând că reclamantul a uzitat de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, iar prin sentinţa nr. 576/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă i s-a respins definitiv şi irevocabil contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 4059 din 7 martie 2005 a Primarului general, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a întregului imobil.
Au precizat că în acţiunile având ca obiect revendicarea, reclamantul este obligat să dovedească că imobilul pe care îl solicită este unul şi acelaşi cu cel care i-a fost preluat. Or, în speţă, reclamantul revendică un imobil distrus de bombardament, deci inexistent, în condiţiile în care cel refăcut, transformat şi dezvoltat de către stat este cu totul unul nou.
Prin urmare, nici din această perspectivă nu se poate susţine că antecesorii reclamantului au fost privaţi de imobilul existent în prezent la adresa din str. A.
Au considerat, în continuare, că prin preluarea imobilului în litigiu de către stat în baza Decretului nr. 11/1951, dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului s-a stins, şi nu se mai poate susţine, aşa cum greşit o face instanţa de apel, că acesta mai beneficiază de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, singurele care beneficiază de respectiva protecţie fiind pârâtele persoane fizice.
Au arătat că instanţa a preferat titlul reclamantului ca fiind mai vechi, uitând să stabilească care posesie este mai bine caracterizată, or, dacă reclamantul nu probează un drept mai preferabil şi o posesie mai caracterizată se aplică principiul „inpari causa melior est ius causapossidendis".
Admiţând ipotetic că instanţa de apel nu a greşit când a statuat că ambele titluri de proprietate sunt protejate de Convenţie, aceeaşi instanţă ar fi trebuit să dea preferinţă celui al pârâtelor potrivit principiilor statuate de C.E.D.O., în conformitate cu care atenuarea vechilor încălcări nu trebuie să conducă la suportarea, de către persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă, a responsabilităţii statului de a fi confiscat cândva aceste bunuri (cauza Raicu contra României).
De asemenea, au considerat că aceeaşi instanţă de apel ar fi trebuit să ţină seama de principiul securităţii raporturilor juridice, invocând în acest sens cele reţinute prin Decizia nr. 33/2008.
Au arătat că aceleaşi opinii le-a exprimat şi C.E.D.O. prin Hotărârea din 24 martie 2009 în cauza Tudor împotriva României, atunci când a concluzionat că statul în mod corect a fost obligat să plătească valoarea de piaţă a apartamentului ca despăgubire către fostul proprietar dat fiind că restituirea în natură a acestuia nu mai era posibilă întrucât fusese cumpărat de la stat de fostul chiriaş.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general, prin motivele de recurs, a criticat Decizia atacată sub aspectul încălcării art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat astfel că locuinţele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 11/1951 au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu şi au constituit obiectul de reglementare al Legii nr. 12/1995.
Pe de altă parte, a considerat că, raportat la prevederile legii speciale de reparaţie, aprecierea dacă titiul statului constituie la acest moment un tidu valabil sau nu de preluare nu mai prezintă niciun interes, atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv, motiv pentru care reclamantul nu mai justifică vreun interes în promovarea acestui capăt de cerere.
Referitor la cele două tiduri de proprietate, în raport de solicitarea reclamantului de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, a arătat că în opinia sa compararea de tiduri impune cu necesitate compatibilitatea titlurilor de proprietate şi identitatea izvoarelor juridice ale acestora, or, în speţă, nu există aşa ceva.
Astfel, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 12/1995, pârâtele fiind cumpărători de bună - credinţă, sens în care, actul juridic, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 este preferabil/valabil încheiat.
A invocat şi Decizia nr. 33/2008, arătând că s-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, cât şi în situaţia în care respectiva procedură nu a fost finalizată.
În acelaşi timp, s-a precizat că întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică rezultă că sunt de imediată aplicare.
În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.
S-au invocat în susţinere şi dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Recursurile sunt fondate, sub aspectul criticilor referitoare la admiterea apelului reclamantului şi la obligarea pârâtelor persoane fizice de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, pentru considerentele ce succed.
Referitor la incidenţa Deciziei nr. 33/2008, se reţine că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant au fost indicate, ca temei juridic, dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., aceasta solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin Decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Se observă aşadar că instanţa de apel, deşi în mod corect a reţinut ca premisă principiile statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, nu a făcut aplicarea corectă a acestora, limitându-se să amintească că prin respectiva decizie instanţa supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta şi legea specială internă.
Or, această problemă de drept tranşată prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speţa nu ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
În cauză, aşa cum s-a arătat, reclamantul a promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. prezentată, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus aăalteram).
Prin urmare, în ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâtelor persoane fizice, se constată că într-adevăr acestea justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Nu pot fi însă primite criticile ce vizează valabilitatea titlului statului, în raport de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care definesc preluarea abuzivă a imobilelor în perioada de referinţă şi având în vedere faptul că apartamentul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 11/1951.
Nici calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului nu mai poate fi pusă în discuţie, fiind recunoscută inclusiv prin Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti nr. 4059 din 7 martie 2005, emisă în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil şi prin care a fost restituit apartamentul din respectivul imobil deţinut cu contract de închiriere.
Pentru considerentele expuse, vor fi admise recursurile declarate de pârâţi şi va fi modificată în parte Decizia atacată în sensul că se va respinge şi apelul reclamantului, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
Văzând şi prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat intimatul - reclamant Ţ.E.A. la 10.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, apel şi prima instanţă, reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din cod, către recurentele - pârâte G.E.V. şi G.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii G.E.V. şi G.A. şi de Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva Deciziei nr. 277/ A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că respinge şi apelul declarat de reclamantul Ţ.E.A. împotriva sentinţei nr. 1157 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei.
Obligă pe intimatul - reclamant Ţ.E.A. la 10.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, apel şi prima instanţă, reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către recurentele - pârâte G.E.V. şi G.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1657/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1530/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
