ICCJ. Decizia nr. 1534/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1534/2011

Dosar nr. 518/100/2008

Şedinţa publică din 21 februarie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 745 din 10 iulie 2009, Tribunalului Maramureş, în rejudecare, a admis în parte acţiunea reclamantului B.V., a admis în parte acţiunea conexă a reclamantului B.Ş., ambele acţiuni formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor următoarele sume: reclamantului B.V., suma de 1.152 lei, reprezentând salariu neîncasat pentru perioada 07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001, suma de 22.500 lei cu titlu de daune morale şi suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată: reclamantului B.Ş., suma de 168.039,5 lei cu titlu de daune materiale, cu dobândă legală stabilită conform OG nr. 9/2000, de la data pronunţării prezentei sentinţe, şi suma de 45.000 lei cu titlu de daune morale, a dispus consemnarea în carnetul de muncă al reclamantului B.Ş. a perioadei 07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001 ca vechime în muncă, a respins cererea reclamantului B.Ş. privind obligarea pârâtului la plata unei rente viagere.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 12 martie 1998, în timpul executării unui transport de utilaje de carmangerie pe ruta Vişeu de Sus-Bucureşti, pe raza localităţii Cheia, judeţul Prahova, autotrenul condus de către reclamantul B.V. a fost antrenat într-un accident rutier, urmat de intrarea autovehiculului în parapeţii de protecţie şi soldat cu un incendiu care a distrus mijlocul de transport în proporţie de 80%.

Comisia mixtă care a sosit la faţa locului a stabilit cauzele evenimentului rutier - condiţiile de drum nefavorabile - şi cauza incendiului - un scurt circuit la bornele acumulatorilor. S-a stabilit că bunurile, maşina şi încărcătura, au fost asigurate la SC U. SA de către administratorul firmei, B.Ş.

SC U. SA a depus un denunţ penal împotriva celor doi reclamanţi, pentru a evita plata despăgubirilor, considerând că şoferul a produs voit evenimentul rutier.

Potrivit Ordonanţei din 08 noiembrie 2000, emisă în Dosarul penal nr. 918/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, s-a dispus arestarea preventivă, pe timp de 30 de zile, începând cu 08 noiembrie 2000, a lui B.Ş., pentru că în luna martie 1998, l-a instigat pe fratele său, B.V., să incendieze şi să distrugă un autotren ce transporta utilaje de carmangerie, urmând să încaseze, prin fraudă, asigurarea în sumă de aproximativ 1 miliard lei de la societatea de asigurare SC U. SA Timişoara, fapta constituind infracţiune de instigare la distrugere şi tentativă de înşelăciune.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova nr. 918P/1998 din 29 noiembrie 2000 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a lui B.Ş., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 25, raportat la art. 217 alin. (4) şi alin. (5) C. pen., art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5), art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 2891/2001 a Judecătoriei Ploieşti, reclamanţii B.V. şi B.Ş. au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii, deducându-se durata arestului preventiv, respectiv perioada 07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001.

Prin Ordonanţa din 24 august 2005, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B.Ş., cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Prin sentinţa penală nr. 136/2006, Tribunalul Braşov a admis plângerea, a desfiinţat ordonanţa şi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova în vederea redeschiderii urmăririi penale.

Prin Decizia penală nr. 530/ R din 29 septembrie 2006, Curtea de Apel Braşov a admis recursurile şi a respins plângerea SC U. SA, menţinând astfel această ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. S-a reţinut astfel că este nejustificată o nouă redeschidere a urmării penale după 8 ani de la iniţierea acesteia împotriva făptuitorilor B., perioadă în care organele judiciare nu au fost în măsură să demonstreze săvârşirea infracţiunilor în cauză, în condiţii care să conducă la angajarea răspunderii penale a numiţilor B.Ş. şi B.V. Această situaţie nu poate conduce la o prelungire fără limite a procedurilor în cauză, fără a se aduce atingere drepturilor făptuitorilor B. la un proces echitabil, în sensul respectării unei durate rezonabile a procedurii penale, impus de prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în raport de care instanţa a apreciat că, atât timp cât reclamanţii nu au fost condamnaţi penal, propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub urmărire penală, arestarea lor timp de 4 luni şi 15 zile, pe timpul procesului penal, apare ca fiind nelegală. Au fost avute în vedere şi prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, concluzia instanţei fiind în sensul că, a existat, în cazul reclamanţilor, o privare nelegală de libertate, astfel că aceştia sunt în drept a pretinde reparaţii civile.

În ceea ce priveşte întinderea reparaţiilor cuvenite fiecărui reclamant şi natura acestora, s-au reţinut următoarele considerente;

Cu privire la reclamantul B.V. - studii medii, şofer în cadrul serviciului de ambulanţă al localităţii Vişeu de Sus, judeţul Maramureş - s-a reţinut că la data arestării acesta avea un salariu de 2.880.000 lei vechi, la care se adăuga un spor de 100% pentru zilele de sărbătoare. De asemenea, începând cu data de 01 martie 2001, salariile de bază ale şoferilor ambulanţieri au fost majorate prin OG nr. 42/2001 cu 7%, astfel că pentru perioada 01 martie 2001 - 23 martie 2001 s-a avut în vedere şi această majorare. Prin urmare, salariul neîncasat de către B.V. pentru perioada arestării nelegale a fost stabilit la suma de 1.152 lei.

În ceea ce priveşte impactul pe care arestarea nelegală 1-a avut asupra reclamantului B.V. şi a familiei sale, suma de 22.500 lei s-a apreciat a fi o compensaţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit.

Cu privire la reclamantul B.Ş. - la data arestării sale, asociat unic şi administrator la SC R.B. SRL - instanţa a avut în vedere stabilirea cuantumului prejudiciului material numai pentru perioada arestării nelegale, calculându-se valoarea actualizată a pierderilor. În acest sens, expertiza tehnico-judiciară contabilă efectuată în cauză a stabilit că societatea comercială realiza profit din activitatea de abatorizare a animalelor vii, din comercializarea animalelor vii şi din vânzarea cărnii în cele 5 magazine de desfacere cu amănuntul a produselor din carne. Instanţa a stabilit astfel, că profitul pe care societatea comercială l-ar fi realizat în condiţii normale ar fi fost de 44.067,5 lei. La acest prejudiciu material s-a adăugat şi suma de 66.413 lei, rezultată din pierderea utilajelor (din totalul pierderilor suferite ca urmare distrugerii utilajelor s-au scăzut despăgubirile încasate de la societatea asigurătoare). Ca urmare a dezechilibrului în activitate înregistrat pe timpul arestării preventive a reclamantului B.Ş., SC .B. SRL a intrat în anul 2001 în procedura de faliment, iar ulterior, în procedura de lichidare. Pierderile înregistrate prin declanşarea falimentului au fost cuantificate la valoarea de 57.589 lei, ceea ce înseamnă că despăgubirilor materiale cuvenite reclamantului B.Ş. au fost stabilite la suma de 168.039,5 lei.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului B.Ş. de a-i fi plătită o rentă viageră în cuantum de 2.000 lei lunar, întrucât reclamantul nu se află în incapacitate totală sau parţială de muncă, nedovedindu-se nici legătura de cauzalitate între arestarea sa preventivă şi afecţiunile de care acesta a suferit ulterior (tulburări afectiv-depresive, reflux gastro - esofagian, steatoză hepatică, tahicardie sinusală) sau de care suferă în prezent şi pentru care face tratament.

Referitor la daunele morale, s-a apreciat că suma de 45.000 lei ar fi suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a arestării nelegale.

Prin Decizia civilă nr. 61/ A din 5 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis, în parte, apelul reclamanţilor, precum şi apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentinţa, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului B.V. suma de 54.000 lei, cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului B.Ş. suma de 76.500 lei cu titlu de daune morale şi suma de 21.353 lei cu titlu de daune materiale, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a reţinut în expunerea de motive că prin Decizia civilă nr. 35/ A din 25 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj (pronunţată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil că arestarea reclamantului B.Ş. timp de 4 luni şi 15 zile a fost nelegală.

Instanţa a statuat totodată, cu putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ţine seama la soluţionarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei în care reclamanţii au fost arestaţi nelegal, în conformitate cu dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

Rezultă aşadar că ceea ce s-a impus a fi analizat în rejudecare a fost Întinderea efectivă a despăgubirilor morale, respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Aceste dispoziţii legale instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale şi/ sau patrimoniale la care sunt îndreptăţiţi inclusiv cei care au fost privaţi în mod nelegal de libertate, fiind de avut în vedere atât propria lor suferinţă morală, cauzată de privarea de libertate, cât şi, când este cazul, consecinţele produse asupra familiei lor, precum şi eventualele daune morale angajate.

Sub aspectul daunelor morale, instanţă a reţinut atât durata efectivă a privării de libertate, cât şi ideea că, de principiu, lipsirea de libertate provoacă persoanei în cauză o suferinţă psihică semnificativă, acesta trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertăţii de mişcare, ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia de persoană încarcerată le presupun. Pe de altă parte, buna reputaţie a celui arestat este atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil.

În cauza de faţă, durata arestării preventive a reclamanţilor a fost de 4 luni şi 15 zile, iar, în ceea ce-l priveşte pe reclamantul B.V., s-a reţinut în circumstanţiere şi faptul că acesta are studii medii şi că la data arestării era angajat ca şofer la Serviciul Teritorial de Ambulanţă Maramureş.

În raport de aceste circumstanţe concrete, instanţa de apel a apreciat că suma de 22.500 lei acordată acestui reclamant de către prima instanţă, cu titlu de daune morale, apare ca insuficientă, ea nereuşind să se constituie într-o justă compensaţie a suferinţei psihice ce i-a fost cauzată prin privarea de libertate. Concluzia instanţei a fost în sensul că acordarea în beneficiul reclamantului B.V. a unor daune morale în sumă totală de 54.000 lei apare ca fiind întemeiată în drept şi justificată din perspectivă probatorie.

Cu privire la reclamantul B.Ş. s-au avut în vedere statuările cu valoare de principiu arătate mai sus, suplimentar, reţinându-se că acesta este absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, iar la data arestării sale preventive, avea calitatea de unic asociat şi administrator al unei societăţi comerciale. Apartenenţa sa la mediul de afaceri local şi poziţia sa în această implicau, pe de o parte, o mai mare notorietate locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, şi o suferinţă psihică sporită, între altele, de constatarea că poziţia sa socială şi credibilitatea sa personală, precum şi cea a societăţii comerciale pe care o conducea, sunt lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp ce poate fi caracterizată îndeajuns de lungă.

Concluzia finală a fost în sensul că, în cazul reclamantul B.Ş., suferinţa psihică provocată de arestare a fost mai mare decât aceea a reclamantului B.V., astfel că şi despăgubirea ce i se cuvine trebuie să fie sporită. Curtea a apreciat astfel că reclamantului B.Ş. i se cuvin, cu titlu de reparare a prejudiciului moral ce i-a fost cauzat, despăgubiri în sumă de 67.500 lei.

Sub aspectul despăgubirilor materiale ce i se cuvin reclamantului B.Ş., s-a avut în vedere că acest reclamant avea calitatea de unic asociat şi administrator al unei societăţi comerciale.

îndreptăţirea la obţinerea despăgubirii implică însă, a se stabili în mod riguros existenţa unui prejudiciu, precum şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi măsura privativă de libertate declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului. Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate şi prejudiciu trebuie să fie certă şi dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite cerinţele legale pentru obţinerea despăgubirii.

În ceea ce priveşte situaţia cauzei pendinte, instanţa a apreciat că, în mod eronat, a hotărât prima instanţă că reclamantul B.Ş. trebuie despăgubit cu suma de 66.413 lei, reprezentând prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat prin distrugerea utilajelor de carmangerie, întrucât nu există o legătură directă între distrugerea acestora şi condamnarea penală a reclamantului prin lipsirea lui de libertate.

Aşa cum însuşi reclamantul a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată, producerea în data de 12 martie 1998 a accidentului rutier s-a soldat cu deteriorarea parţială a acestor utilaje, reclamantul mai menţionând şi că societatea asigurătoare nu a plătit daunele corespunzătoare repunerii în funcţiune a utilajelor, respectiv suma de 54.000.000 lei vechi.

Doar în situaţia în care utilajele ar fi fost în stare de funcţionare după producerea accidentului şi, totodată, ar fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire penală sau de către instanţele de judecată, iar reclamantul, ca asociat unic şi administrator al SC .B. SRL Vişeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinţei sale, de dreptul de dispoziţie asupra lor cu consecinţa imposibilităţii utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut considera că existenţa procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului B.Ş. un prejudiciu susceptibil de reparaţie patrimonială.

În ceea ce priveşte profitul pe care această societate nu l-a realizat în perioada 07 noiembrie 2000 - octombrie 2006, s-a apreciat că nu s-a justificat raţiunea pentru care, exceptând perioada în care reclamantul B.Ş. a fost privat de libertate (07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001), s-ar putea considera că, în mod direct şi nemijlocit, deci neîndoielnic, pierderile în activitatea comercială s-au datorat privării nelegale de libertate. In perioada în care s-a aflat în stare de libertate, reclamantul putea conduce cu normală diligentă activitatea societăţii, simpla existenţă a procesului penal nefiind de natură a influenţa direct această activitate. Nu există, aşadar, necesara legătură de cauzalitate între condamnarea penală a reclamantului, urmată de scoaterea lui ulterioară de sub urmărire penală, şi pierderile financiare ale societăţii comerciale la care reclamantul avea calitatea de unic asociat şi administrator, nefiind probat în cauză că, prin ea însăşi, situaţia reclamantului de persoană urmărită şi, apoi, judecată penal a periclitat ori chiar dăunat legăturilor de afaceri şi, în genere, activităţii comerciale a firmei.

S-a reţinut totodată că, în sensul celor afirmate în motivele apelului declarat de Statul Român, SC B. SRL Vişeu de Sus a înregistrat obligaţii financiare restante dintr-o perioadă anterioară celei în care reclamantul a fost arestat preventiv, ajungându-se apoi la declanşarea falimentului prin încheierea din 12 octombrie 2001 a Tribunalului Maramureş.

În perioada în care reclamantul B.Ş. a fost privat de libertate, nu a putut conduce în mod corespunzător activitatea societăţii, aceasta şi în condiţiile în care nu avea doar calitatea de asociat unic, ci şi pe cea de administrator al societăţii comerciale.

Concluzia instanţei a fost în sensul că, într-adevăr, pentru această perioadă de timp (07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001), reclamantul este îndreptăţit la a pretinde despăgubiri corespunzătoare profitului pe care societatea comercială l-ar fi obţinut în condiţiile unei activităţi de producţie şi desfacere normale, adică neinfluenţată de privarea de libertate a reclamantului.

Faţă de concluziile expertizei judiciare contabile efectuate de către Tribunal în rejudecare a rezultat, în valoare actualizată cu rata inflaţiei, că profitul net pe care SC .B. SRL l-ar fi putut obţine în perioada 07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001 din producţia în abator de 1.500 kg. carne/zi, respectiv din desfacerea produselor din carne în cele cinci magazine de desfacere cu amănuntul, era de 21.353 lei. Aşa fiind, a rezultat că doar această sumă i se cuvine reclamantului B.Ş., cu titlu de despăgubiri materiale.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 15 iunie 2010, reclamanţii B.V. si B.Ş., (II) la data de 4 iunie 2010, pârâtul Statul Român, reprezentat Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş (III) la data de 1 iunie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul declarat de reclamanţii B.V. şi B.Ş. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce priveşte daunele morale acordate de către instanţă, acestea sunt cu mult sub limita acceptată chiar de către pârât, în condiţiile în care prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei - adresa din 27 aprilie 2007 emisă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi adresa din 30 martie 2007 - s-a dovedit că acesta a fost de acord cu daune morale cuprinse între 500 - 1.000 lei/ zi.

S-a susţinut că, întrucât reclamantul B.Ş. are studii superioare, fiind absolvent al A.S.E. Bucureşti, Facultatea de Comerţ şi ocupând funcţia de administrator al societăţii, ar fi fost justificată o sumă maximă de despăgubire, respectiv 1.000 lei/ zi de arest.

Cu privire la daunele materiale, cu referire la acelaşi reclamant, s-a susţinut că au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul este singurul document din dosarul cauzei care stabileşte cu exactitate valoarea pagubelor materiale cu care trebuia despăgubit reclamantul. Aprecierea că daunele materiale trebuie puse în legătură doar cu perioada reţinerii sub stare de arest preventiv, nu are niciun suport legal, deoarece, în realitate, reţinerea şi distrugerea totală a utilajelor din vina organelor de cercetare penală se întinde pe întreaga perioadă de amortizare a acestora.

(II) Decursul declarat de pârâtul Statul, Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş, a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Potrivit art. 504 C. proc. pen., victimele erorilor judiciare sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru paguba materială şi dauna morală suferită numai în două cazuri: în caz de condamnare definitivă, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; în caz de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal în cursul procesului.

Prima situaţie nu a existat în cazul reclamanţilor, întrucât aceştia nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar apoi achitaţi prin exercitarea unei căi de atac extraordinare. Prin urmare, reclamanţii nu au purtat sintagma unei condamnări definitive, singura situaţie avută în vedere de prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

Recurentul - pârât a susţinut că nu are posibilitatea de a calcula daunele materiale sau morale suferite de către reclamanţi, acestea impunându-se a fi dovedite prin documente care să ateste realitatea lor, ţinându-se cont şi de prevederile art. 111 C. proc. civ., respectiv art. 1169 C. civ., conform căruia: „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".

Cu privire la acordarea daunelor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenţiei - privare nelegală de libertate - sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.

Prin definiţie, daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional şi alte valori similare.

Astfel, instanţa de judecată va avea în vedere principiul reparării corecte a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.

Scopul urmărit de art. 504 C. proc. pen. este de materializare a principiului constituţional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite in procesele penale.

Art. 20 din Constituţia României, republicată, stipulează ca dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă, între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În raport de considerentele legale sus-menţionate, s-a susţinut că sumele acordate reclamanţilor sunt prea mari faţă de prejudiciul moral suferit, astfel ca, s-a solicitat instanţei să ţină cont în soluţionarea recursului, pe lângă documentele depuse ca probă, şi de practica judiciară naţională şi internaţională.

Instanţa de recurs trebuia să ţină cont de dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui privat de libertate.

Procedura falimentului debitoarei SC .B. SRL Vișeu de Sus a fost declanşată prin încheierea Tribunalului Maramureş din 12 octombrie 2001, data la care deja, conform raportului de expertiză contabilă efectuată în Dosar nr. 6567/2003, debitoarea înregistra obligaţii restante către bugetul de stat şi C.B. - sucursala Maramureş.

Aşadar, problemele financiare ale societăţii administrate de reclamantul B.Ş. erau anterioare datei producerii evenimentului rutier.

În ceea ce priveşte daunele morale s-a solicitat instanţei de recurs ca aprecierea suferinţei morale îndurată de reclamanţi să fie pusă în concordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de recurs trebuia să aibă în vedere la stabilirea sumelor cuvenite reclamanţilor că, în situaţia actuală, pentru păstrarea echilibrelor bugetare, sunt necesare unele măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României.

(III) Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a vizat următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate:

Instanţa a reţinut în mod greşit că reclamantul B.Ş. ar fi îndreptăţit la plata sumei de 21.353 lei cu titlu de daune materiale, în 11 condiţiile în care toate calculele expertizei au fost efectuate în baza studiului de fezabilitate pe o perioadă de 3 ani dinaintea producerii accidentului de circulaţie.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni şi 15 zile, acesta ar aparţine societăţii, ca persoană juridică, şi nu reclamantului. Acesta, în calitate de asociat unic, este îndreptăţit doar la plata dividendelor, care se scad din profitul brut al societăţii, rezultând astfel profitul net. De altfel, încasarea dividendelor nu este obligatorie, acestea putând fi reinvestite, iar din toate înscrisurile menţionate a rezultă că reclamantul B.Ş. nu a încasat niciodată dividende.

Dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. prescriu faptul că la stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării de libertate, dar şi de toate consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate.

În cauza de faţă, s-a dovedit faptul că cei doi reclamanţi, care sunt fraţi, au fost arestaţi aceeaşi perioadă de timp de 4 luni şi 15 zile, însă instanţele de judecată au diferenţiat cuantumul daunele morale în mod nejustificat.

Prima instanţă a indicat doar criteriile generale din art. 505 C. proc. pen., iar instanţa de apel a arătat că aceste daune morale trebuie diferenţiate, aproape dublate, datorită studiilor reclamanţilor.

Or, ţinând cont de faptul că daunele morale constau în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, atributele de cinste, onoare, demnitate, acestea nu au nici o legătură cu existenţa sau inexistenţa studiilor.

Nici Curtea Europeană, atunci când a acordat despăgubiri morale, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite, ci a judecat în echitate. Nu s-au dovedit aspecte care ţin de viaţa privată, socială, profesională ale reclamanţilor pentru a se mări sau diferenţia daunele morale.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează;

Faţă de conţinutul cererilor de recurs, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute de recurenţi cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - istoricul cauzei deduse judecăţii, toate cu consecinţe directe în planul configurării/ reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.

Instanţele anterioare au prezentat în mod exhaustiv întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul non-devolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent Între părţile cu interese contrare.

O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.

În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, înalta Curte va răspunde punctual doar criticilor de nelegalitate susţinute prin cererile de recurs deduse judecăţii.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Pe de altă parte, din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, normele de drept intern care vizează drepturi şi libertăţi care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.

În acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii, respectiv dispoziţiile art. 52 alin. 3 teza I-a din Constituţia României, care stipulează în termeni expreşi că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare şi că despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare pot fi materiale şi morale.

În raport de dispoziţiile legale sus-menţionate, în mod corect instanţele fondului au apreciat că, atât timp cât reclamanţii nu au fost condamnaţi penal, propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub urmărire penală, arestarea lor timp de 4 luni şi 15 zile pe timpul procesului penal, apare ca fiind nelegală, aceştia fiind în drept să pretindă reparaţii civile.

Cât timp pretenţia reclamanţilor s-a întemeiat pe ipoteza alin. (2) şi alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., respectiv dreptul la repararea pagubei a persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, nu poate fi primită critica recurentului-pârât conform căreia reclamanţii nu au purtat sintagma unei condamnări definitive, singura situaţie, în opinia acestora, avută în vedere de prevederile art. 504 C. proc. pen.

Instanţa de apel a reţinut şi faptul că prin Decizia civilă nr. 35/ A din 25 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj (pronunţată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil că arestarea reclamantului B.Ş. timp de 4 luni şi 15 zile a fost nelegală. Instanţa a statuat totodată, cu putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ţine seama, la soluţionarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei în care reclamanţii au fost arestaţi nelegal, în conformitate cu dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

S-a stabilit aşadar, cu prioritate, că ceea ce s-a impus a fi analizat în rejudecare a fost întinderea efectivă a despăgubirilor morale, respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi.

Din perspectivă strict normativă, dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. - care enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, anume durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în circumstanţele particulare ale fiecărei cauze civile în parte - instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale şi/ sau patrimoniale la care sunt îndreptăţiţi inclusiv cei care au fost privaţi în mod nelegal de libertate.

Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate - aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţelor nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În cauza de faţă, în contextul normativ corect stabilit de instanţele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate în mod nelegal - condiţiile de fapt fiind evidenţiate cu pregnanţă în expunerea de motive a hotărârilor fondului - au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamanţilor la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au evidenţiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În acest sens şi cu o atare semnificaţie, instanţă de apel a reţinut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferinţă psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertăţii de mişcare, ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puţin, buna reputaţie a celui arestat este atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferinţa psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conştientizarea faptului că imaginea publică şi reputaţia au de suferit.

În ceea ce-l priveşte pe reclamantul B.Ş. s-a avut în vedere şi faptul că apartenenţa sa la mediul de afaceri local şi poziţia sa în societatea comercială menţionată implicau, pe de o parte, o mai mare notorietate locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, şi o suferinţă psihică sporită, între altele, de constatarea că poziţia sa socială şi credibilitatea sa personală, precum şi cea a societăţii comerciale pe care o conducea, sunt lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp relativ lungă.

Fiind astfel preocupate să circumstanţieze situaţia fiecărui reclamant, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, dar şi la dispoziţia de principiu a art. 1169 C. civ. – „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", nu poate fi primită critica recurentului - pârât relativă la imposibilitatea cuantificării daunelor morale.

În ceea ce priveşte cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenţii având puncte de vedere diferite - de mărire, respectiv, de scădere a cuantumului despăgubirilor acordate - întrucât acesta se raportează în mod explicit la modul de interpretare a dovezilor administrate, am arătat anterior că această critică excede competenţelor instanţei de recurs.

Nu poate fi primită nici critica recurenţilor-reclamanţi conform căreia daunele morale acordate de către instanţă ar fi cu mult sub limita acceptată chiar de către pârât, dat fiind înscrisurile depuse la dosarul cauzei - adresa din 27 aprilie 2007 emisă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi adresa nr. 11.469 din 30 martie 2007 - întrucât vizează cu evidenţă un aspect de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Nici faptul că criteriul studiilor reclamanţilor a fost avut în vedere de instanţele fondului în circumstanţierea situaţiei particulare a acestora nu reprezintă un element de nelegalitate ce poate fi imputat hotărârii pronunţate, cât timp instanţele şi-au motivat în mod corespunzător semnificaţia drepturilor şi valorilor nepatrimoniale, respectiv posibilitatea reală de evaluare a acestora, prin puterea de apreciere a instanţelor de judecată, dar prin raportare la toate aspectele relevate.

Sub aspectul despăgubirilor materiale, nu pot fi primite criticile formulate, întrucât, în privinţa reclamantului B.Ş., s-a avut în vedere, cum era şi corect că îndreptăţirea la obţinerea acestor despăgubiri implică în mod riguros existenţa unui prejudiciu, precum şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi măsura privativă de libertate declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului.

Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate şi prejudiciu trebuie să fie certă şi dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite cerinţele legale pentru obţinerea despăgubirii.

Aprecierea probatoriului s-a făcut din această perspectivă legală, specifică răspunderii civile delictuale, concluzia firească ce se impunea a fi făcută fiind aceea că doar în situaţia în care utilajele ar fi fost în stare de funcţionare după producerea accidentului şi, totodată, ar fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire penală sau de către instanţele de judecată, iar reclamantul, ca asociat unic şi administrator al SC .B. SRL Vişeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinţei sale, de dreptul de dispoziţie asupra lor cu consecinţa imposibilităţii utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut considera că existenţa procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului B.Ş. un prejudiciu susceptibil de reparaţie patrimonială.

Susţinerea referitoare la faptul că sunt necesare unele măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, nu reprezintă un argument legal pertinent în acord cu regulile materiei răspunderii civile delictuale.

Critica ce vizează lipsa de îndreptăţire a reclamantului B.Ş. la plata sumei de 21.353 lei, cu titlu de daune materiale, susţinută pe ideea că, chiar şi în ipoteza în care s-ar calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni şi 15 zile, acesta ar aparţine societăţii, ca persoană juridică, şi nu reclamantului, nu poate fi primită, întrucât calitatea de asociat unic a acestei părţi îi conferea dreptul la o valoare economică precisă, respectiv la plata dividendelor.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.Ş. şi B.V., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei nr. 61/ A din 5 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2756/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 8547/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: