ICCJ. Decizia nr. 8547/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 8547/2011

Dosar nr.3253/117/2009

Şedinţa publică din 2 decembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 493 din 27 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în rejudecare după casare, dispusă prin Decizia civilă nr. 8167 din 15 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor H.R., H.N. şi H.K.E., în contradictoriu cu pârâţii R.O., R.S., Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, s-a arătat, în esenţă, că imobilul în litigiu, înscris în C.F., situat în Cluj Napoca, str. Republicii, s-a aflat în proprietatea tabulară a defunctului H.P. şi a reclamantei H.K.E., decedată în cursul procesului.

Prin Decizia nr. 41 din 29 februarie 1988 a Consiliului Popular al judeţului Cluj, s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului, în baza dispoziţiilor Decretelor nr. 223/1974 şi nr. 182/1977.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1996, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca le-a vândut pârâţilor R.O. şi R.S. imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Gh. Bilaşcu, precum şi terenul în suprafaţă de 217 m.p. aferent construcţiei.

Prin încheierea C.F. din 3 decembrie 1996 s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului, acesta fiind dezmembrat în parcelele casă şi teren în suprafaţă de 217 mp şi teren în suprafaţă de 953 m.p.

Parcela a fost reînscrisă în C.F. în favoarea statului, în vreme ce altă parcelă a fost transcrisă în C.F., asupra ei fiind intabulaţi pârâţii R., cu titlu de cumpărare în baza contractului din 13 septembrie 1996.

În ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia nu au formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu pe temeiul dispoziţiilor Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001.

În prezenta cauză sunt incidente statuările făcute prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind de considerat că deşi preluarea imobilului în litigiu este una abuzivă, împrejurarea că reclamanţii nu au uzat de procedura specială instituită prin Legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, nu poate conduce la paralizarea acţiunii lor atâta timp cât ei sunt privaţi de un bun care a intrat abuziv în proprietatea statului. Este vorba, aşadar, despre o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă aceasta nu poate însemna că imobilul litigios poate fi readus în patrimoniul reclamanţilor, căci prin aceasta s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor R.

Pârâţii sunt cumpărători de bună-credinţă, ei făcând demersurile la Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, de unde au aflat că imobilul este trecut în proprietatea statului şi nu este revendicat, pârâţii întrunind cerinţele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru a cumpăra imobilul.

Chiar dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dreptul de proprietate al statului nu era înscris în cartea funciară, acest aspect nu înseamnă că pârâţii au fost de rea-credinţă, esenţial fiind faptul că aveau cunoştinţă despre preluarea imobilului de către stat şi despre faptul că imobilul nu era revendicat de foştii proprietari, a conchis tribunalul.

Prin Decizia civilă nr. 355 din 10 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii H.R. şi H.N. împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată.

În aplicarea Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce are forţă obligatorie, în sensul fostului art. 329 alin. (3) (în prezent art. 3307) C. proc. civ., s-a constatat că, în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar avea preferinţă, aşa cum, de altfel, se dispune şi prin prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, sub condiţia ca, prin aceasta, să nu se aducă atingere unui drept de proprietate deja câştigat în beneficiul altuia ori securităţii raporturilor juridice, deci stabilităţii şi certitudinii circuitului civil.

În ceea ce priveşte relaţia dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei (incluzând aici şi prevederile relevante din Protocoalele adiţionale), este importantă jurisprudenţa în materia protecţiei dreptului de proprietate a C.E.D.O.

Astfel, din hotărârile pronunţate în legătură cu procedura Legii nr. 10/2001 (în cauzele F. contra României, A. ş.a. contra României, K. contra României etc.), rezultă, în esenţă, că această procedură este eficientă, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire, caz în care persoanele interesate şi care îşi afirmă îndreptăţirea la a obţine măsurile de restituire sau de despăgubire determinate prin lege, sunt obligate să urmeze asemenea proceduri, respectând termenele şi condiţiile pe care ele le implică, sub sancţiunea pierderii dreptului de a le fi acordată reparaţia.

Obligativitatea unor asemenea proceduri speciale şi, implicit, caracterul lor prevalent în raport cu căile judiciare de drept comun (precum acţiunile judiciare în legătură cu protecţia dreptului de proprietate) sunt conferite de faptul că ele se află instituite prin legi speciale, adoptate tocmai în acest scop, iar legile speciale, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33 /2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evocată mai sus, beneficiază, ca regulă, de prioritate în aplicare, fiind de principiu că specialia generalibus derogant.

Instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de tribunal în rejudecare, inclusiv caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu, în înţelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care le deschidea reclamanţilor dreptul de a solicita măsuri reparatorii în condiţiile acestei legi, adică restituirea în natură a imobilului sau, după caz, o despăgubire echivalentă valorii de piaţă a imobilului.

Reclamanţii nu au înţeles, însă, să solicite asemenea măsuri reparatorii pe temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul de un an, socotit de la data intrării legii în vigoare, după cum, în ce priveşte casa şi terenul aferent, nu au solicitat restituirea nici în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi art. 14 din acest act normativ recunoştea şi el un termen rezonabil pentru formularea de cereri de restituire sau de indemnizare bănească, anume 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

În aceste condiţii, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995, pârâţii R.S. şi R.O. se puteau considera îndreptăţiţi la a cumpăra imobilul casă şi teren în suprafaţă de 217 mp, întrucât inexistenţa unei cereri de restituire a imobilului formulată de reclamanţi atrăgea, în beneficiul pârâţilor, acţiunea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, conform cărora chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului de 6 luni socotit de la intrarea în vigoare a legii, pentru cumpărarea acestor apartamente.

Mai mult, reclamanţii nu au uzat de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a cere în justiţie constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, astfel încât toată această stare de fapt şi drept a consolidat situaţia pârâţilor R., în calitate de cumpărători, reclamanţii înaintând primul demers având ca scop recuperarea imobilului doar în anul 2006, când, la data de 23 august, au înregistrat acţiunea civilă ce face obiectul prezentei judecăţi.

De altfel, conştienţi fiind de faptul că au pierdut termenul stabilit de art. 45 alin. (5) reclamanţii şi-au modificat la data de 9 noiembrie 2006 cererea de chemare în judecată, înlocuind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii cu unul prin care au solicitat constatarea inopozabilităţii faţă de ei a respectivului contract.

În plus, la data pornirii prezentului proces, reclamanţii nu deţineau o hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului ce le-a fost preluat în mod abuziv antecesorilor lor, solicitând întâia oară recunoaşterea unui asemenea drept al lor în cadrul judecăţii de faţă.

Toate aceste circumstanţe, caracterizate, esenţial, pe de o parte de inexistenţa vreunui demers judiciar sau administrativ al reclamanţilor, până la data de 23 august 2006, pentru redobândirea imobilului în litigiu, iar pe de altă parte de încrederea pârâţilor R. în dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum şi în caracterul notoriu al preluării imobilului de către stat, acesta comportându-se în fapt şi în drept ca un veritabil proprietar, inducând aparenţa publică a caracterului evident al dreptului său de proprietate, conduce la concluzia că pârâţii R. sunt titularii unui bun, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi al jurisprudenţei C.E.D.O.

Lipsirea pârâţilor de acest drept al lor în baza unei cereri în justiţie introdusă de reclamanţi după circa 10 ani de la încheierea contractului riscă să pericliteze principiul securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenţei dreptului, fiind de avut în vedere, sub acest aspect şi statuarea făcută de C.E.D.O. în hotărârea pronunţată în cauza P. şi P. contra Republicii Cehe, potrivit căreia atenuarea, prin legile de restituire adoptate după căderea comunismului, a vechilor încălcări ale legii nu trebuie să creează noi neajunsuri disproporţionate, ajungându-se ca persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine statului, pentru faptul că acesta a confiscat cândva acela bunuri.

Altfel, există riscul ca dobânditorul să fie el însuşi privat de un bun, ajungându-se la o derogare insuficient justificată de la principiul securităţii raporturilor juridice.

Nu s-ar putea considera nici că pârâţii ar fi fost de rea-credinţă la data cumpărării casei de locuit şi a terenului aferent de 217 mp, ei încrezându-se în caracterul notoriu al preluării imobilului de către stat, asociat cu inexistenţa unei cereri administrative sau judiciare a reclamanţilor prin care aceştia să solicite restituirea imobilului. Împrejurarea că Statul Român nu se afla, la data vânzării, înscris ca proprietar în cartea funciară nu poate trimite, nici ea, la o altă concluzie, în condiţiile în care Decretul nr. 223/1974 reprezenta, până la abrogarea lui, un temei al dobândirii considerat suficient de statul comunist, acesta ne mai socotind necesară şi îndeplinirea formalităţii înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară.

În ce priveşte situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 953 mp, ca urmare a dezmembrării parcelei iniţiale, în C.F., acesta, deşi se află încă la Statul Român, nefiind înstrăinat unei terţe persoane, aceleaşi rigori fondate pe securitatea generală a circuitului civil, înţelese însă dintr-o altă perspectivă, obligă, şi în acest caz, la concluzia că reclamanţilor nu le poate fi recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului şi, în consecinţă, nici recâştigarea tuturor prerogativelor ataşate unui asemenea drept.

Admiterea cererii reclamanţilor cu privire la acest teren ar avea semnificaţia implicită, dar nu mai puţin puternică, a recunoaşterii în beneficiul lor a dreptului de a eluda termenele şi condiţiile stabilite de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita restituirea imobilului, transformând caracterul obligatoriu, pentru persoanele îndreptăţite, al unei asemenea proceduri într-o simplă opţiune care s-ar alătura aceleia de a porni o acţiune în constatarea dreptului sau, după caz, în revendicarea bunului în condiţiile dreptului comun. Or, acţiunea în revendicare de drept comun fiind imprescriptibilă, ar rezulta că, fără limită de timp, ea ar putea fi oricând introdusă, făcând să planeze o gravă incertitudine asupra situaţiei juridice a imobilelor preluate abuziv. Cum numărul imobilelor preluate abuziv în timpul regimul comunist a fost foarte ridicat, s-ar ajunge ca starea de incertitudine generată de posibila exercitare, fără o condiţionare temporală riguroasă, a unor asemenea acţiuni în justiţie să afecteze grav securitatea circuitului civil.

Rezultă aşadar, că există, un interes public îndeajuns de proeminent pentru a considera o asemenea situaţie periculoasă şi, deci, inacceptabilă într-un stat bazat pe preeminenţa dreptului, fiind necesar să se admită că legiuitorul este autorizat să impună, pe calea unor proceduri speciale, termene şi condiţii în care să poată fi solicitate spre restituire în natură imobilele (ori, eventual, şi alte bunuri) preluate abuziv sau acordarea unei despăgubiri, neîngăduind ca restituirea să poată fi solicitată pe calea dreptului comun. Doar în măsura în care reclamanţii ar fi uzat de procedura specială, însă aceasta nu le-ar fi asigurat o despăgubire justă şi într-un termen rezonabil, ei puteau, eventual, să invoce normele dreptului comun în beneficiul lor, însă în speţă procedura specială de reparaţie nu a fost urmată de reclamanţi, a conchis instanţa de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii H.R. şi H.N., criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a respectat Decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8167 din 15 decembrie 2008, care a îndrumat instanţele să cerceteze succesiv toate capetele de cerere, stabilind totodată că, în situaţia concretă din prezentul dosar, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate, înlăturând în consecinţă excepţia inadmisibilităţii.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au respins acţiunea cu aceeaşi motivare în sensul că reclamanţii nu pot formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, din moment ce nu au înţeles să solicite măsuri reparatorii pe temeiul Legii nr. 10/2001, fără să verifice circumstanţele concrete ale cauzei.

Astfel, dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor nu a fost radiat din cartea funciară, până la 12 decembrie 1996, astfel că pârâţii nu se puteau prevala de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, totodată, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, reclamanţii se puteau considera proprietarii imobilului, având prioritate faţă de pârâţi în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.

Deoarece intabularea Statului Român şi a pârâţilor R. s-a făcut concomitent, la 3 decembrie 1996, până la acea dată, reclamanţii fiind proprietari de carte funciară, nu aveau interes în a-şi revendica bunul de la stat, iar ulterior nu mai aveau decât posibilitatea de a revendica bunul şi de la pârâţii R.

Pârâţii nu au fost de bună - credinţă la data cumpărării, din moment ce nu s-au bazat pe conţinutul cărţii funciare, mai ales că, în situaţia de faţă, pârâţii au cunoscut personal familia reclamanţilor, astfel încât contractul de vânzare – cumpărare este inopozabil faţă de reclamanţi.

Convingerea pârâţilor cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar ar putea, eventual, constitui un argument pentru salvarea contractului de la sancţiunea nulităţii absolute, însă nu poate produce consecinţele juridice în cadrul acţiunii în revendicare, având în vedere conţinutul cărţii funciare la data cumpărării şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi principiile sale jurisprudenţiale.

Recurenţii au mai arătat că Decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, nu are caracter constitutiv de drept şi nu valorează în sine drept de proprietate, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 26 din Decretul–lege nr. 115/1938, care se referă la dobândirea pentru cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, dar şi în acele cazuri „titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decât după ce a făcut înscrierea."

Cu privire la suprafaţa de 953 mp teren, aflată în proprietatea Municipiului Cluj, cererea în revendicare a fost în mod greşit respinsă, pentru singurul argument al eludării termenelor şi condiţiilor stabilite de Legea nr. 10/2001 şi al incertitudinii situaţiei juridice a imobilelor preluate abuziv, în condiţiile în care problema inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, raportat la inexistenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost tranşată prin Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.

Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză, la data de 23 august 2006, cu soluţionarea unei cereri în constatarea inopozabilităţii contractului de vânzare - cumpărare din 13 septembrie 1996, încheiat între Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de vânzător, şi pârâţii R.O. şi R.S., în calitate de cumpărători, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Gh. Bilaşcu, precum şi terenul în suprafaţă de 217 mp, aferent construcţiei. Totodată, reclamanţii au formulat cerere în revendicarea imobilului de la adresa menţionată, în contradictoriu atât cu pârâţii persoane fizice, cât şi cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Iniţial, reclamanţii au formulat cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 13 septembrie 1996, însă la termenul din 9 noiembrie 2006, s-a luat act de înlocuirea acestei cereri cu cea privind inopozabilitatea aceluiaşi contract, menţionată anterior.

În primul ciclu procesual parcurs în cauză, s-a tranşat chestiunea admisibilităţii cererii în revendicare formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu referire la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând ca, în rejudecarea cauzei, să se cerceteze fondul tuturor cererilor deduse judecăţii.

Susţinând că nu a fost respectată Decizia de casare, reclamanţii pretind că ambele instanţe de fond, în rejudecare, au soluţionat cauza tot prin prisma împrejurării că nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ignorându-se că Statul Român, preluând imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 223/1974, nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, împrejurare care, dacă ar fi fost luată în considerare, ar fi condus la admiterea cererii în revendicare.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa de apel s-a raportat la menţiunile din cartea funciară, analizând împrejurarea neînscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român, după preluarea imobilului, iar concluzia lipsei de relevanţă a acestui fapt este corectă, pentru considerente ce urmează a fi completate cu cele menţionate în prezenta decizie, relative la cadrul de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, în raport de Decizia de casare.

Constatarea ca fiind admisibilă formularea cererii în revendicare după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin Decizia Înaltei Curţi din primul ciclu procesual, trebuie circumscrisă Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate în interesul legii, la care s-a făcut explicit referire, examinarea în fond a cererii în revendicare supunându-se regulilor prescrise prin hotărârea cu caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, conform fostului art. 329 alin. (3) (în prezent art. 3307) C. proc. civ., astfel cum, în mod corect, s-a arătat de către instanţa de apel.

Astfel, prin Decizia în interesul legii s-a arătat că cererea în revendicare imobiliară a unui bun preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi examinată potrivit dreptului comun reprezentat de art. 480 C. civ., întrucât nu poate fi ignorată legea specială, care se preocupă tocmai de repararea prejudiciului cauzat proprietarilor de imobile deposedaţi abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Deşi o asemenea constatare conduce, ca regulă, la inadmisibilitatea cererii în revendicare promovate în aceste condiţii, prin Decizia nr. 33/2008 s-a arătat că există o situaţie în care cererea este admisibilă, cea în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aceasta este perspectiva relevată prin Decizia de casare pronunţată în cauză, în primul ciclu procesual, ceea ce presupunea ca, în rejudecare, să se verifice în ce măsură reclamanţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei şi dacă eventuala admitere a cererii în revendicare nu ar priva, în acelaşi timp, pe pârâţii persoane fizice de bunul lor, aceştia prevalându-se, la rându-le, de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aceste considerente ale deciziei în interesul legii vizează toate imobilele preluate de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, fără distincţie în funcţie de plasarea sau nu în regim de carte funciară, fiind suficientă o preluare „abuzivă" în sensul legii.

În aceste condiţii şi ţinând cont că examinarea cererii se realizează în contextul prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi nu ale Codului civil, nu are relevanţă dacă statul, după preluare, s-a intabulat sau nu în cartea funciară, împrejurare ce ar fi fost esenţială în examinarea cererii potrivit dreptului comun.

Conţinutul noţiunii de „bun" a fost explicitat în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât din perspectiva unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza A. şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), la care instanţa de apel a făcut referire, în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.

Astfel, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În contextul acestor aprecieri, este justificată, contrar susţinerilor recurenţilor, evaluarea, de către instanţa de apel, a demersurilor administrative şi judiciare pe care le-au făcut ori ar fi trebuit să le iniţieze reclamanţii pentru a beneficia de un „bun" care să conducă la admiterea cererii în revendicare.

În mod corect, s-a constatat că reclamanţii nu au uzat de căile judiciare ce le-ar fi permis obţinerea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de restituire a imobilului, inclusiv de calea unei cereri în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanţilor nu le poate fi recunoscută decât o creanţă, constând în diferenţa dintre despăgubirile încasate în baza Legii nr. 112/1995 şi valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, evident, sub condiţia formulării notificării prevăzute de legea specială.

Se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, nefiind întrunită cerinţa premisă a cererii în revendicare examinate potrivit regulilor arătate în Decizia nr. 33/2008 în interesul legii a Înaltei Curţi.

În aceste condiţii, este inutilă cercetarea modului în care instanţa de apel a examinat cerinţa existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, din moment ce reclamanţii înşişi nu deţin un „bun" relevant în cadrul cererii în revendicare.

Considerentele expuse anterior sunt valabile atât pentru parcela pentru care pârâţii persoane fizice sunt intabulaţi în cartea funciară, cât şi pentru cea pentru Statul Român şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea.

Întrucât, în ciclul procesual anterior, instanţa de casare a considerat că cererea în revendicare este admisibilă în condiţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 date în interesul legii, fără a distinge în funcţie de deţinătorul bunului, persoană fizică sau persoană juridică, ce reprezintă chiar unitatea deţinătoare, în termenii Legii nr. 10/2001, nu se mai poate cerceta dacă reclamanţii au formulat sau nu notificare în baza legii speciale pentru partea de imobil rămasă în posesia Municipiului Cluj-Napoca.

În acest caz, şi cererea formulată în contradictoriu cu persoana juridică trebuie examinată potrivit aceloraşi reguli prevăzute de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, constatându-se, în raport de situaţia de fapt reţinută de ambele instanţe de fond, că reclamanţii nu au nici în privinţa terenului de 953 mp un „bun" în sensul Convenţiei, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea bunului.

Faţă de considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de Decizia de casare din primul ciclu procesual, cât şi a deciziei pronunţate în interesul legii.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenţi la 6.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi R.O. şi R.S., reprezentând onorariu avocat în această fază procesuală, conform bonurilor fiscale din 5 noiembrie 2011 şi 28 noiembrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.R. şi H.N. împotriva deciziei nr. 355/ A din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Obligă recurenţii la 6.200 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi R.O. şi R.S.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1534/2011. Civil. Reparare prejudicii erori...  ICCJ. Decizia nr. 8542/2011. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 8547/2011. Civil