ICCJ. Decizia nr. 2756/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2756/2011
Dosar nr. 1692/44/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Vrancea, reclamanta M.P. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Focşani şi Statul Român prin M.F.P. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 cu privire la imobilul teren şi construcţie situat în Focşani, să constate că reclamanta este proprietara imobilului şi să dispună obligarea pârâţilor la restituirea contravalorii imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel Galaţi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Învestit cu soluţionarea litigiului, prin sentinţa civilă nr. 616 din 15 octombrie 2009, Tribunalul Vrancea a admis acţiunea reclamantei, a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 privind imobilul situat în Focşani, compus din teren în suprafaţă de 590 mp. şi o casă de locuit şi atenanse şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 655.753 lei, cu titlu de despăgubiri. A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin actul intitulat „declaraţie de ofertă" autentificat sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 defuncta H.B.B. a făcut o ofertă de donaţie către Sfatul Popular al oraşului Focşani prin reprezentanţii săi legali, cu privire la imobilul proprietatea sa compus din teren în suprafaţă de 590 mp pe care se afla o casă de locuit compusă din 4 camere şi atenanse, imobil situat în Focşani, raionul Focşani, regiunea Galaţi, între megieşii, fosta proprietate T. şi L. şi P.H., fost C..
Imobilul a fost preluat de către stat, ca urmare a acestei oferte de donaţie, după plecarea proprietarei din ţară. Defuncta H.B.B. şi-a exprimat voinţa de a nu renunţa la dreptul său de despăgubiri consacrat de Decretul Consiliului de Stat nr. 224/1974, solicitând să fie despăgubită pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea sa, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.
H.B.B., decedată la 4 octombrie 1979, a testat în favoarea fiicei fratelui său, M.P., toate bunurile mobile, banii şi hârtiile de valoare ce se vor găsi la decesul său precum şi orice alte drepturi care i-ar aparţine.
Instanţa a reţinut că imobilul care a făcut obiectul actului numit „Declaraţie de ofertă" a trecut în proprietatea statului fără titlu, întrucât simpla ofertă de donaţie nu produce nici un efect juridic cât timp actul de donaţie nu este întocmit în forma prevăzută de lege ad validitatem, aşa cum prevede art. 813 C. civ.
Pe de altă parte, a mai reţinut ca acest act este nul absolut şi pentru lipsa intenţiei de a gratifica a defunctei H.B.B., situaţie care echivalează cu lipsa cauzei juridice şi aplicarea art. 966 C. civ.
Preluarea de către stat a imobilului fără titlu valabil constituie o încălcare a art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al autoarei reclamantei şi al reclamantei însăşi, în condiţiile în care preluarea nu s-a justificat printr-o cauză de utilitate publică şi nu s-a făcut în condiţiile prevăzute de lege, respectiv cu prealabila despăgubire a proprietarului.
Cu privire la problema admisibilităţii acţiunii în această situaţie, reclamanta pierzând termenul pentru solicitarea restituirii imobilului pe calea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, instanţa a reţinut că în cauză este incidenţă Decizia 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii care a concluzionat că rezolvarea concursului între legea specială şi legea generală se face în favoarea legii speciale, însă, în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă va avea prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Instanţa a mai reţinut că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, din probele administrate în cauză, respectiv proba cu expertiză, rezultând că pe acest teren se află o intersecţie.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantei, instanţa a avut în vedere valoarea actualizată a construcţiilor la care a adăugat valoarea de piaţă a terenului.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., excepţie unită cu fondul prin încheierea din data de 28 ianuarie 2009, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată, M.F.P. având calitate procesuală pasivă, prin D.G.F.P. Vrancea, întrucât bunul a fost preluat de către Statul Român, reprezentat, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, de către M.F., fiind vorba despre o reprezentare legală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele Primăria Municipiului Focşani şi M.F.P. prin D.G.F.P., iar prin Decizia nr. 114/ A din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Galaţi a respins apelurile ca nefondate.
Cu privire la problema timbrajului, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost lămurită cu caracter irevocabil prin Decizia civilă nr. 55 din 20 martie 2007 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 454 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Galaţi.
Critica potrivit căreia în cadrul unei acţiuni în constatare pârâţii nu pot fi obligaţi la plata de despăgubiri civile s-a apreciat a fi, de asemenea, nefondată. Reclamanta nu a formulat o acţiune în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., ci a solicitat constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie, consecinţa firească a admiterii acestui capăt de cerere fiind repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Cât priveşte nulitatea cererii de chemare în judecată pe considerentul că aceasta nu este semnată de către reclamantă, nulitate invocată de pârâta M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea, curtea de apel a constatat că aceasta nu poate primită în condiţiile în care acţiunea a fost semnată de către avocat care îşi justifică calitatea de reprezentant al reclamantei cu împuternicirea avocaţială aflată în Dosarul nr. 3540/231/2006 al Judecătoriei Focşani.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al M.F.P. pentru Statul Român în acţiunea dedusă judecăţii, faţă de obiectul acestei acţiuni, a fost corect soluţionată de către prima instanţă care a reţinut în acest sens că, atât timp cât bunul revendicat a fost preluat de Stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, acesta este reprezentat legal în instanţă de către M.F.P. şi nu de către Primăria Municipiului Focşani reprezentant al administraţiei publice locale.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care reclamanta nu a uzitat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, accesul liber la justiţie al acesteia pentru repararea pagubei ce i-a fost pricinuită nu îi poate fi împiedicat prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Din actele dosarului rezultă că autoarea reclamantei a fost lipsită de un bun cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., bunul acesteia nemaiexistând la acest moment din motive imputabile uzurpatorului, respectiv Statului Român, aşa încât reclamanta are dreptul la despăgubiri, iar acţiunea sa este admisibilă.
Imobilul care a făcut obiectul actului numit „Declaraţie de ofertă" a trecut în proprietatea statului fără titlu, simpla ofertă de donaţie neputând produce nici un efect juridic cât timp actul de donaţie nu a fost întocmit în forma prevăzută de lege ad validitatem, potrivit art. 813 C. civ.
Din probele dosarului rezultă că actul este nul absolut şi pentru că nu a existat intenţia de a gratifica a defunctei H.B.B., situaţie care echivalează cu lipsa cauzei.
Preluarea de către stat a imobilului fără titlu valabil constituie astfel o încălcare a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care preluarea nu s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică şi nici în condiţiile prevăzute de lege, respectiv cu prealabila despăgubire a proprietarului, încă din timpul vieţii defuncta contestând legalitatea modului în care s-a făcut această preluare.
În ceea ce priveşte valoare despăgubirilor la plata cărora au fost obligate pârâtele, curtea de apel a constatat că aceasta a fost corect stabilită pe baza expertizei efectuate în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Primăria Municipiului Focşani.
1. Prin recursul declarat, Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pen. civ.:
Cererea cu privire la constatarea nulităţii actului de donaţie nu este de competenţa materială a tribunalului ca instanţă de fond, ci de competenţa judecătoriei şi este supusă taxei de timbru.
Se mai arată că, deşi semnată de avocat, cererea de chemare în judecată trebuie să poarte şi semnătura titularului dreptului la acţiune.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., recurentul susţine că, faţă de prevederile art. 25 din Decretului nr. 31/1954 şi de împrejurarea că donaţia s-a făcut către Consiliul Popular al Municipiului Focşani, Statul este reprezentat în cauză de Primăria Municipiului Focşani.
Se susţine inadmisibilitatea cererii reclamantei, arătându-se că pentru restituirea proprietăţilor s-au instituit legi speciale, prin care dreptul comun a fost înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă.
Se critică Decizia instanţei de apel şi sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor, argumentându-se că acesta este nejustificat de mare.
2. Pârâta Primăria Municipiului Focşani critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. pen. civ.:
Imobilul în litigiu a fost donat statului în temeiul Decretului nr. 478/1954, act normativ special, în baza căruia, prin derogare de la regulile dreptului comun, actul de donaţie nu trebuia încheiat în formă autentică. Prin urmare, în cauză este aplicabilă prima teză a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Se arată că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, dreptul său neputând fi valorificat decât în procedura specială a Legii 10/2001, iar nu pe calea dreptului comun şi că, în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii ofertei de donaţie a intervenit prescripţia extinctivă, violenţa ca viciu de consimţământ încetând în decembrie 1989.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele:
Competenţa materială a tribunalului de a soluţiona cauza în primă instanţă a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Galaţi prin care a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Focşani şi Tribunalul Vrancea.
Sentinţa civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Galaţi a rămas irevocabilă prin nerecurare, astfel încât, competenţa materială a Tribunalului Vrancea de a soluţiona în primă instanţă litigiul nu mai poate fi reapreciată, fiind o chestiune prejudicială rezolvată în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care a dobândit putere de lucru judecat.
Tot astfel, problema timbrajului aplicabil cererii de faţă a fost în mod irevocabil dezlegată prin Decizia civilă nr. 55 din 20 martie 2007 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 454 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Galaţi.
Faţă de puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate prin care s-a stabilit în mod irevocabil că, în raport de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acţiunea reclamantei, aşa cum a fost formulată, este scutită de plata taxei judiciare de timbru, critica formulată în acest sens prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu mai poate fi primită.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. susţine nelegalitatea deciziei recurate şi pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 133 pct. 1 C. proc. civ.
Nici această critică nu este fondată.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, cererea de chemare în judecată a fost semnată de avocatul ales al reclamantei, mandatat să exercite drepturile procesuale ale acesteia, după cum rezultă din împuternicirea avocaţială aflată la fila 19 din dosarul primei instanţe, astfel încât sancţiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi aplicată.
Hotărârea recurată este legală şi sub aspectul dezlegării pe care o cuprinde în privinţa calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.
Oferta de donaţie autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964, a cărei nulitate absolută se cere a fi constatată în prezentul litigiu, a fost făcută de autoarea reclamantului în favoarea Statului Român. Or, calitatea procesual pasivă presupune verificarea identităţii între persoana chemată în judecată şi subiectul de drept obligat în raportul juridic dedus judecăţii, iar din această perspectivă, Statul Român beneficiar al donaţiei contestate are calitatea de a sta în prezentul litigiu, în calitate de pârât.
Nu este întemeiată nici critica formulată în recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Focşani prin care se susţine prescrierea dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii ofertei de donaţie.
Reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a acestei oferte pentru lipsa cauzei actului juridic.
Potrivit art. 966 C. civ. lipsa cauzei atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului juridic este imprescriptibilă extinctiv.
În ceea ce priveşte dezlegarea dată capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie făcută Statului Român de autoarea reclamantei, Decizia instanţei de apel este, de asemenea, legală, criticile formulate de recurenta Primăria Municipiului Focşani fiind nefondate.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 801-803 C. civ., donaţia este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenţie liberală îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniu cu un drept real sau de creanţă, mărind în mod corespunzător, cu acelaşi drept, patrimoniul donatarului, fără a urmări să primească ceva în schimb.
Valabilitatea donaţiei, ca a oricărui alt contract se apreciază prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. Liicitatea cauzei – impusă drept condiţie pentru validitatea unei convenţii – trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ. cât şi în raport cu specificul contractului de donaţie ca liberalitate.
Admiţând existenţa a două elemente care compun cauza actului juridic şi anume scopul imediat (scopul obligaţiei, care în cazul contractelor unilaterale cu titlu gratuit constă în intenţia de a gratifica) şi scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipseşte un element esenţial al actului juridic. În acest caz, lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat, iar sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute a actului juridic.
În cauză, oferta de donaţie a fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarului imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Nu există, aşa cum se susţine prin recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Focşani, un regim juridic diferit sub aspectul sancţiunii aplicabile în situaţia lipsei cauzei actelor de donaţie încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954, astfel încât pentru considerentele expuse, Înalta Curte va păstra dispoziţiile sentinţei civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea prin care instanţa a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964.
Sunt însă fondate criticile prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru greşita recunoaştere a dreptului reclamantei de a obţine, prin promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., despăgubiri pentru imobilul donat statului.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (.) se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", sens în care, în conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului."
Prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), Legea califică ca fiind preluate în mod abuziv, imobilele donate statului în baza Decretului nr. 478/1954, ceea ce înseamnă că regimul juridic al acestor bunuri intră, sub aspectul procedurii în care pot fi restituite foştilor proprietari, în sfera de reglementare a acestui act normativ.
Reclamanta a formulat o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie – art. 480 şi următoarele C. civ. – prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat şi a cărui restituire în natură nu mai este posibilă.
După intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în Decizia pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Reclamanta nu se află în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susţineri sau probe în acest sens.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun, deşi aceasta intra în concurs cu norma specială (în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat şi deţinut de acesta), este nelegală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Prin urmare, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc. civ.., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Focşani şi Statul Român prin M.F.P., va modifica în tot Decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelurile pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă şi va schimba în parte sentinţa, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 655,753 lei cu titlu de despăgubiri, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Focşani şi Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea împotriva Deciziei nr. 114/ A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în tot Decizia recurată în sensul că admite apelurile pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 655,753 lei cu titlu de despăgubiri.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2764/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1534/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
