ICCJ. Decizia nr. 1657/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1657/2011
Dosar nr.3824/115/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Severin, sub nr. 3824/115/2009, reclamantele T.A.G., M.S. şi I.D. au solicitat instanţei, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin, la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Prin sentinţa civilă nr. 30 din 14 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 3824/115/2009, a fost admisă în parte acţiunea reclamantelor T. (născută I.) A.G. şi M. (născută I.) S. şi I.D. formulată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin, fiind obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., familia reclamantelor a fost strămutată, pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în Câmpia Bărăganului, într-un câmp, care, mai târziu, a devenit Jegalia Noua - Feteşti.
Defunctul tată, împreună cu membrii familiei reclamantelor, au locuit acolo aproape 5 ani, au înfruntat foamea, frigul, căldura, mizeria, lipsa apei şi toate greutăţile cu care s-au confruntat pentru necesităţile traiului. La eliberare, s-au întors acasă, în localitatea Berlişte, unde au găsit casa vandalizată, fără uşi şi fără geamuri.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că legitimitatea procesuală a reclamantelor este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate, până la gradul al II-lea inclusiv).
Conform art. 3 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, constituie măsură adninktratim cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, amnd ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate şi pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. (cazul de faţă).
Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană cave a făcut obiectul unor măsuri adninistratiw cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Or, din analiza actelor aflate la dosar, a rezultat că familia reclamantelor, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Berliste, jud. Caraş-Severin în localitatea Jegalia Noua - Feteşti, Câmpia Bărăganului.
Familia reclamantelor s-a compus din tatăl reclamantelor l.G. şi părinţii acestuia, l.T. şi l.M.
Conform adresei din 15 octombrie 2009, Direcţia Instanţelor Militare din cadrul M.A.N., l.T. şi l.M., bunicii paterni, precum şi l.G., tatăl reclamantelor au făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Jegalia Nouă, iar, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, familiei reclamantelor li s-au ridicat restricţiile domiciliare (filele 6 dosar).
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cat priveşte cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 500.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă, este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Astfel, antecesorul reclamantelor şi, chiar, reclamantele personal au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească, în timp util, un statut corespunzător aşteptărilor lor.
Privarea de libertate de mişcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate de mişcare a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, din cauza condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. In schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea, care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Se constată că satisfacţia echitabilă pretinsă cuprinde, în speţă, două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. S-a avut în vedere, de asemenea, împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, reclamantul era cunoscut ca o persoană deosebită, iar, prin îndepărtarea fizică a tatălui reclamantelor şi a familiei acestuia, ca măsură administrativă abuzivă, acesta a fost lipsit de posibilitatea de a continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro.
împotriva acestei sentinţe, au declarat apeluri reclamantele T.A.G. şi M.S. şi pârâtul, părţile criticând sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamantele au solicitat schimbarea hotărârii, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1 milion euro sau a echivalentului în lei la data plăţii.
În motivare, au invocat suferinţele prin care au trecut bunicii lor, ca urmare a strămutării, prejudiciul vizând şi statutul social al acestora, ulterior întoarcerii din Bărăgan, libertatea, demnitatea, onoarea fiindu-le afectate atât pe perioada deportării, cât şi ulterior. Au mai invocat că aceste împrejurări, ca şi alte criterii nu au fost valorificate corespunzător de instanţă.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată.
În motivare, a invocat că, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009, doar persoanele condamnate sau succesorii acestora sunt îndreptăţiţi la a pretinde despăgubiri morale; or, în cauză, antecesorii reclamantelor nu au fost condamnaţi, ci supuşi unor măsuri administrative.
A mai invocat că suma acordată este exagerată, constituindu-se într-un temei de îmbogăţire fără just temei a reclamantelor, fiind nejustificată, în raport de prejudiciul real suferit, şi stabilită fără raportare la principiul echităţii.
Prin Decizia civilă nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apd Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 30 din 14 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Caras-Severin, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei de 50.000 euro sau a echivalentului în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale; menţinându-se în rest sentinţa.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins apelul declarat de reclamantele T.A.G., M.S. şi I.D. împotriva aceleiaşi hotărâri.
In adoptarea acestei soluţii, Curtea a expus următoarele argumente:
Sub un prim aspect, au fost respinse ca neîntemeiate susţinerile pârâtului, potrivit cărora reclamantele nu ar intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, această dispoziţie trebuie interpretată prin prisma scopului în care legea a fost adoptată, respectiv a reparării prejudiciilor cauzate persoanelor condamnate politic şi celor care au fost supuse măsurii administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, în cauză, nu s-a contestat dislocarea soţului şi, respectiv, tatălui reclamantelor şi a familiei acestuia.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea a reţinut, în primul rând, că, pe calea apelului, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, cu titlu de despăgubiri morale. Cum, pe calea cererii de chemare în judecată, acestea evaluaseră prejudiciul cauzat antecesorilor lor la 500.000 euro, pretenţiile formulate pe calea apelului au natura unei cereri noi, nepermise de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, instanţa a constatat că, în principiu, tribunalul a reţinut elementele ce trebuiau avute în vedere la stabilirea prejudiciului moral, cu toate componentele sale, suferit de o persoană.
Este necesar, însă, pentru a realiza un echilibru între repararea prejudiciului şi evitarea transformării unor suferinţe în pretext de îmbogăţire fără just temei, ca aceste criterii generale să se raporteze la situaţia concretă dedusă judecăţii.
Or, în cauză, l.G. şi părinţii săi au fost strămutaţi când acesta avea 14 ani (fila 6 dosar fond), întorcându-se la domiciliu la începutul anului 1956. In luna noiembrie a aceluiaşi an, l.G. s-a căsătorit cu reclamanta l.D., celelalte reclamante, fiicele acestora, născându-se în anul 1958, respectiv, în anul 1965.
Din declaraţia martorului audiat în cauză, au rezultat privaţiunile la care antecesorul reclamantelor şi părinţii acestuia au fost supuşi pe perioada strămutării, fiind evidente şi de notorietate suferinţele fizice şi morale pe care persoanele deportate în Bărăgan le-au suportat, cum de notorietate este şi statutul social pe care aceste persoane l-au avut, (alături de familie), după întoarcerea în localitatea de domiciliu.
Se observă, însă, că reclamantele nu au probat, în concret, în ce măsură statutul antecesorilor lor le-a afectat propriul statut şi nici nu au arătat care au fost motivele pentru care soţul, respectiv, tatăl lor, nu a încercat să urmeze o formă de şcolarizare şi a rămas să lucreze la „IAS, veniturile fiind insuficiente" (fila 30 dosar fond).
Concluzionând, reclamantele au intrat în contact cu familia strămutată după ce aceasta s-a întors din Bărăgan şi, cu excepţia împrejurării că au fost nevoite ca o perioadă să se întreţină din veniturile mici realizate de l.G., ceea ce, evident, le-a creat suferinţe morale, nu au evidenţiat în ce măsură statutul familiei lui l.G. de foşti deportaţi în Bărăgan le-a produs alte prejudicii morale.
Este incontestabil prejudiciul moral (cu toate componentele sale), suferit de persoanele dislocate în Bărăgan, este dovedit şi notoriu prejudiciul suferit de reclamante, astfel cum a fost mai sus reţinut, dar a insista asupra suferinţelor familiei dislocate, pentru a obţine despăgubiri de 500.000 euro (majorate în apel), este contrar normelor morale şi, în mod cert, contrar imperativului de a nu invoca suferinţa, ca temei de îmbogăţire fără just temei si necesităţii respectării principiului proporţionalităţii.
Împotrivi acestei decizii, a dedarat recms pârâtul Statul român, prin M.F.P., prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Caras-Severin, solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 92/ A din 21 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, iar, pe fond, respingerea acţiunii reclamantelor, ca neîntemeiată.
După reiterarea soluţiilor pronunţate în cauză, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:
Prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, se poate constata că tatăl, respectiv, soţul reclamantelor, nu a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În acelaşi sens, acordarea daunelor morale nu se justifică, în cauză, având în vedere faptul că drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
În susţinerea acestor argumente, au fost invocate şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) si (2) din Legea nr. 221/2009, care arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească, iar instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamanţilor, având în vedere principiul de drept „ubihc nandistingrit, necnes distingeredebemus".
Recurentul a criticat şi cuantumul de 50.000 euro al despăgubirilor morale, acordate de instanţă, prin Decizia civilă nr. 92/A din 21 aprilie 2010, considerând că este nejustificată, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că prejudiciul moral nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Recurentul a preluat argumentaţia instanţei de fond, în sensul că daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani, şi acestea constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referinţă, faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proportionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi a criteriului echităţii.
Or, raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală, şi nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Intimatele nu au formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
În etapa procesuală a recursului, nu au fost administrate probe, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale rdewnte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce ar succede:
Sub un prim aspect, instanţa de recurs va analiza efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 asupra prezentului recurs, aspect invocat de către recurent, pentru prima dată, în faţa acestei instanţe, şi care poate constitui un motiv de ordine publică.
În acest sens, susţinerile recurentului pârât, conform cărora nu mai există, în prezent, ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, şi faţă de această situaţie, acţiunea reclamantelor ar trebui respinsă pe fond, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor recurentului, în opinia Înaltei Curţi, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamantelor la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 17 iunie 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) şi după ce două instanţe au verificat şi constatat dreptul reclamantelor la reparaţia menţionată.
În acest context, este fără dubiu faptul că efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamante, şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia lor, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branşe distincte.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, „Orice persoană fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate pudică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Noţiunea de „bunuri din textul menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci si alte drepturi şi interese, care constituie active, pot fi considerate „bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „miorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legjtină de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială, în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c Slovaciei, par. 52).
Pe plan intern, voinţa statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de diminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamantele au formulat acţiunea la 24 noiembrie 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Acestea au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă, căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic (la art. 3 lit. e) din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei, şi, anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, două instanţe verificaseră şi confirmaseră, în cauză, îndeplinirea cerinţelor legale, de către reclamante, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea definitivă pronunţată în cauză reprezentând ea însăşi o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a părţilor menţionate de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantelor de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legtimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual (de exemplu, dacă reclamantele ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).
Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că „Dispoziţiileprecedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a regjmrenta folosinţa bunurilor conform interesului general".
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii, care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudenţială, şi limitările de facto, care pot determina „atingerea substanţei dreptului, şi care trebuie privite în sensul că, chiar dacă limitările privesc realizarea unui interes general, acestea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care prizarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, şi anume, prizarea săfieprezăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care favorizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi irnperatizele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic comunist.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamantele, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei tutori patnnvriak protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o prizare de proprietate, înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarilor, şi aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb, sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există „inderrmzarea corespunzătoare" a titularului dreptului, în sensul impus de dispoziţiile convenţionale.
Dacă s-ar putea considera că interesul gneral avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat criteriul depmporţionalitate enunţat mai sus.
In concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de persoane cărora li s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantelor, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina, în opinia instanţei de recurs, şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acoes la o instanţa".
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, deşi nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate, din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare, şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamante, de respingere a acţiunii.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, le-ar lipsi, practic, pe reclamante, şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenţia, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantelor, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantelor (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acţiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii şi absenţei unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse şi recunoscute printr-o hotărâre definitivă.
Procedând în continuare la analiza motizelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte ar expune următoarele consideraţii.
Asupra motivului de recurs, prin care se inwcă faptul că măsura administrativi a deportării nu este echizalentă unei condamnări cu caracter politic şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009:
În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul si descendenţii acesteia, până la gradul al Il-lea, indusiv, pot solicita instanţei de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în udarea prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se ia ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum şi odor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, repuUicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, apnhztă cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legi nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legi nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătoreasca de condamnare, s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Se poate observa că, la lit. a) din textul redat, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Instanţa de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluţionarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel, după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, concluzia corectă este că intenţia legiuitorului a fost aceea de a despăgubi, pentru prejudiciul moral suferit, atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat ulterior prin adoptarea OUG nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. 1, prevedea că: „La articolul 5, alin. (1), lit. a) se modifica şi va avea următorul cuprins:
"a) acordarea unordespăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum-de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 nurlie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administratize cu caracter politic".
Chiar dacă art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, acesta este concludent pentru a exprima ratio legs (intenţia legiuitorului) şi, în consecinţă, pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică, în cadrul primului motiv de recurs.
Din expunerea de motive prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma iniţială. In caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor, în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv), pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie masuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administratize, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, care să urmărească un scop legitim şi să respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în sensul art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Pentru argumentele expuse, recunoscând reclamantelor dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu a tatălui lor, respectiv soţului reclamantei I.D., în localitatea Jegalia Nouă - Feteşti, în Câmpia Bărăganului, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, nefiind întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A supra motiwlui de recurs, prin care se critica cuantumul daundor morale, Înalta Curte reţine următoarele:
Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, faţă de I.G., tatăl reclamantelor T.A.G. si M.S., respectiv soţul reclamantei I.D., ci le-au acordat acestora despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.
O soluţie de această natură este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.
Recurentul Statul român, prin M.F.P., prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Caras-Severin a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.
În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (eg: valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii familiei lui I.G., în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată şi ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990).
Astfel, deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel, în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamantelor.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timişoara, care, de altfel, în urma propriei cenzuri de legalitate şi temeinicie, a realizat o redimensionare a despăgubirilor acordate de prima instanţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că reclamantele trebuiau să indice un minimum de argumente, din care să rezulte în ce măsură le-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speţă, a şi avut loc, instanţa de apel ţinând seama, în raport şi de susţinerile reclamantelor, la stabilirea întinderii compensaţiei materiale, de circumstanţele particulare ale cauzei (expuse la fila 5 a deciziei) şi de faptul că suferinţa nu poate reprezenta temei al unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Prin urmare, şi aceste critici, se subsumează, în mare parte, nu unor motive de nelegalitate, ci unor aprecieri subiective ale recurentului, în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin, împotriva Deciziei nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin, împotriva Deciziei nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1834/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1646/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
