ICCJ. Decizia nr. 1923/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1923/2011
Dosar nr. 4523/30/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 4523/30/2009 la Tribunalul Timiş, secţia civilă (ca urmare a scoaterii de pe rolul secţiei de contencios-administrativ a dosarului nr. 1620/30/2009 şi trimiterii lui spre competenţă soluţionare secţiei civile a tribunalului), reclamanţii V.I. şi V.I.T. au solicitat obligarea pârâtului ca în baza Legii nr. 10/2001 să emită dispoziţie de restituire în natură a apartamentelor nr. 2 şi 5 situate în Timişoara, str. Paris, la demisol, înscrise în CF Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 3233/30/2006 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă, s-a constatat că imobilul situat în Timişoara, str. Paris a fost preluat de stat fără titlu; de asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 5 din imobil. Prin Decizia civilă nr. 1254 din 28 noiembrie 2007, pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 2 din imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 2231/PI din 06 noiembrie 2009 Tribunalul Timiş a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere, în principal, că pe rolul instanţelor de judecată este înregistrată şi cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4 din acelaşi imobil, litigiu ce nu a fost soluţionat în mod irevocabil.
În aceste condiţii, a apreciat instanţa, devin incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, norme ce instituie un caz de suspendare de drept a procedurii administrative declanşate cu privire la imobilul în litigiu, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de nulitate absolută, astfel că unitatea notificată nu poate fi obligată să continue procedura administrativă astfel suspendată.
Împotriva sentinţei au declarat apel (calificat ca atare de instanţă în baza art. 282 alin. (1) C. proc. civ.) reclamanţii, care au solicitat schimbarea acesteia în sensul admiterii acţiunii.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 67 din 17 martie 2010, a admis apelul declarat de reclamanţii V.I. şi V.I.T. şi, în consecinţă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a apartamentului nr. 2 (demisol) din Timişoara, str. Paris, înscris în CF Timişoara şi, respectiv, a apartamentului nr. 5 (demisol) din Timişoara, str. Paris, înscris în CF Timişoara.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanţii au solicitat ca pârâtul să fie obligat la emiterea, în baza Legii nr. 10/2001, a dispoziţiei de restituire în natură a două apartamente din imobilul solicitat spre restituire prin notificarea din anul 2001, apartamente ce au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, irevocabil constatate ca fiind nule absolut.
În consecinţă, cererea a fost formulată concis şi fără echivoc, în mod nejustificat reţinând prima instanţă că formularea cererii ar fi „prolixă şi eliptică, care în plan procesual a generat dificultăţi în decelarea interesului procesual alegat" (dosar primă instanţă).
Dincolo de afirmatele dificultăţi, instanţa a reţinut în mod corect că unul dintre principiile ce guvernează procesul de soluţionare a notificărilor este cel al prevalentei restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, principiu consacrat de dispoziţiile art. 1 lit. a) din HG nr. 250/2007 (în vigoare la data înregistrării cererii - cu privire la apartamentele nr. 2 şi 5 – dosar nr. 1620/30/2009 al Tribunalului Timiş).
Instanţa a ignorat, însă, principiul celerităţii soluţionării notificărilor, expres prevăzut de lit. b) din art. 1 al aceluiaşi capitol din HG nr. 250/2007, precum şi finalitatea adoptării Legii nr. 10/2001 - repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari prin abuziva preluare a imobilelor ce le-au avut în proprietate.
Astfel, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului în care se află cele două apartamente încă din anul 2001 (dosar nr. 1620/30/2009).
Întrucât, apartamentele din imobil (inclusiv cele în litigiu) fuseseră înstrăinate şi reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare, faţă de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din legea specială, procedura administrativă a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cererilor în constatarea nulităţii.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 767 din 12 septembrie 2007 (care a constatat şi preluarea fără titlu a întregului imobil - obiect al notificării) şi, respectiv, prin Decizia civilă nr. 1254 din 28 noiembrie 2007, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi ambele irevocabile, s-a constatat nulitatea absolută a înstrăinării apartamentelor nr. 5 şi 2 din imobil (dosar nr. 1620/30/2009).
Aceste împrejurări nu au fost contestate în cauză, după cum nu s-a contestat nici înregistrarea de către reclamanţi la persoana notificată a cererii de emitere a unei dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a celor două apartamente (dosar).
Revenind la dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la suspendarea procedurii administrative şi raportându-le la finalitatea adoptării legii, instanţa de apel a apreciat că susmenţionata normă trebuie interpretată ca producând efecte juridice în favoarea persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, în speţă, la restituirea în natură a imobilelor.
Aceasta, pentru că un apartament înstrăinat nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001 şi, deci, nici susceptibil de restituire astfel că, o notificare vizând un atare imobil nu va fi soluţionată favorabil.
Pentru a face posibilă restituirea, legea specială interzice persoanei deţinătoare să emită o decizie sau dispoziţie cât timp pe rolul instanţelor este înregistrată cerere prin care notificatorul tinde la modificarea regimului juridic al imobilului, regim de imobil liber, susceptibil de restituire.
În cauză, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată solicitând această schimbare de regim juridic al apartamentelor (prin cererile în constatarea nulităţii absolute a înstrăinării apartamentelor nr. 2 şi 5) în anul 2002 (dosar nr. 1620/30/2009) şi au obţinut schimbarea şi calificarea ca fiind libere a apartamentelor, în anul 2007.
Cum aceste apartamente au fost vândute prin contracte de vânzare-cumpărare distincte unor persoane fizice diferite, şi cum, ulterior, ele au devenit libere în sensul legii, a condiţiona accesul reclamanţilor - persoane îndreptăţite la beneficiul restituirii lor în natură de finalizarea litigiului vizând contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4 din imobil (cum au procedat persoana notificată şi prima instanţă) echivalează nu doar cu o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi în contradicţie cu finalitatea adoptării legii, ci şi cu încălcarea principiului celerităţii soluţionării notificărilor mai sus arătat.
Câtă vreme statul care a preluat întregul imobil fără titlu a procedat la înstrăinarea succesivă a apartamentelor - unităţi locative distincte - nu există nici un temei legal ca acele apartamente, devenite susceptibile de restituire, să nu poată fi restituite separat, pe măsură ce regimul lor juridic devine cel de apartamente libere în sensul legii. Dimpotrivă, o atare amânare este de natură să împiedice accesul reclamanţilor la beneficiul legii.
În consecinţă, pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., văzând că pârâtul Municipiul Timişoara este reprezentat de primarul căruia îi revine atribuţia de emitere a dispoziţiilor de retrocedare în natură conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanţa a admis apelul declarat de reclamanţii V.I. şi V.I.T. împotriva sentinţei civile nr. 2231/PI din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, a schimbat în tot sentinţa şi, în consecinţă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi; a obligat pârâtul să emită dispoziţii în baza Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a apartamentului nr. 2 (demisol) din Timişoara, str. Paris, înscris în CF Timişoara şi, respectiv, a apartamentului nr. 5 (demisol) din Timişoara, str. Paris, înscris în CF Timişoara.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Timişoara prin Primar, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În cauză, cadrul procesual nu a fost corect stabilit, întrucât calitate procesuală pasivă are Primarul Municipiului Timişoara şi nu Municipiul Timişoara prin Primar, primarul fiind emitentul actului - dispoziţia de admitere sau de respingere a notificării - şi nu Municipiul Timişoara, chiar reprezentat de Primar. Potrivit Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instituţia primarului este subiect de drept având calitate procesuală pasivă. Prin urmare, faţă de aceste susţineri se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la Tribunalul Timiş, pentru stabilirea cadrului procesual corect faţă de obiectul cauzei, prin introducerea în cauză în calitate de pârât a Primarului Municipiului Timişoara.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi netemeinică, instanţa neţinând cont de probatoriul administrat în cauză, motiv pentru care, în mod greşit a admis apelul formulat de reclamanţii V.
Având în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentelor nr. 2 şi nr. 5 (demisol) din imobilul situat în Timişoara str. Paris, înscris în CF Timişoara şi raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, urmează a se constata că este prematură introducerea prezentei acţiuni, întrucât potrivit art. 46 din sus amintita lege „în cazul acţiunilor formulate potrivit art. 45 procedura de restituire pe calea administrativă este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă irevocabilă".
În speţă, obiectul notificării îl constituie restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, str. Paris. Pe rolul instanţelor judecătoreşti există mai multe litigii vizând anularea contractelor de vânzare cumpărare pentru apartamentele din imobil. Este adevărat că există hotărâri definitive şi irevocabile privind anularea contractelor de vânzare cumpărare pentru apartamentele nr. 2 şi 5, restul acţiunilor vizând celelalte apartamente din imobil şi care sunt în curs de soluţionare.
Notificarea formulată de reclamanţi vizează întregul imobil, iar soluţionarea acesteia obligatoriu nu poate fi parţială, fiind necesară emiterea unei dispoziţii pentru întregul mobil. De altfel, în situaţia în care s-ar emite o dispoziţie urmare deciziei pronunţate le Curtea de Apel Timişoara, care să vizeze restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 şi 5 - demisol s-ar încălca prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, privind suspendarea procedurii administrative de soluţionare până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunilor de constatare a nulităţii contractelor de înstrăinare.
Pentru toate aceste motive se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti atacate, iar în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanţi, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii.
În recurs, intimaţii reclamanţi V.I. şi V.I.T. au depus la dosar Dispoziţia nr. 1480 din 06 august 2010 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, prin care a executat de bună voie dispozitivul deciziei nr. 67 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă, ce face obiectul recursului de faţă.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens în care reţine următoarele:
Referitor la prima critică, vizând stabilirea cadrului procesual corect faţă de obiectul cauzei, Înalta Curte constată că recurentul pârât Municipiul Timişoara prin Primar nu a formulat o asemenea critică în apel, la adresa sentinţei primei instanţe în care a figurat ca pârât, raportul juridic dedus judecăţii fiind legat între reclamanţi şi această instituţie, în calitate de pârât, nu a declarat apel - sub acest aspect şi nici nu a invocat această chestiune pe calea întâmpinării, pe care nu a înţeles să o formuleze în calea de atac a apelului.
Conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie Decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, astfel încât, este inadmisibil motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată o critică care nu a fost invocată în apel.
Critica vizând netemeinicia hotărârii recurate şi anume, instanţa de apel nu a ţinut cont de probatoriul administrat în cauză, nu poate fi valorificată pe calea recursului, respectiv în cadrul controlului de nelegalitate asupra hotărârii atacate, în condiţiile în care cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. era abrogat cu mult timp înaintea pronunţării deciziei curţii de apel.
Reanalizarea probatoriului deja administrat implică un control de netemeinicie a hotărârii atacate, ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
Referitor la susţinerea recurentului pârât, privind prematuritatea introducerii prezentei acţiuni, întrucât, altfel, s-ar încălca prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind suspendarea procedurii administrative până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunilor de constatare a nulităţii contractelor de înstrăinare, Înalta Curte constată că nu este fondată, întrucât nu există o dispoziţie legală care să condiţioneze accesul reclamanţilor - persoane îndreptăţite la beneficiul restituirii celor două apartamente devenite libere, în natură, de finalizarea litigiului vizând contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4 din imobil, aşa cum greşit au procedat persoana notificată şi prima instanţă.
Cum apartamentele în litigiu au fost vândute prin contracte de vânzare-cumpărare distincte unor persoane fizice diferite, şi cum, ulterior, ele au devenit libere în sensul legii, această condiţionare echivalează nu doar cu o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi în contradicţie cu finalitatea adoptării legii speciale, ci şi cu încălcarea principiului celerităţii soluţionării notificărilor.
Aşa cum în mod corect a statuat şi instanţa de apel, câtă vreme statul care a preluat întregul imobil fără titlu a procedat la înstrăinarea succesivă a apartamentelor - unităţi locative distincte - nu există nici un temei legal ca acele apartamente, devenite susceptibile de restituire, să nu poată fi restituite separat, pe măsură ce regimul lor juridic devine cel de apartamente libere în sensul legii. Dimpotrivă, o atare amânare este de natură să împiedice accesul reclamanţilor la beneficiul legii speciale.
Mai mult, critica formulată în acest sens a devenit superfluă şi fără obiect, în condiţiile în care, pe parcursul soluţionării prezentei cauze în recurs, intimaţii reclamanţi V.I. şi V.I.T. au depus la dosar Dispoziţia nr. 1480 din 06 august 2010 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, prin care acesta a executat de bună voie dispozitivul deciziei nr. 67 din 17 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, ce face obiectul recursului de faţă.
În consecinţă, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, ca nefondat, apreciind că nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate sau dintre cele expres reglementate de art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara împotriva deciziei nr. 67 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1933/2011. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1878/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
