ICCJ. Decizia nr. 1878/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1878/2011
Dosar nr.7052/3/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamanţii M.M., G.N.F., G.N., G.L.A. şi G.C.E. au solicitat instanţei să constate că: terenul în suprafaţă de 6.765 mp, situat în Bucureşti, Calea Piscului, a fost expropriat prin Decizia nr. 143 din 26 februarie 1959; în baza notificării nr. 253/2001 reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului; Primăria municipiului Bucureşti, prin Dispoziţia nr. 515 din 9 septembrie 2002, le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pretins, dar a dispus restituirea în natură numai a suprafeţei de 4.288 mp, motivat de faptul că diferenţa de 2.074 mp este în prezent proprietate privată aparţinând SC V.P.C. SRL. Reclamanţii au solicitat instanţei să dispună restituirea în natură a suprafeţei de 2.074 mp, care face parte din totalul de 6765 mp ce le-a fost recunoscută prin Decizia nr. 515 din 09 septembrie 2002 a Primăriei municipiului Bucureşti.
Prin cererea precizatoare formulată ulterior, reclamanţii au arătat că nu cheamă în judecată Primăria municipiului Bucureşti într-o acţiune legată de aplicarea Legii nr. 10/2001, ci au chemat în judecată pe pârâta SC V.P.C. SRL, pentru a fi obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 3115 din 22 mai 2007, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2035 mp, astfel cum a fost identificat în expertiza întocmită în cauză de expert C.M., instanţa reţinând, în esenţă, că terenul revendicat de reclamanţi se află în posesia pârâtei, care l-a dobândit în baza unui contract de vânzare cumpărare, vânzătorul devenind la rândul său proprietar prin cumpărare în urma unor acte de vânzare cumpărare succesive, vânzătorii iniţiali dobândind imobilul prin moştenire de la tatăl lor, care l-a dobândit prin schimb în anul 1968 cu Cooperativa Agricolă de Producţie Popeşti. S-a reţinut de către această instanţă că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza sentinţei civile nr. 2884/1954 a Tribunalului Popular al raionului N. Bălcescu motivată în baza Decretului nr. 111/1951, terenul fiind considerat un bun fără stăpân.
Prin Decizia civilă nr. 1566/A din 30 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza ca fiind de competenţa tribunalului în primă instanţă, motivat de faptul că valoarea obiectului pricinii este mai mare de 500.000 Ron.
În rejudecare, prin încheierea din 30 mai 2008, tribunalul a respins excepţia de netimbrare, excepţia lipsei de obiect şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1295/F din 16 iulie 2008, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor; a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta SC V.P.C. SRL să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2035 mp.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reţinând că cererea cu care reclamanţii au învestit instanţa, astfel cum a fost precizată la 11 aprilie 2005, este una de revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. S-a reţinut că terenul situat în str. Piscului, Bucureşti, în suprafaţă de 7000 mp, a fost dobândit de M.R., potrivit actului dotal autentificat la 8 aprilie 1893, iar calitatea de moştenitor a reclamanţilor a rezultat din ansamblul înscrisurilor existente la dosar.
Analizând mai departe situaţia juridică a terenului, tribunalul a constatat că prin dispoziţia nr. 515 din 9 septembrie 2002 Primarul General al municipiului Bucureşti a dispus în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natura către reclamanţi a suprafeţei de 4288 m.p. din totalul de 6675 m.p., reţinând că suprafaţa de 2074 m.p. este proprietate privată. Din raportul de expertiză întocmit de expert M.C., instanţa de fond a reţinut că suprafaţa de 2035 mp, nerestituită reclamanţilor este deţinută de pârâtă, identificându-se ca parte din terenul de 3000 mp dobândit de pârâtă, prin contractul de vânzare cumpărare din 26 septembrie 1997 şi identificată ca aflându-se în Urcuşului, sector 4 Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut că pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren, în baza contractului de vânzare cumpărare din 26 septembrie 1997 autentificat de B.N.P. C.P., încheiat cu vânzătoarea SC K.C. SRL. Aceasta, la rândul său l-a dobândit de la SC M.I. SRL, care la rândul său l-a dobândit de la SC SIR P.I. SRL, care l-a dobândit de la SC SIR M.I.E. SRL, care l-a dobândit de la numiţii B.S., B.C. şi B.I., care l-au dobândit prin moştenire de la tatăl lor, care l-a dobândit prin schimb în baza actului de schimb din 17 ianuarie 1968 încheiat cu Cooperativa Agricolă de Producţie Popeşti.
În speţă, prima instanţă a apreciat că dreptul autoarei reclamanţilor îndeplineşte toate condiţiile pentru valabilitate şi opozabilitate, fiind dobândit în baza unui act translativ de proprietate, actul dotal, autentificat şi transcris, astfel că, în baza art. 480 C. civ. a admis acţiunea şi a obligat pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2035 mp.
Judecata în apel
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, susţinând lipsa titlului autoarei reclamanţilor. A arătat că instanţa de fond nu a rezolvat problema inadmisibilităţii acţiunii. Reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare de drept comun, fără să ceară anularea dispoziţiei Primarului General, iar, în raport de aceste împrejurări, instanţa avea îndatorirea, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., să verifice caracterul admisibil al cererii şi să se pronunţe cu prioritate asupra sa. Reclamanţii nu au precizat temeiul juridic al cererii, astfel că instanţa a făcut propria interpretare.
Pârâta a susţinut că a contestat raportul de expertiză întocmit de expert M., iar obiecţiunile la raportul de expertiză trebuiau admise, fiind obiecţiuni pertinente privind respectarea elementelor geometrice (lungimi - lăţimi) înscrise în raportul de expertiză şi certificatul de moştenitor de pe urma numitei R.M.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, iar persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât dispoziţia emisă nu a fost contestată în termenul legal.
Instanţa de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică topografică, fiind desemnat pentru efectuarea acesteia expert D.M.A., obiectivul expertizei constând în identificarea imobilelor în litigiu, respectiv a terenurilor care s-au aflat în proprietatea autoarei reclamanţilor şi a terenului deţinut de pârâtă, prin raportare la actele de proprietate, planuri cadastrale, certificate de moştenitor, urmând ca expertul să precizeze dacă între cele două suprafeţe de teren există sau nu o suprapunere.
Prin Decizia civilă nr. 284/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că reclamanţii prin cererea precizată la data de 11 aprilie 2005, au arătat că cheamă în judecată în calitate de pârâtă pe SC V.P.C. SRL, solicitând să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de teren în suprafaţă de 2074 mp. Instanţa de fond s-a preocupat de lămurirea obiectului cererii deduse judecăţii şi a trecut la darea unei soluţii stăruind în acordarea unei eficiente demersului judiciar al reclamanţilor, interpretând adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii.
Instanţa de apel a reţinut că actul dotal autentificat sub nr. 2601 din 8 aprilie 1893, certificatele de moştenitor existente la dosarul cauzei şi copia de la Arhivele Statului privind extrasul de pe tabloul cadastral, privind terenul din str. calea Piscului, atestă faptul că, proprietari asupra imobilului în litigiu sunt moştenitorii R.M.
Instanţa de apel a mai reţinut că la dosarul cauzei nu există dovezi în sensul trecerii imobilului în litigiu din patrimoniul statului în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producţie Popeşti, pentru ca acesta să aibă un drept de dispoziţie asupra acestui teren.
Calitatea de persoane îndreptăţite le-a fost recunoscută reclamanţilor prin Decizia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Apelanta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond, reţinând că reclamanţii care au urmat procedura Legii nr. 10/2001, dar nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Referitor la această critică, instanţa de apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii cererii este nefondată din perspectiva Deciziei nr. 33 pronunţată în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 în şedinţa din 9 iunie 2008, de către Î.C.C.J.
S-a concluzionat că atât reclamanţii au un bun în sensul convenţiei – actul dotal autentic şi transcris, cât şi pârâta – contractul de vânzare-cumpărare şi s-a purces la compararea titlurilor de proprietate ale acestora.
S-a efectuat un atent examen jurisprudenţial european şi s-a constatat că reclamanţii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului, iar pârâta, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, are posibilitatea dezdăunării prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ.
Cu privire la criticile ce vizau expertiza efectuată de către expert M., s-a reţinut că nu mai fac obiectul analizei câtă vreme s-a dispus efectuarea unei noi expertize în această cale de atac.
În ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea lacunară a primei instanţe, curtea de apel a reţinut că sentinţa atacată cuprinde argumentele structurate ce au dus la pronunţarea soluţiei.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei civile nr. 284/A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., criticând, în esenţă, următoarele:
Prin cererea introductivă reclamanţii au solicitat restituirea în natură şi confirmarea dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu. Instanţa a cerut reclamanţilor să-şi precizeze acţiunea şi temeiul de drept, însă aceştia nu s-au conformat, astfel că instanţa a dat propria interpretare. Cele două instanţe de fond au reţinut că reclamanţii, care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ignorându-se astfel principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Reclamanţilor li s-a emis Dispoziţia Primarului General nr. 515 din 09 septembrie 2002 care nu a fost contestată în justiţie în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut că, la dosarul cauzei nu există dovezi în sensul trecerii imobilului din patrimoniul statului în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producţie Popeşti. Consideră că instanţa avea obligaţia conform principiului privind "rolul activ" şi cel al "egalităţii armelor" să dispună suplimentarea probatoriului în acest sens.
În ceea ce priveşte trimiterea instanţei de apel la Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J., arată că instanţele sunt obligate a analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură, legea internă intră în conflict cu Convenţia C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, adică, să se verifice, pe fond, dacă şi pârâtul nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.
Concluzionează prin a arăta că, în speţa dedusă judecăţii, nu suntem în situaţia revendicării prin comparare de titluri, deoarece, reclamanţii nu dovedesc existenţa unui înscris propriu, prin care să facă dovada succesiunii proprietăţii între titlul lor şi titlul autorului lor, ci dovedesc doar un titlu al autorului M.R., în timp ce pârâta invocă un titlu propriu, obţinut de la un autor care este prezumat de drept, ca este proprietar.
Instanţa a ignorat, iar reclamanţii nu au răsturnat prin probe, prezumţia de bună-credinţă a pârâtei.
Se fac trimiteri la expertiza efectuată în apel, susţinându-se că există neconcordanţe între imobilul identificat de expert şi cel definit în actele de proprietate, nefiind elucidată problematica suprapunerii imobilelor.
Recursul nu este fondat.
Din analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauza de faţă a fost stabilită situaţia de fapt, respectiv a fost stabilit regimul juridic al imobilului litigios, modalitatea de preluare a acestuia ( preluare de stat în baza sentinţei civile nr. 2884 din 22 noiembrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului N. Bălcescu, prin care se constatase că terenul este liber, fără stăpân ), identificarea terenului şi implicit legea aplicabilă, aspecte lămuritoare, în raport de care prima instanţă a apreciat că se impune judecarea pe fond a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
De altfel, din această perspectivă, trimiterile confuze ale reclamanţilor la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi solicitarea restituirii în natură în calitate de proprietari neposesori ce revendică un imobil aflat în posesia pârâtei, au determinat instanţa să administreze toate probele pertinente şi utile dezlegării cauzei, care să facă posibilă soluţionarea legală a acesteia.
Şi în conformitate cu prevederile art. 129 C. proc. civ., instanţa de fond a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea s-au configurat prin propria manifestare de voinţă a reclamanţilor (în cuprinsul cererii din 11 aprilie 2005, aceştia precizează, în mod expres, că solicită restituirea în natură a imobilului, iar concluziile ulterioare privesc preferabilitatea titlului de proprietate al antecesoarei lor, în raport de titlul de proprietate al pârâtei) - în special, modul de formulare al petitului acţiunii, faptul că reclamanţii au urmat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia emisă li s-a comunicat că diferenţa de 2074 mp aparţine unei persoane juridice de drept privat, cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, ce constă în faptul că reclamanţii se pretind proprietari ai suprafeţei de teren care se află în posesia pârâtei - au îndreptăţit instanţele anterioare să califice şi, drept consecinţă, să cerceteze acţiunea - ca o acţiune în revendicare.
Acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în aceste circumstanţe de fapt (prezentate în expunerea de motive a instanţelor fondului, susţinute prin probele încuviinţate şi administrate în cauză) şi de drept (în egală măsură antamate de instanţa de apel), se impune a fi privită ca fiind expresia concretă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, menit să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate invocat în cauză - disputat de ambele părţi cu interese contrare, în considerarea unor titluri de proprietate concrete, privite în dinamica lor, nedesfiinţate prin nici o cale permisă de lege (căi de atac, acţiuni în nulitate) -, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - în acest sens, sunt relevante cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale a statuat, cu caracter de principiu, în privinţa acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că aceasta este admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, respectiv că aceasta trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 şi următoarele C. civ. Totodată, a fost reconfirmat caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare - consecinţă a naturii acţiunii şi a caracterului perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv - cu precizarea că, această recunoaştere nu poate şi nici nu trebuie să însemne, neapărat, obţinerea bunului imobil de către titularul acţiunii, în orice condiţii şi indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.
În egală măsură, trebuie avută în vedere Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este permisă şi chiar indicată deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei acţiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanţia dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a statuat în mod expres - în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în concret cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe - că, atunci când există neconcordanţă între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra bunul în materialitatea sa.
Din expunerea de motive a Cauzei Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe s-a reţinut un alt argument pentru protejarea securităţii raporturilor juridice, anume că atenuarea consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, este unul legitim, însă rolul instanţelor de judecată este de a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european prezentată anterior se raportează în mod expres la exigenţele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, respectiv la preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante - unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice (în sensul că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată - cauza Brumărescu contra României)
Concluzia finală a deciziei pronunţate în interesul legii a fost aceea că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor aflate în conflict judiciar în speţa supusă atenţiei, instanţele au ţinut cont de toate aceste considerente prezentate în paragrafele anterioare, care clarifică în mare parte, sub aspectul elementelor esenţiale, raportul juridic litigios, astfel cum acesta s-a configurat în decursul întregii perioade de acţiune a legislaţiei civile cu incidenţă asupra drepturilor/intereselor patrimoniale ale părţilor.
Prin modalitatea în care reclamanţii au înţeles să-şi valorifice dreptul de proprietate, abordând anterior procedura administrativă şi clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, în urma emiterii dispoziţiei, din care a rezultat că bunul se află în posesia pârâtei, se poate concluziona în sensul că, reclamanţii şi pârâta, la momentul confruntării titlurilor de proprietate, justificau existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Astfel, instanţele nu au contestat că societatea-pârâtă beneficiază de existenţa unui bun în sensul autonom stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată speranţa ei legitimă de a se bucura de acest bun – contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1997 de B.N.P. C.P. S-a constatat că dreptul de proprietate al pârâtei se sprijină pe o succesiune de titluri care au la bază actul de schimb întocmit de CAP Popeşti.
Pârâta a criticat lipsa rolului activ al instanţelor în a administra dovezi cu privire la trecerea bunului din patrimoniul statului în cel al CAP Popeşti. Or, instanţele au stăruit în aflarea adevărului, la dosarul cauzei fiind depuse toate înscrisurile care au stat la baza transmiterilor succesive ale dreptului de proprietate. De altfel, instanţa a constatat că, prin dispoziţia emisă de Primarul municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 4288 mp, ceea ce denotă faptul că imobilul, în integralitatea sa, nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, care ar fi fost aplicabilă în situaţia terenurilor fostelor CAP.
Totodată, reclamanţii au exhibat propriul titlu de proprietate – actul dotal din 08 aprilie 1893.
După compararea acestor titluri, în mod just instanţele au concluzionat că titlul reclamanţilor este preferabil, deoarece aceştia se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, autentificat şi transcris, titlu ce le-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, prin Decizia emisă de unitatea administrativă locală.
Soluţia este conformă şi cu principiul echităţii juridice, deoarece terţul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acţiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condiţiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă şi fără o despăgubire. În această situaţie, a aplica teoria bunei credinţe a subdobânditorului, aşa cum susţine recurenta prin motivele de recurs, ar echivala cu o expropriere de fapt a proprietarului iniţial, ceea ce este contrar legii.
În ceea ce priveşte critica referitoare la considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte va avea în vedere soluţia legislativă expresă prescrisă de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. intervine modificarea hotărârii, în contextul constatării prioritare a legalităţii soluţiei instanţei de apel.
Unele inadvertenţe din conţinutul hotărârii atacate, relevate de recurentă, sunt consecinţa unei analize structurate pe fiecare element în parte al considerentelor hotărârii, ea însăşi determinată de modalităţile distincte şi succesive de valorificare a pretinselor drepturi în justiţie de fiecare din părţile procesului, respectiv de incidenţa şi valorizarea în timp a efectelor actelor normative, cu privire la situaţia patrimonială proprie. Expunerea de motive a hotărârii atacate a relevat premisa stabilirii corecte şi depline a situaţiei de fapt a cauzei pendinte, în raport de care instanţa a procedat la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale considerate ca fiind incidente în cauză.
Instanţa de recurs nu poate proceda, astfel cum solicită pârâta, nici la analizarea criticii de netemeinicie, referitoare la modalitatea de apreciere a probatoriilor relative la identificarea terenului în litigiu de către instanţele de fond, întrucât astfel de critici, urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., scapă controlului instanţei de recurs.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC V.P.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 284/ A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1923/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1794/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
