ICCJ. Decizia nr. 1974/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. 4050/115/2009, la data de 7 decembrie 2009, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, respectiv cea a strămutării, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, și obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, cu tidu de daune morale.
Prin sentința civilă nr. 233 din 18 februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de reclamanta T.M. împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și a obligat pe pârât la 500.000 lei către reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Reclamanta T.M., împreună cu soțul și fiica sa, au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Surduc în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la data de 20 noiembrie 1957.
Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 prevăd că "Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu (...) dacă a fost întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.".
Prin Hotărârea nr. 24 din 18 iulie 1990 a Comisiei județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada în care reclamanta a fost deportată reprezintă vechime neîntreruptă în muncă și i-a fost stabilită acesteia o indemnizație lunară de 1.284 lei.
Din declarațiile martorilor rezultă că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, precum și asupra situației lor materiale. Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale ș.a.) și să se deplaseze la vagoanele de marfa în care au fost îmbarcate și transportate la o destinație necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus reclamanta a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență medicală.
Condițiile găsite la domiciliul forțat au cauzat acesteia, de asemenea, un grav prejudiciu fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât a fost separată de familia sa.
Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.
Din declarațiile martorilor audiați rezultă că reclamanta a fost nevoită să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar, ulterior, o cameră din pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază armată.
Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, din cauza naturii, duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situația reclamantei.
Pe perioada strămutării, aceasta a lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.
După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, nu a mai găsit niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.
Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost, în continuare, izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de dificil, îngreunând, practic, viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.
Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Din probele administrate nu rezultă că reclamanta a beneficiat de altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Față de dispozițiile art. 3,art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,art. 6, 8 din jurisprudența C.E.D.O. (cauza K. vs Polonia), a respectării art. l din Protocolul nr. l, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că, atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Față de prejudiciile morale suferite de aceasta, instanța a apreciat că suma de 500.000 lei ar reprezenta o echitabilă despăgubire.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, susținând, în esență, că reclamanta nu poate beneficia de daune morale deoarece dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege se referă la prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar nu și prin măsurile administrative cu caracter politic, cum este cazul acesteia; de asemenea, suma acordată, de 500.000 lei, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 153/ A din 17 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamantei T.M. și a stabilit cuantumul daunelor morale la care este obligat pârâtul la suma de 60.000 lei; a respins, în rest, acțiunea.
Curtea a reținut că este întemeiat apelul, parțial, în privința cuantumului daunelor morale acordate, pentru următoarele considerente:
A respins argumentele apelantului-pârât potrivit cu care reclamanta, ca victimă a unei strămutări pe o perioadă de peste 6 ani, luată printr-o decizie administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 noiembrie 1957, nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.
în această privință, Curtea, în acord și cu propria-i jurisprudență, a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator și sunt, de aceea, asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei interpretări logico - sistematice și gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.
Prin urmare, reclamanta T.M., în calitate de strămutată în Bărăgan, între 18 iunie 1951 și 20 noiembrie 1957, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 și 5 din actul normativ.
în al doilea rând, Curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei pentru simplul fapt că aceasta culege și o indemnizație lunară de 1.284 lei, stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, pentru cei 6 ani, 5 luni și 2 zile de strămutare, această perioadă fiindu-i recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă și, astfel, respectiva indemnizație are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită din punctul de vedere al contributivității la fondul de pensii, fiind o compensație materială.
Pe de altă parte, însă, Curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul reclamantei, de către prima instanță.
Astfel, deși instanța de apel a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care a fost supusă reclamanta, totuși, așa cum, constant, a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul K. vs. Polonia, valoarea daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilită într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte, în nici un caz, un izvor de îmbogățire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferința fizică și psihică a deportatului, Curtea a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu tidu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, iar nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică, întotdeauna, o doză de subiectivism și de aproximare.
Din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că 60.000 lei reprezintă o compensație echitabilă pentru cei peste 6 ani de strămutare în Bărăgan, coroborat și cu faptul că reclamanta continuă să primească și o indemnizație lunară permanentă de 1.284 lei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tot pentru că a fost strămutată în aceeași perioadă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, cât și reclamanta T.M.
1. Recurenta-reclamantă T.M. a criticat decizia pentru următoarele motive:
în perioada cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 noiembrie 1957 a fost deportată împreună cu soțul și fiica sa minoră din localitatea Surduc, județul Caraș-Severin în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, în această perioadă având de suferit atât ea, cât și familia, în special, fiica sa minoră, din cauza condițiilor improprii în care au fost nevoiți să supraviețuiască, fiind debarcați în câmp, neavând locuință, alimente, apă și nici asistență medicală, condiții care le-au cauzat un grav prejudiciu fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost separată de fiica acesteia.
Prin deportarea reclamantei, împreună cu soțul și fiica sa minoră, în Câmpia Bărăganului, pe o perioadă de peste 6 ani, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, acestora le-au fost cauzate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a familiei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 6 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind, astfel, întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acordarea, de către instanța de fond, a despăgubirilor pentru daunele morale suferite, în cuantum de 500.000 lei, nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru reclamantă și familia sa, ci o modalitate de reparare a prejudiciului moral cauzat. Din acest motiv, scăderea nejustificată a cuantumului despăgubirilor acordate, de către Curtea de Apel Timișoara, apare ca vădit nelegală și netemeinică.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate.
2. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia pentru următoarele motive:
a. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentință penală, nu și celor care au suferit o măsură administrativă, cum este cazul în speță.
Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se poate constata că reclamanta împreună cu soțul și fiica sa nu au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare, nefiind îndeplinite condițiile art. 5, pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamanților, aceasta având în vedere principiul de drept "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
b. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
c. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
d. Suma acordată de instanță, prin decizia recurată, respectiv 60.000 lei reprezentând daune morale, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea instanței de judecata, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul "moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
La repararea daunelor morale instanța de judecata trebuie să țină cont și de criteriul echității.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
în privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească, precum și cuantumul acesteia, sau dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
La acțiunea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Analizând cele două recursuri, înalta Curte constată că cel declarat de pârât este nefondat, iar cel declarat de reclamantă este nul, pentru următoarele considerente:
în primul rând, față de criticile părților, prezenta instanță va proceda la examinarea recursului declarat de pârât deoarece, prin acesta se contestă, printre altele, dreptul reclamantei la acordarea daunelor morale, în timp ce recursul celei din urmă se referă la cuantumul sumei acordate cu acest titlu, prin hotărârea atacată. Or, pentru a se soluționa recursul reclamantei, care se referă la cuantumul despăgubirilor acordate, mai întâi trebuie analizat dreptul părții la această formă de reparație.
Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aspect supus dezbaterii părților din oficiu, recurentul pârât a susținut că, în urma pronunțării acesteia, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, și față de această situație, acțiunea reclamantei ar trebui respinsă pe fond.
Susținerile recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:
într-adevăr, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susținerilor recurentului, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 18 iunie 2010, iar decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două instanțe au verificat și constatat dreptul părții la reparația menționată.
Față de efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. l la Convenție, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Noțiunea de "bunuri" din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate "drepturi de proprietate" și, deci, "bunuri" în sensul acestei dispoziții.
Art. l din Protocolul nr. l se aplică atât "bunurilor actuale", cât și "valorilor patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" în sensul art. l din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza K. contra Slovaciei, par.52).
Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.
De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
în plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.
în speță, reclamanta a formulat acțiunea la 7 decembrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
A solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (art. 3 lit. e) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței și, anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, două instanțe verificaseră și confirmaseră îndeplinirea cerințelor legale, de către petentă, pentru a obține despăgubiri, hotărârea definitivă pronunțată în cauză reprezentând, ea însăși, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părții menționate de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantei de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. l din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).
Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la "bunurile" unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a Ii-a din textul de lege menționat.
în acest sens, se prevede că "Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general...".
Prin urmare, art. l conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de "atingerea substanței" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. l din Protocolul nr. l înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale.
în acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității sus-enunțat.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de "lege", proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
în sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lita teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. l din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși "substanța" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nici o compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.
Ca atare, nu există "indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.
Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în nici un caz, nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.
în concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. l din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva "dreptului de acces la o instanță".
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. l din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acțiunii.
Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.
în esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. l din Primul Protocol și art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare afortiori ("cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantei, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei sus-menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acțiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.
Trecând la analiza deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate de pârât și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
a. Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare...".
într-adevăr, la lita din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.
Instanța de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
în urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. l, prevedea că "La articolul 5, alin. (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic...".
Chiar dacă art. 1 pct. l din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 13 54/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma inițială. In caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.
Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamantei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
S-a mai susținut, de către pârât, că reclamanta nu a fost supusă nici măcar unei măsuri administrative cu caracter politic, susținere inexactă față de faptul că aceasta a fost strămutată împreună cu familia sa, din localitatea de domiciliu în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, în temeiul Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., după cum au reținut instanțele anterioare; or, această măsură constituie măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul art. 3 lit. e) din Lege, aplicat, în mod corect, de către Curte.
în consecință, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
b. Este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate.
Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de reclamantă, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat acesteia despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.
O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.
c. Contrar susținerii recurentului-pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (11), "la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990
Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de fond au ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului - pârât.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și actul normativ invocat în recurs.
în consecință, nici această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
d. Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantei în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată și ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990).
Deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul nerespectării acestor principii și nu face nici o referire la situația particulară a reclamantei.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.
Pe de altă parte, recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel ținând seama, în raport și de susținerile reclamantei, la stabilirea întinderii compensației materiale, de indemnizația primită de aceasta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării și de suferința fizică și psihică produsă acesteia prin însuși faptul strămutării, din care derivă toate restricțiile de libertate și umilințele la care a fost supusă aceasta.
Prin urmare, și cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate.
în concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
Cât privește recursul declarat de reclamantă, niciuna dintre susținerile formulate nu se circumscrie cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se invocă faptul că instanța de apel ar fi omis să aibă în vedere vreunul dintre criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de jurisprudență, pentru evaluarea prejudiciului moral suportat de aceasta, ci se reia expunerea situației de fapt în legătură cu circumstanțele în care a avut loc strămutarea și cu suferințele produse prin această măsură.
Or, aceste argumente nu se circumscriu motivelor de nelegalitate care să permită cenzura instanței de recurs, sub acest aspect, a deciziei recurate.
De asemenea, lipsa surselor de venit, ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, precum și stadiul de degradare în care se afla locuința reclamantei nu se pot constitui în criterii de evaluare a prejudiciului moral, ci reprezintă un eventual prejudiciu material, care nu poate fi, însă, valorificat, de reclamantă, în cadrul cererii de acordare a daunelor morale, solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ca atare, cum susținerile recurentei nu se încadrau în critici de nelegalitate, aceasta echivalează, practic, cu nemotivarea căii de atac, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a constatat nul recursul declarat de partea menționată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 618/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7761/2011. Civil → |
|---|
