ICCJ. Decizia nr. 311/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 311/2011
Dosar nr. 3389/3/2008
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 5 octombrie 2007 reclamanţii P.A.M. şi V.D.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, format din construcţii (parter şi pod mansardat) şi teren în suprafaţă de 214 mp, sau, în subsidiar, în situaţia în care terenul nu poate fi restituit în natură, au solicitat obligarea pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent, compensare cu un alt teren echivalent valoric la nivelul pieţii imobiliare ori obligarea la acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă, stabilită prin expertiza tehnică de specialitate şi cheltuielile de judecată ocazionate cu acest proces.
Prin sentinţa civilă nr. 136 din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, pe capătul III de cerere şi s-a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, s-a respins al doilea capăt de cerere, ca fiind neîntemeiat.
Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin decizia civilă nr. 591/A din 1 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1109 din 15 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să lase reclamanţilor în proprietate şi posesie imobilul teren şi construcţii situat în Bucureşti, sector 4, identificat prin raportul de expertiză din 1 iulie 2009 întocmit de expert M.F.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au notificat pârâtul în anul 2001 şi deşi a fost obligat să răspundă notificării şi prin sentinţa civilă nr. 3787 din 13 iunie 2005 acesta nu s-a confirmat.
Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, instanţa a reţinut, că reclamanţii sunt singurii moştenitori ai defuncţilor N.C. şi M.C., proprietarii imobilului în litigiu, cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iulie 1921 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, respectiv conform autorizaţiei de construire din 27 iulie 1921, imobil preluat abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut prima instanţă că din raportul de expertiză din 21 ianuarie 2009 întocmit de expert M.F. reiese că terenul este liber de elemente de sistematizare iar din completarea la raportul de expertiză, rezultă că, atât ca dimensiuni, cât şi ca formă, imobilul teren şi construcţii este identic cu cel menţionat în actul de vânzare-cumpărare.
Constatând că notificarea depusă de reclamanţi în anul 2001 nu a fost soluţionat până în prezent cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi cu depăşirea unei durate rezonabile a soluţionării cererii, precum şi faptul că imobilul se află în posesia pârâtului, instanţa de fond a apreciat că acţiunea este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Dezvoltând motivele de apel pârâtul a arătat că, acţiunea în revendicare poate fi formulată doar de proprietarul bunului şi împotriva posesorului actual al bunului revendicat.
Că, prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului ( art. 2 pct. 2) supusă însă controlului judiciar.
Prezenta acţiune a fost soluţionată după apariţia Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dreptul comun şi care se aplică şi cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare, astfel încât reclamanţii aveau posibilitatea de a se adresa comisiei înfiinţată în baza acestei legi şi numai după ce ar fi primit un răspuns negativ ar fi putut apela la calea dreptului comun.
Apelantul pârât a mai susţinut, că accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, este asigurat sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare reglementat în Cap.III al Legii nr. 10/2001, sens în care s-a pronunţat şi decizia nr.33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin decizia civilă nr. 175/A din 9 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1109 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, că în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale şi nu cele ale dreptului comun, întrucât reclamanţii au notificat unitatea deţinătoare, aceasta din urmă fiind obligată să răspundă în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării.
Absenţa răspunsului are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz ce poate fi cenzurat de către instanţa de judecată.
A mai reţinut curtea că, reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului şi a dreptului de proprietate asupra acestuia.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate.
Sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită la restituire.
Or, la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară şi la zi pentru imobilul în cauză, iar reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi din care să rezulte dacă acesteia au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, fie prin declaraţii autentificate date pe proprie răspundere că, ei, sau ascendenţii lor, nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulteriore a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
A mai susţinut recurentul – pârât că, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile acesteia, destinaţia actuală, existentă şi utilizarea unor amenajări subterane.
Faţă de cele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Analizând criticile formulate, care pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În speţa supusă analizei, instanţa de fond a stabilit în baza probelor administrate, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 11 iulie 1921 că antecesorii reclamanţilor N.C. şi M.C. au cumpărat un loc viran, în Bucureşti, act înscris în opisul alfabetic de transcripţiuni din anii 1920 – 1922 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 11 iulie 1927, autorizaţia de construcţie din 27 iulie 1921 şi adresa din 17 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală din care rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950.
În acest context, este de menţionat că în materia Legii nr. 10/2001, prin dispoziţiile art. 24 alin. (1), legiuitorul a prevăzut că, în absenţa unor probe contrare existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura.
Nici critica referitoare la neidentificarea imobilului în litigiu nu est pertinentă, situaţia juridică a acestuia fiind stabilită prin expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză de expert M.F. care a constatat că, terenul este liber de elemente de sistematizare, iar forma şi detaliile de construcţii sunt identice cu cele din autorizaţia de construire şi planurile anexe.
Nefondată este şi critica referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că, reclamanţii – intimaţi ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate cu România, enumerate în anexa nr. 1 iar pe de altă parte această critică nu a fost invocată în apel.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de pârâtul primarul general va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 175 A din 09 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3913/2011. Civil. Nulitate relativă vânzare | ICCJ. Decizia nr. 2225/2011. Civil → |
|---|
