ICCJ. Decizia nr. 2571/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2571/2011
Dosar nr. 27443/3/2007
Şedinţa din 18 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă,
Prin sentinţa civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. şi SC K.T.I.E. SRL şi a respins contestaţia formulată de reclamanţii P.T. şi P.C. în contradictoriu cu această pârâtă, a admis în parte contestaţia formulată de aceiaşi reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA, a anulat Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta la plata către reclamanţi a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Într-un litigiu anterior, prin sentinţa civilă nr. 565/2004, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC Z. SA, a anulat Decizia nr. 1696/2003 emisă de această pârâtă, pe care a obligat-o să propună reclamanţilor P.T. şi P.C. o ofertă de restituire în echivalent, în valoare de 2.377.203.140 lei, pentru terenul în suprafaţă de 587,98 m.p. situat în Bucureşti, sector 1, constatând că terenul notificat nu poate fi restituit în natură.
Prin Decizia civilă nr. 1458/2005 Curtea de Apel Bucureşti a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat suma anterior menţionată, reţinându-se că, în urma modificării Legii nr. 10/2001 din Legea nr. 247/2005, art. 26 alin. (1) face trimitere la legea specială privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, astfel încât nu îi mai era permis instanţei să stabilească cuantumul despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 13142/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de părţile litigante, reţinându-se, pe de o parte, că la data formulării şi soluţionării notificării SC Z. SA se încadra în categoria unităţilor deţinătoare prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 şi, fiind vorba despre o situaţie juridică în curs de formare, textul menţionat se aplică în noua redactare conform celor stabilite de instanţa de apel.
Subsecvent soluţionării litigiului anterior expus, SC Z. SA a emis Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 prin care a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a terenului şi, în acelaşi timp, şi cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost atestat în patrimoniul SC Z. SA prin certificatul de atestare al dreptului de proprietate, iar această societate comercială a fost privatizată.
Notificarea a fost înaintată către Secretariatul General al C.S.D. în vederea analizării posibilităţii de acordare de despăgubiri de către A.V.A.S., în condiţiile legii speciale.
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu s-a solicitat anularea acestei din urmă decizii şi obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, prin care să acorde reclamanţilor despăgubiri băneşti în valoare de 275,00 euro în baza Legii nr. 247/2005.
Tribunalul a considerat că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit pe, de o parte, că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, că obligaţia dispusă prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată conform Legii nr. 247/2005 incumbă intimatei SC Z. SA, iar nu A.V.A.S.
Cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri băneşti în valoare de 275.000 euro nu poate fi primită în condiţiile în care, tot cu putere de lucru judecat, s-a înlăturat menţiunea referitoare la cuantumul despăgubirilor, cu indicaţia că acestea urmează să fie stabilite în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Judecata în apel,
Prin Decizia civilă nr. 121 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinţei, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele:
În raport de cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 565/2004 a Tribunalului Bucureşti şi prin Decizia civilă nr. 1458/2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâta era ţinută să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale - titlul VII, art. 16 din Legea nr. 247/2005, urmată de înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Critica potrivit căreia pârâta s-ar fi conformat este nefondată, deoarece înainte de trimite dosarul cu actele anexate, SC Z. SA avea obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri.
În realitate, ceea ce s-a înlăturat prin Decizia nr. 1458/2005 a Curţii de apel Bucureşti a fost obligaţia SC Z. SA de a plăti despăgubirile şi nu de a le propune.
În condiţiile în care, s-a stabilit obligaţia acestei pârâte de a soluţiona notificarea nu are relevanţă faptul că ulterior notificării aceasta s-a privatizat în integralitate.
Aşa fiind, apelul declarat de parată a fost considerat ca nefondat.
2. Apelul declarat de reclamant a fost considerat fondat, deoarece după anularea Deciziei nr. 378/2007, instanţa trebuia să o oblige pe intimaţi să emită o nouă dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în conformitate cu art. 26 alin. (1) teza finală din Legea nr. 10/2001.
Este fondată, în opinia curţii de apel, şi critica potrivit căreia instanţa nu ar fi fost competentă să soluţioneze în fond notificarea prin stabilirea cuantumului despăgubirilor.
După pronunţarea Deciziei nr. 1458/2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi a Deciziei nr. 7726/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost adoptată Decizia nr. 20/2007 dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii.
Fiind deci schimbate condiţiile în care s-au pronunţat instanţele în anul 2005 şi respectiv 2006, este evident că instanţa de fond avea competenţa de a soluţiona în fond notificarea, ceea ce nu a făcut, rezumandu-se doar la anularea Deciziei nr. 378/2007.
Prin încheierea dată în Camera de consiliu la 19 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de îndreptare formulată de reclamanţi şi a completat dispozitivul Deciziei nr. 121/2010 în sensul că apelul a fost admis şi în contradictoriu cu SC Z. SA.
Judecata în recurs
împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele SC Z. SA şi A.V.A.S.
1. Pârâta SC Z. SA invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită modificarea deciziei, admiterea apelului declarat de ea şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată. în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine următoarele:
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi Decizia nr. 20/2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii.
Reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea Deciziei nr. 378/2007 emisă de pârâtă şi, respectând acest petit, precum şi principiul disponibilităţii, tribunalul, în mod corect s-a limitat la anularea deciziei.
Admiţând apelul reclamanţilor şi trimiţând cauza spre rejudecare, curtea de apel obligă practic tribunalul să se pronunţe asupra unor lucruri care nu s-au cerut ceea ce încalcă dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte interpretarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod greşit a considerat curtea de apel că în baza acestui text de lege, parata trebuie să emită o dispoziţie prin care să propună despăgubiri reclamanţilor, neobservând că pârâta nu este entitatea ce trebuie să soluţioneze notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001.
Întrucât aşa cum în mod corect s-a reţinut, imobilul nu poate fi restituit în natură, entitatea ce trebuie să soluţioneze notificarea este A.V.A.S., ca instituţie publică ce a efectuat privatizarea pârâtei.
Numai în cazul în care pârâta ar fi refuzat să emită o dispoziţie ar fi avut aplicabilitate Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce nu este cazul în speţă.
În mod greşit curtea de apel a menţinut soluţia de anulare a dispoziţiei nr. 378/2007 emisă de SC Z. SA, deoarece această dispoziţie respectă atât prevederile Legii nr. 10/2001, cât şi sentinţa civilă nr. 565/2004, rămasă irevocabilă.
SC Z. SA este o societate comercială cu capital integral privat, astfel încât nu poate acorda măsuri reparatorii în echivalent, respectiv nu poate emite titluri de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005.
Pârâta a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atunci când a dispus transmiterea dosarului notificării Secretariatului Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a proceda astfel, a avut în vedere dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi structura acţionariatului, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi ulterior.
2. Pârâta A.V.A.S. invocă în drept tot dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi menţinerea în tot a sentinţei civile nr. 44/2009 a Tribunalului Bucureşti.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine următoarele:
În mod corect a reţinut tribunalul că A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece Decizia nr. 378/2007 nu a fost emisă de ea şi că, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, obligaţia soluţionării notificării revine pârâtei SC Z. SA.
În mod legal tribunalul s-a pronunţat în limitele obiectului acţiunii, anulând Decizia nr. 378/2007, urmând ca procedura administrativă să fie continuată de pârâta SC Zarea SA în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de prevederile art. 13 alin. (1) din Cap. II al Legii nr. 247/2005 şi cele ale OUG nr. 81/2007, după intrarea în vigoare a acestor acte normative, masurile reparatorii constând în despăgubiri se acordă efectiv numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pe parcursul soluţionării recursurilor a decedat reclamanta P.C. de pe urma căreia a rămas ca unic moştenitor reclamantul P.T., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 45 din 15 octombrie 2010 eliberat de B.N.P. A.L.C. şi Asociaţii.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare, însă prin concluziile scrise şi orale formulate în cauză intimatul P.T. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând Decizia prin prisma recursurilor declarate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta:
Nu se poate imputa că, spre deosebire de tribunal, curtea de apel nu ar fi respectat limitele învestirii instanţei, ceea ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În realitate, reclamanţii au introdus pe rolul Tribunalului Bucureşti două cereri de chemare în judecată, la 31 august 2007 şi respectiv 8 august 2007, care au fost conexate, prin care au solicitat nu numai anularea Deciziei nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA, dar şi obligarea acesteia la a emite o nouă decizie, prin care să facă o ofertă de restituire în echivalent, la nivelul valorii de piaţă al imobilului în litigiu şi, respectiv, prin care să acorde reclamanţilor despăgubiri băneşti în valoare de 275.000 euro (7 miliarde lei).
Prin urmare, tribunalul a fost sesizat atât cu verificarea legalităţii deciziei emise de pârâtă, cât şi cu privire la natura măsurilor reparatorii, la entitatea obligată să le propună şi, respectiv, să le acorde şi, în fine, cu privire la cuantumul acestora.
În mod corect, atât tribunalul cât şi curtea de apel au ţinut seama de existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi anume, sentinţa civilă nr. 565/2004 a Tribunalului Bucureşti, astfel cum a fost menţinută parţial prin Decizia civilă nr. 21458/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursurilor, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că: reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din sectorul 1 Bucureşti; că Decizia nr. 1696 din 31 iulie 2003 emisă de SC Z. SA, prin care s-a respins în totalitate notificarea reclamanţilor se anulează şi că pârâta SC Z. SA este cea care trebuie să soluţioneze notificarea, fără însă a mai stabili prin propunere echivalentul bănesc al imobilului, respectiv suma de 2.337.203.140 lei.
În atare situaţie, emiterea de către pârâta S.C Z. SA a unei noi Decizii nr. 378 din 13 iulie 2007, prin care a respins atât cererea de restituire în natură a imobilului cât şi cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că este societate comercială privatizată, încalcă, într-adevăr, în parte, puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare.
Cum în litigiul anterior se statuase, însă, că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi că, potrivit acestei legi, cuantumul despăgubirilor se poate stabili numai în procedura prevăzută de Titlul VII, respectiv de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de apel trebuia să constate că apelul declarat de pârâta SC Z. SA este în parte întemeiat şi anume sub aspectul obligaţiei ce îi incumbă în soluţionarea notificării.
În acest sens, trebuia să observe că Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 este legală în ceea ce priveşte dispoziţia din art. 1 referitoare la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, precum şi dispoziţia din art. 2 referitoare la transmiterea dosarului notificării către Secretariatul General al Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedând la anularea integrală a acestei decizii, tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, ce se impunea a fi schimbată de curtea de apel, în calea de atac devolutivă, nefiind necesară trimiterea cauzei spre rejudecare, faţă de toate părţile litigante la aceeaşi instanţă.
Aceasta, deoarece, cum corect a susţinut recurenta A.V.A.S., obligaţia soluţionării notificării fusese irevocabil stabilită în sarcina pârâtei SC Z. SA, ceea ce nu justifică reluarea judecăţii de fond în contradictoriu cu A.V.A.S.
În acelaşi timp, tot irevocabil se stabilise că pârâtei SC Z. SA nu îi incumbă nici plata despăgubirilor şi nici propunerea printr-o ofertă a cuantumului acestora, dată fiind noua procedură instituită de Legea nr. 247/2005.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri şi va modifica în parte Decizia în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite şi apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinţei civile nr. 44/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, jpe care o va schimba în parte, în sensul că:
Înalta Curte va anula în parte Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA şi anume, va anula în parte art. 1 al deciziei privitor la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Chiar dacă reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului şi nici la plata de către pârâta SC Z. SA a contravalorii acestuia, instanţa avea obligaţia ca, analizând pe fond notificarea, să constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a primi masuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi că această îndreptăţire trebuia recunoscută de pârâta notificată, în raport de cele statuate în litigiul anterior.
Această constatare permite menţinerea măsurii luate prin art. 2 al dispoziţiei referitoare la înaintarea dosarului către Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care urmează să stabilească întinderea despăgubirilor şi nu să reia analiza notificării, în raport de o altă entitate juridică, respectiv A.V.A.S., aşa cum a decis pârâta prin Decizia nr. 378/2007, contestată în prezentul litigiu.
Înalta Curte, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, referitoare la admiterea apelului reclamanţilor şi, respectiv, la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor A.V.A.S. şi SC K.T.I.E. SRL, precum şi la cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele A.V.A.S. şi SC Z. SA împotriva Deciziei nr. 121/ A din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila.
Modifică în parte Decizia, în sensul că:
Admite şi apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinţei civile nr. 44 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că:
Anulează în parte Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA, în sensul că:
Anulează în parte art. 1, cu privire la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Constata dreptul reclamanţilor de a primi măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Menţine din art. 2 numai dispoziţia referitoare la înaintarea dosarului la Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţarâ în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6/2011. Civil. Acţiune în contrafacere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2276/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
