ICCJ. Decizia nr. 6/2011. Civil. Acţiune în contrafacere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6/2011

Dosar nr. 19631/3/2006

Şedinţa publică din 11 ianuarie 2011

Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursurilor de faţă reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă sub nr. 19631/3 din 31 mai 2006, astfel cum a fost precizată la 14 februarie 2008, reclamanta SC N. SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 2.127.745 RON reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 2.127.745 RON despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat societăţii SC N. SRL, constând în beneficiul nerealizat de reclamantă, ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei.

În motivarea cererii, se arată că Societatea SC N. SRL a introdus pe piaţa produsul „salată de icre" din anul 1996, produs care la acea dată era ca şi inexistent pe piaţa românească, iar în prezent datorită cheltuielilor foarte mari făcute cu promovarea acestui produs, s-a ajuns la consacrarea firmei SC N. SRL ca lider necontestat pe piaţa, iar produsul „salată de icre" se găseşte în toate marile magazine, fiind notoriu cunoscut de către consumatori, bucurându-se de o larga apreciere în rândul acestora.

În scopul de a dobândi o puternică distinctivitate pe piaţă şi pentru a evita acţiunile de contrafacere şi concurenţă neloială, reclamanta a protejat aspectul floral de ambalare a salatei de icre, obţinând dreptul asupra modelului industrial prin eliberarea de către O.S.I.M. a certificatului de înregistrare din 03 decembrie 2001 şi a certificatului de înregistrare din 09 iunie 2003. Certificatele de înregistrare conferă titularului un drept exclusiv de exploatare pe teritoriul României pe o perioada de 5 ani.

A obţinut de asemenea şi protecţia mărcii cu titlul „Produse alimentare Floare de tip N." prin înregistrarea acesteia din 17 iulie 2001 cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1998, această marcă având rolul de a diferenţia produsele şi serviciile de cele de acelaşi tip ale concurenţei, de a garanta calitatea produselor.

Reclamanta mai arată că a semnalat atât direct cât şi de la partenerii comerciali şi de la clienţi ca SC B. SRL Bacău încălcă dreptul exclusiv al societăţii de exploatare a modelului de prezentare şi comercializare a salatei de icre sub forma florală, protejat conform Legii nr. 129/1992, comercializând produse similare care poartă un model industrial identic cu cel protejat, în scopul de a obţine profit ilicit prin comercializarea produselor prin inducerea în eroare a consumatorilor cu privire la provenienţa şi calitatea acestora.

Reclamanta a mai arătat că a acţionat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitându-i printr-o acţiune în contrafacere să sisteze comercializarea acestor produse care aduc atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală.

Acţiunea a fost soluţionată favorabil de Tribunalul Bucureşti în cadrul Dosarului nr. 4329/2003, admiţându-se acţiunea în contrafacere şi dispunându-se interzicerea comercializării produselor care poartă modelul industrial incriminat.

Prin sentinţa civila nr. 515 din 13 martie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală şi ca lipsită de interes cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC B. SRL împotriva chematului în garanţie Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi a fost obligată reclamanta la 4.247,20 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B. SRL.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 117/ A din 9 iunie 2009, a admis calea de atac şi a schimbat în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii. Drept urmare, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.127,745 RON reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin contrafacere; a respins cererea de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la 13.926,53 RON cheltuieli de judecată parţiale, proporţional cu admiterea acţiunii şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, cu obligarea intimatei la 6362,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, pentru considerentele ce urmează:

În ceea ce priveşte caracterul faptei pârâtei de a comercializa produsul „salată de icre" într-o manieră de prezentare asemănătoare până la identitate cu cea ocrotită prin modele industriale şi marca a cărei titulară este reclamanta, Curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că această faptă nu ar avea caracter ilicit.

Fiind vorba de o nulitate a certificatului de înregistrare care conferea dreptul exclusiv de exploatare a modelului industrial, nulitate generată de neîndeplinirea condiţiilor legale pentru înregistrarea acestuia, nulitatea operează la momentul declarării ei, dar cu efect retroactiv până la momentul înregistrării.

De altfel, certificatul de înregistrare anulat a avut perioada de valabilitate 16 iulie 2002 - 16 iulie 2007. Legea nr. 129/1992 nu cuprindea textul invocat de prima instanţă în fundamentarea susţinerii că nulitatea în această materie produce efecte numai pentru viitor.

Mai mult, prin anularea certificatului de înregistrare pentru neîndeplinirea condiţiilor legale de înregistrare s-a confirmat caracterul nelegal al înregistrării. Or, fapta pârâtei de a încălca drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei nu poate dobândi caracter licit prin invocarea exerciţiului unui drept care a fost dobândit în mod ilicit, nelegalitatea dobândirii acestui drept fiind constatată şi remediată prin anularea certificatului de înregistrare dobândit cu încălcarea dispoziţiilor legale, cu consecinţa considerării dreptului ilegal obţinut ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Totodată, în prezenta cauză, folosirea de către pârâtă a modalităţii de prezentare a produselor în forma quasi-identică cu cea a reclamantei a început anterior înregistrării de către pârâtă a modelului industrial ulterior anulat, aşa încât, dacă s-ar accepta susţinerea primei instanţe, fapta pârâtei ar avea caracter ilicit şi ar constitui contrafacere în perioada de până la momentul înregistrării modelului industrial ulterior anulat şi în perioada ulterioară anularii acestui model, având însă caracter licit între cele două momente menţionate, deşi înregistrarea a fost constatată ca fiind făcută cu încălcarea condiţiilor legale de înregistrare.

În mod greşit prima instanţă a apreciat că în cauza pârâta a fost de buna-credinţă, considerând că această buna-credinţă decurgea din împrejurarea că a obţinut înregistrarea unui model industrial şi, până la anularea certificatului de înregistrare a acestuia, folosirea acestui model s-a făcut cu bună-credinţă.

Prima instanţă a apreciat asupra existenţei bunei-credinţe a pârâtei doar prin raportare la împrejurarea că aceasta a obţinut înregistrarea la O.S.I.M. a unui model industrial. Însă, în prezenta cauză există şi alte elemente care conturează reprezentarea subiectivă a pârâtei cu privire la folosirea modelului industrial ce ulterior a fost anulat.

Astfel, la momentul la care pârâta a solicitat înregistrarea modelului industrial ce ulterior a fost anulat, reclamanta comercializa produsul „salată de icre" de şase ani şi folosea deja modalitatea de prezentare sub forma unui model floral.

De asemenea, reclamanta era titulara mărcii figurative din 10 noiembrie 2000 şi a modelului industrial din 10 noiembrie 2000, ambele reprezentând un model floral pentru prezentarea şi individualizarea salatelor şi produselor de icre.

Anterior datei la care pârâta a solicitat înregistrarea modelului industrial ulterior anulat, reclamanta formulase plângere penală împotriva administratorului SC B. SRL pentru săvârşirea faptelor de contrafacere şi de concurenţă neloială, plângere determinată de faptul că SC B. SRL comercializa produse similare purtând un model industrial identic cu modelul şi marca reclamantei.

Chiar presupunând că pârâta nu ar fi cunoscut modul de prezentare al produselor reclamantei, din momentul formulării plângerii penale împotriva directorului pârâtei, aceasta a avut cunoştinţă de împrejurarea că o societate concurentă pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală cu privire la un anumit mod de prezentare a produselor sale şi pretinde că modul de prezentare a produselor pârâtei încalcă drepturile de proprietate intelectuală invocate.

Cererea de înregistrare a modelului industrial a fost formulată de pârâtă după acest moment, aşa încât nu se poate reţine că la formularea cererii de înregistrare pârâta ar fi acţionat cu bună-credinţă, din moment ce a solicitat înregistrarea unui model industrial cu privire la care ştia că o societate concurentă pretinde că este extrem de asemănător cu modelul şi marca asupra cărora aceasta era deja titulară. Împrejurarea că asemănarea invocată era una serioasă a fost confirmată de faptul că, ulterior, a fost admisă cererea reclamantei privind anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial al pârâtei. În plus, nu numai că paratei i s-a adus la cunoştinţa că modul de prezentare a produselor sale este extrem de asemănător cu modul de prezentare al produselor reclamantei, dar prin formularea plângerii penale s-a invocat chiar caracterul ilicit al faptelor pârâtei, astfel că la momentul formulării de către pârâtă a cererii de înregistrare a modelului industrial, aceasta cunoştea că este contestat caracterul licit al activităţii sale de comercializare a produselor în modalitatea de prezentare conformă cu modelul industrial solicitat a fi înregistrat.

Buna sau reaua-credinţă ar avea relevanţă doar din perspectiva aplicării art. 14 din OUG nr. 100/2005, respectiv a aplicării directe a dispoziţiilor art. 13 pct. 2 din Directiva CE 48/2004 în concurs cu alin. (3) al art. 14 din OUG nr. 100/2005, aceste dispoziţii diferenţiind modalitatea şi întinderea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor de proprietatea industrială în raport de atitudinea subiectivă avută de cel care a încălcat drepturile respective.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că în mod eronat prima instanţă a apreciat că inexistenţa unui prejudiciu prin faptul că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a diminuării vânzărilor şi, implicit, a profitului şi, totodată, că nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu rezultat din diluţia mărcii.

Diminuarea sau nu a vânzărilor reclamantei în urma faptei pârâtei de a comercializa produse prezentate într-o manieră quasi-identică cu produsele reclamantei nu este esenţială în aprecierea existenţei sau nu a prejudiciului material, întrucât vânzările pot rămâne la aceeaşi cotă sau pot creşte, chiar în condiţiile menţionate, ca urmare a unor strategii de marketing şi publicitate, prin care poate fi atrasă o nouă clientelă, după cum vânzările pot scădea, dar aceasta scădere să fie cauzată de alţi factori decât deturnarea clientelei reclamantei de către pârâtă, cum ar fi intrarea pe piaţă a unor terţe firme, diminuarea vânzărilor datorită crizei economice etc.

În plus, în cazul faptelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală prejudiciul material are, de regulă, o structură complexă, derivând din atingeri aduse patrimoniului sub mai multe aspecte: beneficiul nerealizat, diluţia mărcii, pierderea sau diminuarea caracterului distinctiv al modelului industrial în cazul în care modelului industrial respectiv i se conferise preponderent o astfel de funcţie distinctivă, cu consecinţa diminuării valorii economice a mărcii, respectiv a modelului industrial, diminuarea eficienţei în folos propriu a publicităţii datorită împrejurării că de această publicitate profită şi contrafăcătorul, necesitatea unor noi investiţii în strategiile de marketing şi publicitate pentru recâştigarea clientelei pierdute ca urmare a actelor de contrafacere, etc.

În prezenta cauză, prejudiciul material suferit de reclamantă este dat de împrejurarea că o parte a clientelei reclamantei a cumpărat produsele pârâtei crezând că acestea aparţin de fapt reclamantei, datorită aspectului aproape identic între aceste produse.

De asemenea, prejudiciul material suferit de reclamanta este cauzat de faptul că pârâta a profitat de investiţiile în publicitate realizate de reclamantă, publicitate prin care clienţii şi potenţialii clienţi erau familiarizaţi cu forma produselor reclamantei, şi a comercializat produse folosind o forma quasi-identica cu produsele reclamantei, determinând astfel cumpărătorii să cumpere produsele sale ca urmare a confuziei cu produsele reclamantei, confuzie determinată de forma quasi.

Mai mult, prin comercializarea pe parcursul a mai multor ani a unor produse cu aspect quasi-identic cu cel al reclamantei, prejudiciul material suferit de reclamantă este dat şi de diluţia mărcii sale, respectiv scăderea capacitaţii distinctive a acesteia, ceea ce determină scăderea valorii economice a respectivei mărci. În egală măsură, modelele industriale ale căror titulară este reclamanta şi-au pierdut din valoarea economică prin faptul că, timp îndelungat, modelele respective au fost folosite şi de pârâtă pentru produse similare, astfel că, deşi au avut funcţia de a conferi distinctivitate din punct de vedere al aspectului şi prezentării produselor reclamantei, această funcţie a fost diminuată.

Cât priveşte însă prejudiciul moral pretins de reclamantă, Curtea a constatat că reclamanta nu a invocat nici o atingere adusă atributelor sale morale, respectiv imagine, nume, reputaţie, etc. Astfel, reclamanta nu a invocat nicio împrejurare care să conducă la concluzia că, prin fapta de contrafacere săvârşită de pârâtă imaginea sau reputaţia comercială a reclamantei ar fi avut de suferit, ori că numele acesteia a fost asociat sau implicat în activităţi care, datorită circumstanţelor speciale ale acestor activităţi, ar conduce la afectarea vreunuia din atributele morale ale reclamantei.

În ce priveşte condiţia existenţei unui raport de cauzalitate între fapta de contrafacere a pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă, Curtea a constatat că şi această condiţie este îndeplinită.

Astfel, nici una din consecinţele negative suferite de reclamantă, reţinute la analiza prejudiciului, nu s-ar fi produs în lipsa faptei de contrafacere săvârşită de pârâtă. Altfel spus, dacă pârâta nu ar fi încălcat drepturile de proprietate intelectuală a căror titulară este reclamanta, prejudiciile menţionate nu s-ar fi produs.

În ce priveşte întinderea prejudiciului material cauzat prin fapta de contrafacere a pârâtei, raportat la circumstanţele concrete ale prezentei cauzei, este evident că pârâta a urmărit ca produsele sale să fie cât mai asemănătoare cu produsele reclamantei, determinând astfel clientela reclamantei, indusă în eroare de aspectul aproape identic, să cumpere produse ale pârâtei crezând că sunt produse ale reclamantei, profitând astfel de popularitatea de care se bucurau produsele reclamantei, popularitate ce a fost obţinută şi prin publicitatea făcută acestor produse. Că acesta a fost scopul urmărit de pârâtă este evident, întrucât altfel nu s-ar putea explica de ce o firmă ar începe să comercializeze produsele sale într-o modalitate de prezentare asemănătoare până la identitate cu produsele similare ale altei firme şi, avertizată asupra acestui fapt, nu numai că nu încetează această modalitate de comercializare, căutând să realizeze o formă de prezentare prin care să individualizeze produsele sale, ci chiar formulează cerere de înregistrare ca model industrial a formei asupra căreia reclamanta invocă drepturi exclusive.

Chiar dacă nu există niciun temei pentru a considera că în totalitatea lor produsele pârâtei au fost cumpărate ca urmare a confundării acestora cu produse aparţinând reclamantei, Curtea a apreciat că este justificată solicitarea reclamantei ca la calcularea prejudiciului să fie avută în vedere cota sa de profit, cotă care să fie aplicată la cuantumul sumelor obţinute de pârâtă din vânzarea produselor respective. Astfel, această solicitare, în concordanţă cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din OUG nr. 100/2005, tinde la acoperirea beneficiului nerealizat de reclamantă şi, totodată, modalitatea propusă este justificată şi din perspectiva faptului că în calculul prejudiciului material trebuie avută în vedere şi despăgubirea pentru diminuarea valorii economice a mărcii şi a modelelor industriale a căror titulară este reclamanta. De asemenea, această modalitate de calcul al prejudiciului este de natură să înlăture şi posibilitatea pârâtei de a obţine profit de pe urma faptei de contrafacere, cerinţă consacrată şi de art. 14 alin. (2) din OUG nr. 100/2005.

Ca atare, având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză în faţa primei instanţe, Curtea a reţinut că despăgubirile datorate de pârâtă pentru prejudiciul material suferit de reclamantă prin fapta de contrafacere săvârşită de pârâtă sunt în cuantum de 2.127.745 RON, sumă ce acoperă atât beneficiul nerealizat de reclamantă, cât şi celelalte prejudicii de natură materială reţinute mai sus.

Totodată, având în vedere că pârâta-intimată nu a înţeles să formuleze cerere de apel în condiţiile art. 2931 C. proc. civ., Curtea a constatat că nu este învestită a se pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva OSIM, aşa încât a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la acest aspect.

Urmare a cererii de completare a deciziei formulate de SC B. SRL, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 150/ A din 6 octombrie 2009, a respins cererea ca neîntemeiată pentru motivele de mai jos.

La 14 august 2009 a fost înregistrată la dosar cererea prin care SC B. SRL a solicitat completarea deciziei civile nr. 117/ A din 9 iunie 2009 arătând că instanţa de judecată a soluţionat apelul declarat de către SC N. SRL fără a cerceta şi soluţiona şi cererea de chemare în garanţie formulată de petentă cu privire la O.S.I.M. S-a mai arătat că, anterior, Tribunalul Bucureşti a respins ca fiind lipsită de interes cererea petentei de chemare în garanţie, având în vedere respingerea acţiunii principale, însă, odată cu admiterea acţiunii principale de către instanţa de apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel trebuia să cerceteze în fond şi cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SRL.

Împotriva sentinţei civile nr. 515 din 13 martie 2008 a declarat apel doar SC N. SRL.

Intimata - pârâtă SC B. SRL avea posibilitatea ca, în temeiul şi în condiţiile art. 2931 C. proc. civ., să formuleze o cerere de apel împotriva O.S.I.M. pentru a investi instanţa de apel cu soluţionarea cererii de chemare în garanţie în situaţia în care soluţia în apel dată cererii principale ar fi impus şi analiza cererii de chemare în garanţie.

Intimata-pârâtă SC B. SRL nu a înţeles să formuleze o astfel de cerere, aspect reţinut în Decizia a cărei completare se solicită, aşa încât instanţa de apel s-a pronunţat în limitele în care a fost investită prin cererea de apel formulată de SC N. SRL.

Caracterul devolutiv al apelului este eronat invocat de intimata-pârâtă, întrucât efectul devolutiv al apelului se realizează în limitele investirii instanţei de apel şi sub condiţia investirii, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 295 alin. (1) coroborat şi cu dispoziţiile art. 2931 C. proc. civ., astfel că este evident că prin apelul formulat de SC N. SRL şi care viza cererea principală nu s-a putut produce efectul devolutiv şi pentru cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SRL.

Împotriva deciziilor au declarat recurs reclamanta SC N. SRL şi pârâta SC B. SRL (în prezent SC S.F. SRL).

Reclamanta îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, cu referire la aplicarea greşită a art. 14 alin. (2) din OUG nr. 100/2005 şi cu încălcarea jurisprudenţei C.E.DO. în materia daunelor morale.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs sunt invocate deciziile C.E.D.O. Străin ş.a. împotriva României, Vişan împotriva României, Păduraru împotriva României, Comingersoll împotriva Portugaliei, arătându-se că încălcarea gravă a dreptului de proprietate atrage şi plata unor daune morale precum şi că, atunci când distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, cele două pot fi examinate global.

Pe fondul problemei de drept se argumentează că prin simpla folosire a mărcii şi modelelor de către concurent se produce un prejudiciu moral, proba faptei ilicite fiind suficientă. Distincţia între prejudiciul material-prejudiciul moral nu este evidentă în toate cazurile, daunele datorându-se afectării reputaţiei şi diluţiei mărcii, fiind afectate eforturile considerabile pentru crearea şi asigurarea calităţii produselor.

Prin folosirea mărcilor şi modelelor reclamantei se sugerează existenţa unei legături comerciale între cele două companii, legături de care profită pârâta prin atragerea clientului reclamantei. Instanţa a greşit atunci când a distins între cele două prejudicii, procedând la o interpretare restrictivă. Sub aspectul cuantumului prejudiciului moral se arată că fiind o apreciere subiectivă nu i se poate cere părţii să facă dovada cuantumul prejudiciului moral, o atare soluţie încălcând egalitatea armelor deoarece prejudiciul moral în sine este greu de probat şi de cuantificat.

Pârâta, prin recursurile declarate împotriva celor două decizii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., invocă: lipsa competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a Curţii de Apel Bucureşti deoarece obiectul pricinii nu face parte dintre cele menţionate în Legea nr. 129/1992 şi Legea nr. 84/1998, competenţa aparţinând instanţei de la domiciliul pârâtului, Tribunalul Bacău, secţia comercială, dat fiind calitatea de comercianţi a pârâţilor.

Pe fondul cauzei se arată că: anularea înregistrării pârâtei s-a dispus datorită superficialităţii O.S.I.M. şi că acţiunea în contrafacere a fost respinsă irevocabil. Se mai arată că nici sub aspect penal reclamanta nu a avut câştig de cauză. Instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut în sensul stabilirii caracterului ilicit al comercializării produselor purtând modelul deţinut de SC B. SRL. Totodată, se arată că toate probele administrate demonstrează caracterul licit al utilizării, deoarece recurenta a avut un drept protejat prin eliberarea certificatului de O.S.I.M., fiind fără relevanţă utilizarea modelului industrial înainte de solicitarea protecţiei, buna credinţă neputând fi înlăturată. Cuantumul prejudiciului stabilit de instanţă nu a avut la bază nicio expertiză cu privire la valoarea cu care s-a diminuat preţul comercial al mărcii şi modelelor industriale ale reclamantei, fiind o decizie arbitrară, cu atât mai mult cu cât rata aplicată profitului este de trei ori mai mică decât cea indicată de expert. În mod nelegal instanţa nu s-a considerat învestită cu soluţionarea cererii de chemare în garanţie deoarece întâmpinarea formulată de recurentă cuprinde un capitol separat destinat cererii de chemare în garanţie în care s-a solicitat ca în eventualitatea admiterii acţiunii principale să fi admisă şi cererea de chemare în garanţie, cerere formulată şi cu ocazia acordării cuvântului în fond. Cererea de completare a dispozitivului a fost respinsă nelegal cât timp s-a solicitat de reclamantă menţinerea soluţiei pronunţată pe cererea de chemare în garanţie, iar pârâta a menţionat expres în întâmpinare admiterea cererii de chemare în garanţie.

Recurenta - intimată - reclamantă, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului declarat de recurenta - intimată - pârâtă.

Recurenta - intimată - pârâtă, deşi legal citată nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, analizând deciziile prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

I. Dispoziţiile din dreptul intern, aplicabile cauzei, care reglementează despăgubirile care se pot acorda în cazul în care se constată că a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate industrială sunt cele din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, Legea nr. 84/1998 şi Legea nr. 129/1992.

Art. 85 din Legea nr. 84/1998 prevede că pentru săvârşirea actelor de contrafacere persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun.

Dispoziţii identice se regăsesc şi în dispoziţiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 129/1992.

Dreptul comun, adică art. 98-999 C. civ. nu conţine criterii concrete de determinare, dar ulterior a fost adoptată OUG nr. 100/2005 prin care a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului Europei şi a Consiliului.

Art. 14 din actul normativ menţionat prevede că:

1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite.

La stabilirea daunelor - interese instanţa judecătorească va lua în considerare:

a)toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Alin. (2) lit. a) conţine o enumerare cu caracter exemplificativ a aspectelor pe care instanţa le ia în considerare la stabilirea daunelor interese, printre acestea fiind şi prejudiciul moral cauzat.

Din această formulare nu rezultă că, ori de câte ori va constata o încălcare a unui drept de proprietate industrială, instanţa va trebui să acorde titularului dreptului, în mod obligatoriu, despăgubiri atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru prejudiciul moral.

Dimpotrivă, referindu-se la prejudiciul morale, legea prevede că acesta se ia în considerare „după caz".

Susţinerea reclamantei potrivit căreia simplul fapt al folosirii neautorizate a modelului industrial/ mărcii creează ipso facto un prejudiciu moral nu are suport legal.

Despăgubiri pentru prejudiciul moral se pot acorda potrivit legii numai în situaţia în care un asemenea prejudiciu este dovedit că s-a produs, legiuitorul, referindu-se expres la prejudiciul suferit real, respectiv la „prejudiciul moral cauzat titularului dreptului".

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului şi, drept urmare, despăgubirile cuvenite pentru acoperirea sa, instanţa nu poate opera cu criterii atât de precise cum sunt cele de ordin economic, fiind într-o oarecare măsură o chestiune de apreciere la latitudinea judecătorului, dar, oricum, aceasta este o problemă subsecventă celei a stabilirii producerii prejudiciului moral.

În ceea ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocată în motivarea recursului şi care s-ar aplica cu prioritate în situaţia în care legea internă ar veni în contradicţie cu aceasta, conform art. 20 din Constituţie, Înalta Curte constată următoarele:

În textul Convenţiei, nu există niciun text care să prevadă că ori de câte ori are loc încălcarea unui drept de proprietate, cum este şi cel de proprietate industrială ce face obiectul cauzei de faţă, persoana al cărui drept a fost încălcat suferă atât un prejudiciu material, cât şi unul moral, ori că are dreptul la plata de despăgubiri pentru ambele tipuri de prejudiciu.

Nici din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu Convenţia, nu se poate desprinde o asemenea concluzie.

Este adevărat că, în anumite situaţii, ca în cele citate de recurentă, Curtea a acordat reclamantului o sumă de bani, arătând că acesta a suferit un prejudiciu material cât şi un prejudiciu moral considerabil - cauza Păduraru contra României, cauza Străin şi alţii contra României.

Trebuie remarcat că în speţele citate, Curtea a constatat nu doar încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, dar şi a dreptului de acces la o instanţă ori la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, garantate de art. 6 al Convenţiei.

În cauza Comingersoll contra Portugaliei, invocată de asemenea în motivele de recurs, instanţa de contencios european, reţinând violarea art. 6 din Convenţie, precum şi faptul că societatea petiţionară nu a putut demonstra existenţa unui prejudiciu material, acordă daune pecuniare pentru prejudiciul moral datorită neplăcerilor considerabile şi a nesiguranţei prelungite în conducerea afacerilor curente ale societăţii.

Cu alte cuvinte, acordarea daunelor morale a avut la bază o serie de criterii, nefiind acordate de plano ca urmare a încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit existenţa prejudiciului moral.

În recurs, reclamanta şi-a argumentat pretenţia la daune morale, cu trimitere la o serie de speţe pe care le consideră similare, soluţionate de instanţe străine.

Fără a constitui izvor de drept, acestea pot folosi drept reper în abordarea problematicii pe care o ridică speţa, numai că, în hotărârile citate, instanţele au avut în vedere, ca element esenţial în reţinerea prejudiciului moral, reputaţia mărcii pe piaţă - L.V. - sau celebritatea acesteia – C.D., eforturile deosebite ale titularilor dreptului pentru asigurarea şi menţinerea calităţii deosebite ale titlurilor pentru asigurarea şi menţinerea calităţii deosebite a produselor astfel marcate.

Recurenta a susţinut că şi în ceea ce priveşte marca şi modelul său acestea sunt binecunoscute, că prin folosirea lor pârâta a profitat de renumele său, aducându-se atingere imaginii sale.

Aspectele legate de reputaţia şi afectarea imaginii nu au făcut obiect al judecăţii, acesta cantonându-se la acordarea despăgubirilor materiale şi morale datorate ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei.

Drept urmare, reţinerea instanţei de apel, în limitele devoluţiunii şi prin neevaluarea situaţiei de fapt, că reclamanta nu a probat aceste aspecte - atingerea reputaţiei şi a imaginii - este corectă întrucât cel ce face o afirmaţie trebuie să o şi dovedească, potrivit art. 1169 C. civ.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

II. Recurenta - pârâtă invocă motivul de casare prevăzut de pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. referitor la încălcarea competenţei instanţei în sensul încălcării competenţei funcţionale şi teritoriale a tribunalului.

Cererea de chemare în judecată având drept obiect acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice şi art. 998-999 C. civ., aşadar un proces în materia dreptului de proprietate industrială ceea ce atrage competenţa secţiei civile specializată în proprietate intelectuală a tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

Calitatea de comercianţi a părţilor nu este prioritară pentru stabilirea competenţei, ci obiectul acţiunii, care, aşa cum s-a arătat, îşi are izvorul în activitatea de contrafacere a pârâtei.

Osebit de aceasta, din dispoziţiile OUG nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005, rezultă că sesizarea instanţei de către persoana vătămată într-un drept de proprietate industrială nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, specifică litigiilor comerciale aşa cum dispune art. 7201 C. proc. civ.

Apreciind că litigiul pendinte este supus procedurii de judecată instituit pentru litigiile comerciale, în raport de statutul de comerciant pe care îl au persoanele juridice între care se derulează litigiul, recurenta-pârâtă tinde spre o procedură incompatibilă cu înlesnirile procedurale concepute potrivit OUG nr. 100/2005 pentru asigurarea protecţiei drepturilor de proprietate industrială.

Actele de contrafacere săvârşite de pârâtă s-au desfăşurat şi în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti, aşa încât, faţă de dispoziţiile art. 10 pct. 8 C. proc. civ. competenţa de soluţionare a cauzei aparţine acestei instanţe.

Dispoziţiile din dreptul intern aplicabile cauzei, astfel cum au fost arătate în analiza făcută asupra recursului reclamantei ce trimit la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, obligă instanţa să analizeze caracterul ilicit al faptelor pârâtei, câtă vreme, ilicitatea este una dintre condiţiile ce trebuie întrunite pentru a opera răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, analiza acestei condiţii nu semnifică, astfel cum pretinde pârâta, depăşirea de către instanţa de apel a limitelor învestirii de către reclamantă, critică ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la buna-credinţă şi caracterul licit al faptei, recurenta invocă doar chestiuni de fapt rezultate în urma analizării probelor de la dosar. Prin argumentele folosite, recurenta nu tinde a demonstra că împrejurările de fapt reţinute de instanţa de apel nu au fost pe deplin stabilite şi că, drept consecinţă, legea nu a fost corect aplicată.

Recurenta interpretează în alt mod probele administrate, aşa încât criticile formulate vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate aşa cum impun dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Se susţine că determinarea cuantumului prejudiciului material a fost arbitrară, fără ca instanţa să ordone efectuarea unei expertize contabile.

În fapt, recurenta invocă încălcarea principiului aflării adevărului statuat prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Critica este vădit nefondată aşa cum rezultă din conţinutul rezumat al deciziei căci instanţa s-a referit la raportul de expertiză contabilă efectuat la prima instanţă.

De altfel, recurenta nu invocă nelegalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, făcând referiri doar la cuantumul nejustificat reţinut, ceea ce reprezintă tot aspecte de netemeinicie.

Nefondată este şi critica referitoare la nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

Astfel instanţa de apel, ca instanţă superioară de fond, nu judecă din nou litigiul sub toate aspectele, ci doar în limitele învestirii.

Instanţa de apel nu putea fi învestită, aşa cum se susţine de recurentă, prin intermediul întâmpinării.

Întâmpinarea este un mijloc de apărare şi nu poate semnifica, aşa cum se sugerează, o aderare la apel.

Faţă de cele expuse rezultă că respingerea cererii de completare a dispozitivului este corectă întrucât instanţa s-a pronunţat strict în limitele învestirii.

Pentru cele ce succed, Înalta Curte însuşindu-şi considerentele instanţei de apel şi reţinând că dispoziţiile art. 304 pct. 3, 6 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC N. SRL şi de pârâta SC S.F. SRL împotriva deciziei civile nr. 117/ A din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 6376/2011. Civil  ICCJ. Decizia nr. 2571/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6/2011. Civil. Acţiune în contrafacere. Recurs