ICCJ. Decizia nr. 2882/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2882/2011
Dosar nr. 28589/3/2008
Şedinţa publică din 29 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la 21 mai 2007, reclamantul G.S. a chemat în judecată pe pârâţii Camera Deputaţilor şi Senatul României, solicitând obligarea acestora de a restitui la bugetul public suma cheltuită cu organizarea referendumului naţional din data de 9 mai 2007 privind demiterea din funcţie a Preşedintelui României.
La termenul de judecată din 18 ianuarie 2008, la solicitarea instanţei, în vederea stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei, reclamantul a precizat că valoarea obiectului pricinii este estimată la suma de 60 miliarde RON.
Prin Decizia nr. 291 pronunţată la 18 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 5 C. proc. civ., întrucât prin precizarea acţiunii obiectul litigiului a fost estimat la 60 miliarde RON, iar persoanele juridice chemate în judecată, Senatul şi Camera Deputaţilor, îşi au sediul în Municipiul Bucureşti.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 28589/3/2008.
Prin întâmpinarea depusă la 28 noiembrie 2008, pârâtul Senatul României a invocat excepţiile „lipsei dovezii de reprezentare în instanţă a Parlamentului" şi inadmisibilităţii cererii, arătând că, potrivit art. 61 şi 62 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, Camera Deputaţilor şi Senatul fiind alese prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.
S-a mai susţinut că între cetăţeni şi organul reprezentativ suprem nu se naşte vreun raport obligaţional de natură civilă sau administrativă, care să permită vreunei persoane să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine angajarea răspunderii Parlamentului ori a deputaţilor şi senatorilor, întrucât mandatul încredinţat acestora prin votul popular este unul reprezentativ şi nu unul civil.
S-a învederat că, urmare a acestui fapt, deputaţii şi senatorii se bucură de imunitate, care constă, printre altele şi în lipsa răspunderii juridice, cu scopul de a li se asigura independenţa în exercitarea mandatului.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât faptele invocate de reclamant nu au fost săvârşite de instituţia Senatului şi nici de subordonaţii săi, nu există vreun raport de cauzalitate şi nici de prepuşenie între Senat şi pretinşii autori ai faptelor deduse judecăţii.
La termenul de judecată din 4 februarie 2008, tribunalul a luat în discuţie excepţiile invocate prin întâmpinare, respingând excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru considerentele arătate în încheierea de dezbateri şi a calificat argumentele invocate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii ca apărări de fond.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 198 pronunţată la 11 februarie 2009, a admis excepţia lipsei de interes, examinată cu prioritate în raport de caracterul şi efectele acesteia şi pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, indicând ca temei de drept al acţiunii dispoziţiile art. 998 C. civ., reclamantul a înţeles să-şi justifice cererea prin principiile răspunderii civile delictuale, fără a tinde, însă, la apărarea unui înţeles personal, pretins încălcat prin faptele ilicite ale pârâţilor.
S-a reţinut, astfel, că nu s-au indicat concret de către reclamant împrejurările în care ar fi fost el însuşi vătămat prin Decizia Parlamentului de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, urmare a referendumului din 19 mai 2007.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul G.S., criticând-o ca nelegală, întrucât nu s-a avut în vedere că acţiunea sa are un larg interes social şi naţional, cererea introductivă interpretându-se eronat în raport de interesul lui personal.
Prin Decizia civilă nr. 134/A din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Prin aceeaşi hotărâre s-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata Camera Deputaţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că interesul, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, nu este definit de dispoziţiile legale procedurale, fiind dedus implicit din dispoziţiile art. 108 alin. (2), art. 111 şi 105 alin. (2) C. proc. civ., precum şi din art. 129 din Constituţia României.
S-a apreciat că, astfel cum a motivat instanţa de fond, reclamantul nu justifică un interes personal, propriu în promovarea cererii, nerevendicând ceva pentru sine sau pentru a-şi valorifica un drept propriu, ci acţionând în justiţie pentru un „interes social şi naţional mult prea larg".
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de intimata Camera Deputaţilor, s-a considerat că priveşte aspecte legate de fondul acţiunii, a căror cercetare este de prisos în condiţiile admiterii excepţiei lipsei de interes.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul G.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel nu şi-a verificat competenţa materială, încălcând dispoziţiile art. 137 alin. (1), 112 alin. (3) şi art. 158 C. proc. civ., în sensul că a dat eficienţă preţuirii reclamantului în estimarea valorii obiectului acţiunii, fără a chestiona cele două camere ale Parlamentului în legătură cu cheltuielile efectuate pentru organizarea referendumului.
Cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., a arătat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin invocarea din oficiu a excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii cu încălcarea dispoziţiilor cap. III, secţiunea a II-a a C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin invocarea ca temei al justificării interesului, chiar a dispoziţiilor legale menţionate, pretinzând că acesta ar fi implicit sau subînţeles.
Critica formulată prin cel de-al patrulea motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a referit la contradictorialitatea argumentelor reţinute în considerentele deciziei recurate, prin care s-a constatat, pe de o parte, că nu se cere recunoaşterea unui drept propriu, iar, pe de altă parte, s-a reţinut că s-a acţionat în justiţie pentru un interes social şi naţional. În acest contest, reclamantul recurent a precizat că, în calitate de cetăţean, care contribuie prin diverse impozite la bugetul statului, avea obligaţia morală să ia poziţie fermă faţă de cheltuiala imensă ocazionată de referendum, în mod previzibil, inutilă.
S-a mai susţinut, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii, care a fost unul de constatare a încălcării unor drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea de opinie, garantat de art. 10 din Convenţia Europeană s Drepturilor Omului şi art. 29 din Constituţie, dreptul ca opinia sa politică exprimată prin vot să nu fie tratată discriminării, conform art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 alin. (2) lit. c) şi art. 2 alin. (3) din OUG nr. 137/2000.
Criticile formulate prin ultimul motiv de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat încălcarea dispoziţiilor OUG 137/2000, iar, din punct de vedere procedural, a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, încălcare ce conduce la nulitatea deciziei, în condiţiile în care nu a putut ataca cu recurs soluţia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
S-a invocat, totodată, nelegala respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, neinvocată de pârâta intimată prin întâmpinarea depusă la prima instanţă.
Intimata Camera Deputaţilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Prin notele de concluzii depuse la 28 martie 2011, recurentul reclamant a invocat excepţia de ordine publică a necompetenţei materiale a primei instanţe în soluţionarea acţiunii, solicitând trimiterea dosarului la Judecătoria sector 4 Bucureşti.
Examinând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică invocat prin concluziile scrise depuse de recurentul reclamant în combaterea întâmpinării, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că acesta este nefondat.
Prin Decizia irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 291 din 18 ianuarie 2008, prin care s-a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Bucureşti, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că tribunalul este competent material în judecata acţiunii în primă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, acest aspect nu mai putea fi pus în discuţie de recurent, întrucât o soluţie contrară, în sensul reţinerii competenţei unei alte instanţe (în speţă, a judecătoriei) ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.
Examinând criticile formulate de recurentul reclamant, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se va reţine că motivul de recurs menţionat are în vedere doar necompetenţa instanţei de apel, deoarece aceasta pronunţă hotărârea care formează obiect al recursului, în cazul acesteia, competenţa materială fiind reglementată de dispoziţiile imperative ale art. 3 pct. 2 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, se va reţine că instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de apel îndreptată împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bucureşti, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, a judecat apelul ca singura instanţă competentă material.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin încălcarea principiului disponibilităţii şi invocarea din oficiu a excepţiei lipsei de interes este, de asemenea, nefondată.
Curtea de Apel ca instanţă de control judiciar nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., prin confirmarea argumentelor care au condus tribunalul, ca primă instanţă, la invocarea din oficiu şi ulterior, la admiterea excepţiei lipsei de interes.
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei tribunalului cu respectarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., procedând, în limitele cererii de apel, la verificarea modului în care s-a stabilit situaţia de fapt şi s-a aplicat legea de către prima instanţă.
În sarcina instanţei de apel nu se poate reţine, astfel, existenţa vreunei imixtiuni în sfera de activitate a puterii executive, sau legislative, cu încălcarea principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.
Curtea va reţine, totodată, că, soluţia instanţei de apel s-a circumscris hotărârii pronunţate pe excepţie de primă instanţă, motivare ce a fost confirmată.
Nu se poate susţine că, procedând la cenzurarea hotărârii primei instanţe prin care s-a soluţionat o excepţie invocată din oficiu, instanţa ar fi încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cum în mod eronat afirmă reclamantul. Invocarea unei excepţii de fond, dirimante şi absolute, puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi drept consecinţă a admiterii acesteia, neexaminarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, nu poate avea semnificaţia încălcării formelor de procedură, astfel că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.
Respingând apelul reclamantului, Curtea de Apel a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o manieră care face posibilă exercitarea controlului judiciar.
S-a considerat, astfel, că interesul reclamantului nu întruneşte unul din atributele esenţiale ce determină însăşi existenţa dreptului material la acţiune, respectiv de a fi unul personal şi direct, în sensul în care punerea în mişcare a procedurii judiciare să se justifice prin realizarea unui folos practic imediat.
Reţinând că reclamantul invocă „un interes social şi naţional", aşa cum a afirmat el însuşi prin cererea sa de apel, instanţa de apel a considerat în mod legal că nu s-a justificat un interes personal în promovarea cererii, argumentele din considerentele deciziei nefiind contradictorii şi nici străine de natura pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile referitoare la neinvocarea excepţiei menţionate prin întâmpinările pârâtelor şi neconstatarea încălcării unor drepturi fundamentale prevăzute de CEDO şi Constituţia României nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi în consecinţă, nu pot fi analizate.
Acţiunea reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, interesul promovării acesteia fiind circumscris condiţiilor angajării unei astfel de răspunderi a pârâtelor, pentru faptele lor ilicite prin care i s-ar fi produs un prejudiciu.
Examinând condiţia existenţei interesului reclamantului raportat la obiectul acţiunii instanţa nu a invocat motive străine de natura pricinii, nefiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la opinie exprimat prin vot şi a dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 137/2000 nu va fi analizat întrucât a fost invocat omisso medio, direct în recurs, fără a fi făcut obiectul motivelor de apel.
Recurentul reclamant a criticat şi soluţia Curţii de Apel cu privire la cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 72 şi 95 alin. (1) din Constituţia României, care reglementează imunitatea parlamentară şi suspendarea din funcţie a Preşedintelui, prevederi pe care le-a considerat ca „inutile".
Curtea va constata că prin Legea nr. 47/1992, legiuitorul a reglementat expres termenul înlăuntrul căruia se poate ataca soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca fiind de 48 de ore de la pronunţare.
Întrucât această soluţie, nu a fost atacată în termenul imperativ menţionat, nu poate fi cenzurată, critica menţionată fiind invocată tardiv.
Critica referitoare la greşita soluţionare prin dispozitivul deciziei atacate a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată.
În realitate, această excepţie nu a fost analizată, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, astfel încât sub acest aspect soluţia instanţei de apel nu se impune a fi cenzurată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge motivul de recurs de ordine publică invocat de recurentul reclamant G.S. referitor la necompetenţa materială a primei instanţe.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.S. împotriva deciziei nr. 134/A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2880/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2873/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
