ICCJ. Decizia nr. 3269/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3269/2011
Dosar nr. 305/83/2009
Şedinţa publică de la 25 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia comercială şi contencios administrativ, la data de 5 februarie 2009, sub nr. 305/83/2009, reclamanta SC R. SRL Satu Mare a chemat în judecată pârâta U.Ţ.B. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca, în baza probelor ce vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei echivalente în RON a 60.000 euro, adică 252.000 RON la cursul B.N.R. din ziua formulării acţiunii, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a faptei culpabile ce-i este imputabilă exclusiv pârâtei, şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, taxa de timbru şi onorariu avocaţial.
Prin Sentinţa comercială nr. 191/LC, pronunţată la data de 15 aprilie 2010, Tribunalul Satu Mare, secţia comercială şi contencios administrativ, a respins, ca nefiind fondată, acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta SC R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta U.Ţ.B. SA Bucureşti; fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen, reclamanta SC R. SRL Satu Mare, la data de 27 septembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 6 decembrie 2010.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 25/AC/2011, pronunţată la data de 8 martie 2011, a admis, ca fondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.Ţ.B. SA Bucureşti, împotriva Sentinţei nr. 191/LC din 15 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL Satu Mare în contradictoriu cu pârâta U.Ţ.B. SA Bucureşti, şi, în consecinţă: a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei echivalentul în RON al sumei de 888,73 euro reprezentând comisioane plătite cu dobânda legală calculată, începând cu data de 11 iunie 2008 şi până la plata efectivă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a compensat parţial cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 392,30 RON şi a obligat partea apelantă la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea părţii intimate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC R. SRL Satu Mare, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii introductive; cu cheltuieli de judecată, cât şi pârâta U.Ţ.B. SA Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, respingerea apelului reclamantei, respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata către apelanta-reclamantă a echivalentului în RON al sumei de 888,73 euro, reprezentând comisioane plătite, cu dobânda legală calculată începând cu 11 iunie 2008 până la plata efectivă, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea soluţiei primei instanţe, în sensul constatării lipsei vreunei culpe a pârâtei în modul în care şi-a executat operaţiunile care îi reveneau.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Instanţa de apel a omis analiza plăţii efectuate în data de 24 iunie 2008 sub aspectul temeiului şi legalităţii acesteia, dar, mai ales, al efectelor esenţiale. Instanţa a omis analiza celei de-a doua plăţi, fiind evident că instanţa nu a analizat succesiunea cronologică pe ore a email-urilor/corespondenţei interne a băncii.
Ca urmare a omiterii acestor detalii, instanţa face presupuneri şi apreciază greşit starea de incertitudine a titularului de cont, considerând, greşit, că solicitările pentru explicaţii adresate băncii reprezintă o insistenţă pentru plata avansului, ceea ce, în opinia recurentei, ar însemna că un client al băncii nu are dreptul să solicite explicaţii băncii care-i gestionează banii, căci poate se interpretează ca o încurajare în a persista în greşeală. Instanţa omite că banii au apărut în cont pentru câteva ore, doar în data de 23 iunie 2008, după care, în 24 iunie 2008, banca îi transferă fără acordul titularului spre beneficiar.
Susţine recurenta-reclamantă că, după ce banca i-a făcut un ";cadou"; vânzătorului, prin încălcarea legii, modificând O.P.-ul, ordonând o plată fără acordul titularului de cont, este simplu a se considera că, în fapt, culpa aparţine titularului de cont, interpretând această încălcare a legii ca fiind o ";insistenţă a titularului de cont pentru plata avansului";, şi toate acestea pe baza unor simple presupuneri şi bănuieli ale instanţei, în baza unor email-uri purtate de părţi.
Instanţa se concentrează în motivare pe analiza corespondenţei părţilor, şi nu asupra succesiunii plăţilor şi efectului lor; instanţei îi scapă detalii esenţiale: pentru o plată legală e nevoie de acordul titularului de cont, pentru o plată valabilă era imperios necesară completarea unui alt formular O.P., iar ştersăturile şi modificările în actele oficiale nu sunt permise.
Aşadar, în opinia instanţei, nu banca este în culpă pentru efectuarea unei plăţi ilegale (plata din 24 iunie 2008), ci clientul este în culpă, pentru faptul că a cerut explicaţii pentru banii ce nu existau în cont, pentru faptul că s-a certat cu angajaţii băncii pentru lipsa de informare şi comunicare pe parcursul celor 12 zile, toate acestea ducând la concluzia eronată că aceasta a fost o insistenţă/presiune în efectuarea plăţii avansului.
A mai susţinut recurenta că instanţa de apel consideră contractul din 30 mai 2008 ca fiind întocmit pro causa, omiţând câteva aspecte esenţiale: acest contract a fost depus în data de 11 iunie 2008 la sediul băncii, în original, la momentul efectuării plăţii conform O.P. din data de 11 iunie 2008, iar în ordinul de plată apare menţionat numărul contractului, ca temei al plăţii; instanţa face confuzie între dotările opţionale şi cele standard ale autoturismului, intrând în detalii care nu ţin de esenţa contractului şi care au fost, oricum, probate prin documentele anexate calculului prejudiciului; contractul din 30 mai 2008 a fost prezentat în original în fata instanţei, şi chiar şi în condiţiile unei comenzi urmate de executare (contract în forma simplificată), părţile răspund pentru executarea defectuoasă, neexecutarea sau întârzierea în executarea obligaţiilor ce le incumbă; instanţa consideră că nu există ";dovada manifestării de voinţă a vânzătorului în sensul rezilierii";, deşi la data de 23 iunie 2008 contractul era reziliat de drept, iar suma reprezentând clauza penală a fost încasată de vânzător, din culpa băncii, care a efectuat plata ilegală din 24 iunie 2008.
Instanţa revine de fiecare dată asupra ideii că nu din culpa băncii nu s-a putut executa contractul, deşi reţine întârzierea în efectuarea plăţii şi, mai mult decât atât, nu se opreşte asupra celei de-a doua plăţi din 24 iunie 2008, care este, până la urmă, plata generatoare de prejudiciu.
Privitor la prejudiciu şi la calculul acestuia, deşi banca-intimată nu contestă în niciun fel acest calcul, instanţa face aprecieri din oficiu asupra acestui calcul, însă fără a analiza înscrisurile depuse la dosar şi fără a înţelege, în esenţă, fenomenul, considerând că, de fapt, se cumpără 2 autoturisme diferite. Instanţa nu observă că la dosar există o adresă oficială dată de importatorul B.R., care confirmă diferenţa de dotare şi de preţ, reclamanta achiziţionând un autoturism cu dotări inferioare la un preţ mult mai mare.
Aşadar, faţă de cele ilustrate, analizând în detaliu operaţiunile bancare şi calificându-le individual în funcţie de natura lor şi efectul lor imediat, consideră recurenta-reclamantă că nu au suport contractual, iar iniţierea acelor acţiuni excede cadrului contractual şi, evident, şi cadrului legal, în general, în continuare, recurenta relevând teoria răspunderii civile a unei persoane şi a elementelor constitutive ale acesteia, în acest sens susţinând că nu este posibilă cumularea celor două forme de răspundere, contractuală şi delictuală, şi detaliind condiţiile răspunderii, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, şi culpa în încălcarea unei obligaţii preexistente, prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale societăţii-reclamante.
Cât priveşte prejudiciul, a arătat recurenta-reclamantă că, din probele administrate, rezultă în mod evident prejudiciul înregistrat de societatea-reclamantă, prejudiciu calculat în detaliu şi necontestat sau combătut în niciun fel de către societatea-pârâtă. Acestui calcul i-au fost anexate toate înscrisurile ce au stat la baza întocmirii lui, prin raportare la datele oficiale ale Institutului de Statistică, B.N.R., U.Ţ.B., B.R., B.U., date ce pot fi accesate de orice persoană.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă U.Ţ.B. SA Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
În considerentele deciziei se reţine în mod eronat de către instanţa de apel culpa în modul în care a executat operaţiunile de transfer al banilor. Instanţa de apel nu a luat în considerare susţinerile sale, conform cărora în cauză nu se poate reţine nicio culpă din partea pârâtei, care a procesat pe baza instrucţiunilor furnizate de către reclamanta-apelantă, o operaţiune de virament bancar a sumei de 10.000 dolari SUA (6.661,78 euro) în data de 11 iunie 2008, plata prin virament bancar fiind procesată în sistem SWIFT în data de 11 iunie 2008, cu data de valută 13 iunie 2008.
În acest sens, se susţine că vinovată de nerealizarea transferului bancar este chiar reclamanta-apelantă, care nu a furnizat corect datele necesare efectuării tranzacţiei. Recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit toate obligaţiile care îi reveneau în temeiul contractului de furnizare servicii bancare încheiat între părţi, în termenii conveniţi, neputând fi reţinută culpa sa în prezenta cauză.
O.U.G. nr. 113 din 12 octombrie 2009, de prevederile căreia se prevalează reclamanta, a intrat în vigoare, potrivit art. 188, la data de 01 noiembrie 2009, fiind un act normativ care nu se afla în vigoare la data emiterii ordinelor de plată, respectiv, 11 iunie 2008 şi 24 iunie 2008, astfel încât apare ca esenţială, în aceste circumstanţe, respectarea principiului neretroactivităţii consfinţit de art. 1 C. civ.
Se mai arată că, relaţiile între părţi au fost guvernate de următoarele documente contractuale încheiate: Convenţia de utilizare online banking, Condiţiile generale de afaceri pentru online banking şi Condiţiile generale de afaceri, iar relaţia dintre aceste documente este dată de prevederile Convenţiei de utilizare online banking, în sensul că clientul a luat cunoştinţă şi este de acord cu Condiţiile generale de afaceri pentru online banking ale băncii comerciale H.V.B.T. SA, a cărei succesoare legală este U.Ţ.B. SA.
De asemenea, în contractul de deschidere de cont din 28 octombrie 2003, se precizează că apelanta-reclamantă este de acord cu Condiţiile generale de afaceri ale băncii, care fac parte integrantă din contract, la art. 16 alin. (7) din Condiţiile Generale ale băncii, depuse la dosar, şi care erau în vigoare în iunie 2008, precizându-se clar că ";Banca nu-şi asumă nicio responsabilitate faţă de pierderile suferite din cauza unor erori făcute de terţe părţi (bănci corespondente) în executarea instrumentelor de plată.
La Condiţiile generale de afaceri din 2003 se precizează, la art. 14, că ";Banca nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru pagube produse ca urmare a unei omisiuni, erori ori instrumente nelegale înaintate băncii de către clienţi";.
Faţă de cele mai sus arătate, apreciază recurenta-pârâtă că, în prezenta cauză, nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii ei, plata dispusă de către apelanta-reclamantă fiind procesată de către U.Ţ.B. SA, astfel că nu poate fi obligată la restituirea contravalorii comisioanelor bancare câtă vreme operaţiunea de virament bancar a fost efectuată.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.
Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înţelege a critica hotărârea atacată.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În speţă, din observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare, cât şi de către recurenta-pârâtă U.Ţ.B. SA Bucureşti, se constată că motivele invocate de către recurente în susţinerea recursului nu se subscriu niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., toate criticile formulate vizând situaţia de fapt sau aspecte de apreciere a probelor.
Astfel, deşi recurentele au indicat drept motive de recurs art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., respectiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modul de administrare sau interpretare a probelor administrate (";analiza plăţii efectuate în data de 24 iunie 2008";, ";succesiunea cronologică pe ore, a email-urilor/corespondenţei interne a băncii";, operaţiunile bancare, analiza generală a instituţiei răspunderii civile delictuale, contractul de deschidere de cont din 28 octombrie 2003, Condiţiile generale de afaceri ale băncii, Convenţia de utilizare online banking), situaţii care nu se încadrează în aceste motive de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.
Dezvoltarea criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în aceste motive de recurs, dar nici în restul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 (3) C. proc. civ., în realitate recurentele reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, ceea ce constituie o chestiune de fapt, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunţată, nu este suficientă, din această perspectivă.
Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.
În cauză, recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare şi recurenta-pârâtă U.Ţ.B. SA Bucureşti nu s-au conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declaraţiile de recurs, nu au dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Aşa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., şi cum recurentele nu s-au conformat acestei dispoziţii legale imperative;
Pe de altă parte, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, a constata nulitatea cererilor de recurs.
Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, va constata nulitatea cererilor de recurs, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare şi de recurenta-pârâtă U.Ţ.B. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 25/AC/2011 din 8 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 3909/2011. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 4213/2011. Civil. Suspendare provizorie a... → |
|---|
