ICCJ. Decizia nr. 358/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.358/2011
Dosar nr. 1327/46/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 4 septembrie 2006, pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul OGL. a chemat în judecată pe pârâţii P.M. Piteşti şi C.L.M. Piteşti şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei nr. 2667 din 18 august 2006 emisă de pârâtul P.M. Piteşti şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în terenul în suprafaţă de 220 m.p., aflat în vecinătatea proprietăţii sale şi atribuirea unui teren viran în suprafaţă de 1800 m.p. situat pe strada S.N., fostă A.R.
Cererea a fost precizară la data de 10 noiembrie 2006, în sensul indicării terenurilor solicitate în echivalent, respectiv un teren de 220 m.p. şi celălalt de 1848 m.p., situate ca amplasament în apropierea fostei proprietăţi a reclamantului din str. Brădet şi pentru care a solicitat măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 11 octombrie 2007, Tribunalul Argeş a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, apreciind că, deşi în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de probele administrate în cauză, unica modalitate de reparaţie o constituie cea adoptată de unitatea administrativ locală, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent dispuse prin dispoziţia atacată.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul OGL. a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 103/ A din 18 aprilie 2008, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 249 m.p. este afectat de o lucrare de utilitate publică, conducta de canalizare şi cele trei cămine de vizitare, iar terenul în suprafaţă de 1800 m.p. nu se mai află la dispoziţia primăriei, fiind atribuit în perioada 1992 – 1995, prin ordine ale prefectului, altor persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 2842 din 11 martie 2009, a admis recursul, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare, reţinând că, prin „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale", astfel cum prevăd dispoziţiile pct. 10.3 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, se înţeleg suprafeţele de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, textul subliniind prin repetarea sintagmelor „publice", „comunitate" necesitatea ca respectiva amenajare să folosească unei comunităţi, un grup semnificativ de persoane.
În speţă, din expertiza efectuată în cauză rezultă că pe terenul de 249 m.p. se află 3 cămine de vizitare şi 2 conducte, o conductă de alimentare cu apă a locuinţei reclamantului şi o conductă de canalizare ce traversează terenul solicitat şi terenul vecinului, terenul fiind închis şi ocupat de reclamant cu destinaţie de curte a imobilului acestuia.
S-a apreciat că era necesar ca, în vederea determinării cu certitudine a impedimentului la restituire, instanţele să aprofundeze probaţiunea şi, în acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să administreze toate probele ce întrunesc cerinţele art. 167 C. proc. civ., inclusiv a unei completări la lucrarea tehnică de specialitate menţionată, în scopul lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt şi a justei soluţionări a cauzei.
Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi în ceea ce priveşte celălalt teren solicitat în compensare şi pentru care au fost depuse doar nişte adeverinţe de punere în posesie, fără valoare juridică după adoptarea Legii nr. 169/1997 de modificare şi completare a Legii fondului funciar, ele nefiind urmate, astfel cum rezultă din actele dosarului, de emiterea ridurilor de proprietate corespunzătoare.
Rejudecând cauza, prin Decizia nr. 31/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Instanţa de apel, cu ocazia rejudecării cauzei, a suplimentat probatoriul administrat, potrivit îndrumărilor instanţei de casare şi cererilor de probatorii formulate de părţi, dispunând administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză tehnică.
S-a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat la prima instanţă şi confirmat prin expertiza din apel, terenul în suprafaţă de 249 m.p. solicitat de apelant este subtraversat de o conductă de alimentare cu apă şi de o reţea de canalizare, evidenţiate în schiţa anexă la raportul de expertiza, la care sunt racordate 10 gospodării. Aceasta nu poate fi restituită în natură dată fiind afectaţiunea publică constând în deservirea nevoilor comunităţii, respectiv ale unui număr de zece familii, prima instanţă interpretând corect prevederile art. 10 alin. (2) teza a II-a şi art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin cea de-a doua critică, apelantul a susţinut ca terenul de 1800 m.p. este liber şi poate fi acordat în compensare, deoarece nu au fost produse probe din care să rezulte un alt regim juridic al terenului.
Instanţa de apel a reţinut că, din transpunerea actelor de proprietate depuse la dosar, a rezultat că întreaga suprafaţă de 1800 m.p., este deţinută de persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, astfel încât terenul solicitat în compensare nu se mai află la dispoziţia intimatei, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul OGL.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Hotărârea pronunţată în cauză are o motivare necorespunzătoare şi contradictorie.
Cauza fiind în rejudecare, aşa cum a hotărât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa avea obligaţia să completeze probele, inclusiv expertiza, pentru a se stabili regimul juridic al terenurilor în litigiu.
Cerinţele Înaltei Curţi nu au fost aduse la îndeplinire, deoarece nu s-a făcut dovada că suprafaţa de 249 m.p. de pe str. Sever Niculescu face parte din domeniul public al localităţii, iar completarea raportului de expertiză a menţinut constatările şi concluziile din vechiul raport de expertiză.
Faptul că în subteranul acestui teren se află o conductă de apă şi una de canal de calibru mic, iar la suprafaţă trei cămine de vizitare, nu constituie un impediment la atribuire, deoarece va servi doar pentru lărgirea curţii recurentului, putând fi vizitat de serviciile de specialitate de câte ori va fi nevoie.
Motivele de recurs au fost întemeiate în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Niciuna din criticile dezvoltate de recurent nu poate fi circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi invocă „motivarea necorespunzătoare şi contradictorie" a deciziei recurate şi indică prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul nu argumentează susţinerile formulate. Or, faţă de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., simpla menţionare a unei caz dintre cele cuprinse în art. 304 C. proc. civ., de casare sau de modificare a unei hotărâri, nu învesteşte instanţa cu efectuarea controlului judiciar de legalitate.
De aceea, Înalta Curte va analiza Decizia recurată numai din perspectiva criticilor prin care se susţine nelegalitatea hotărârii pentru (1) nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. şi (2) încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea 10/2001 sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 249 m.p.
(1) Critica formulată este nefondată.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs este obligatorie sub două aspecte: asupra modului în care instanţa de recurs a dezlegat problema de drept în cauză şi asupra necesităţii de a se administra anumite probe.
În consecinţă, starea de fapt urmează a fi stabilită de instanţa de trimitere care îşi păstrează dreptul de apreciere asupra probelor pe care le administrează.
Prin Decizia de casare nr. 2842 din 11 martie 2009, Înalta Curte nu a dezlegat o problemă de drept în cauză, ci numai a stabilit pentru instanţa de apel obligaţia ca, în rejudecare, să lămurească situaţia de fapt prin „administrarea tuturor probelor ce întrunesc cerinţele art. 167 C. proc. civ., inclusiv a unei completări la lucrarea tehnică de specialitate".
Împrejurarea că, după completarea probatoriului, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt nu reprezintă, pentru considerentele anterior arătate, o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
(2) Nici criticile vizând greşita interpretarea a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt fondate.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent".
Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG României nr. 250/07 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, amenajări de spaţii verzi, precum şi grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Din perspectiva acestor norme legale, prezenţa unei conducte de alimentare cu apă şi a reţelei de canalizare care preia apa menajeră de la zece proprietăţi face imposibilă restituirea în natură a suprafeţei solicitate, constituindu-se în utilităţi publice care, în condiţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 248 m.p.
Constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în raport de situaţia de fapt reţinută, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
Faţă de actul de dispoziţie al recurentului care, cu ocazia dezbaterilor, a arătat că nu mai susţine criticile cu privire la hotărârea pronunţată de instanţa de apel în legătură cu terenul în suprafaţă de 1800 m.p., şi având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs sub menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul OGL. împotriva deciziei nr. 31/ A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 359/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 328/2011. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
