ICCJ. Decizia nr. 3604/2011. Civil

Comentarii

0

 

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3604/2011
Dosar nr. 6824/1/2010

Şedinţa publică din 3 mai 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 22/1998, reclamantul O.V. i-a chemat în judecată pe pârâţii SC S. SA, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Privatizării şi Fondul Proprietăţii Statului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a înscrierii S.S.A.R. (în prezent SC S. SA) pe listele anexe la Decretul nr. 134/1949 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare; să se constate validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate a autorilor săi, defuncţii Brătescu N. şi Brătescu Ecaterina, bunicii materni şi Opran Silvia, mama sa, asupra a 66,6% din patrimoniul Fabricii S.S.A.R., respectiv teren în suprafaţă de 17.322,66 mp., clădiri, instalaţii, accesorii materii prime, mărfuri preluate cu inventar de reprezentanţii puterii comuniste; să se constate dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de unic moştenitor, asupra cotei de 66,6%, cererea fiind ulterior modificată, conform art. 132 C. proc. civ.

S-a solicitat, de asemenea, chemarea în judecată, în condiţiile art. 57 - 59 C. proc. civ., a coproprietarilor cotei de 33,3% a fabricii, cerere la care s-a renunţat în mod expres de către reclamant la data de 7 martie 2001.

Prin sentinţa civilă nr. 4695 din 13 martie 1998, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 810 din 29 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea principală şi cererile de intervenţie pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, SC A.G. SA şi SC S. SA şi a dispus disjungerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 136 din 8 aprilie 1999 privind vânzarea de acţiuni SC S. SA, încheiat între F.P.S. şi SC A.G. SA

Prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunţată în Dosarul nr. 4047/2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la aceeaşi instanţă, constatând că pârâţii au calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare formulată şi a menţinut dispoziţia de disjungere a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, dispunând disjungerea apelului declarat de intervenienţii principali Framer Mia şi Marcovici Ecaterina.

Decizia pronunţată în apel a devenit irevocabilă, prin decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie  2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, ca urmare a respingerii recursurilor declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostă FPS), luându-se act că reclamantul a renunţat la judecarea cererii principale în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului şi SC A.G. SA

Prin sentinţa civilă nr. 217 din 4 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1280/2003, în fond după rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, respingând şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că se impune, pentru început, delimitarea în mod strict a obiectului cererii de chemare în judecată, în corelare cu obiectul cererii intitulate de reclamant ca fiind o cerere de chemare în garanţie, în condiţiile în care acesta şi-a precizat cererea pe tot timpul desfăşurării procesului, inclusiv prin actul intitulat "Note scrise", depus după momentul desfiinţării sentinţei iniţial pronunţate în cauză, calitatea procesuală a reclamantului fiind în strânsă legătură cu pretenţiile deduse judecăţii, instanţa fiind chemată să analizeze în ce măsură există identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

O cerinţă esenţială a obiectului acţiunii civile este acea ca obiectul să fie determinat, numai în condiţiile existenţei unui obiect determinat putându-se analiza în concret pretenţiile reclamantului, în raport de alte pretenţii, deduse judecăţii în alte dosare, precum şi în raport de temeiul juridic al fiecărora dintre acestea şi legile în vigoare, sub imperiul cărora ele au fost formulate.

S-a reţinut astfel că reclamantul are calitate de succesor în drepturile autorilor săi, decedaţi, N. şi E.B., foşti acţionarii ai societăţii anonime S.S.A.R., în care deţineau 66,6% acţiuni, societate care a fost naţionalizată.

Această societate deţinea în patrimoniul său, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat la nr. 13.736 din 21 iunie 1921, imobilul ce figura la acea dată pe strada Ziduri Intre Vii nr. 11-17 şi care potrivit procesului - verbal de înscriere în cartea funciară nr. 21871/1940 era compus din teren în suprafaţă de 26.010 mp. şi construcţia fabricii ce figura sub denumirea „Phenolit”. Restul acţiunilor acestei societăţi erau deţinute de alte persoane de care reclamantul este străin din punct de vedere succesoral.

La data sesizării instanţei, pretenţiile reclamantul au privit în mod necontestat recunoaşterea dreptului său propriu, neîntrerupt, asupra imobilului şi restituirea acestuia, în procent de 66,6%, corespunzător cotei de participare a autorilor săi la constituirea capitalului social al societăţii ai căror acţionari erau.

În perioada scursă de la data sesizării instanţei, în anul 1998, a fost adoptată şi a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege care a stabilit modalitatea şi condiţiile de acordare a reparaţiilor foştilor proprietari şi succesori ai acestora, pentru bunuri preluate de stat în mod abuziv, prin diverse moduri, expuse explicit sau prin referiri generice în dispoziţiile art. 2 ale acesteia.

Uzând de dispoziţiile acestei legi, reclamantul a obţinut, pe temeiul dispoziţiilor art. 32 alin. (1) al acesteia, dreptul de a i se acorda acţiuni la o societate comercială tranzacţionată pe piaţa de capital, potrivit sentinţei civile nr. 1243 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă,, definitivă potrivit deciziei civile nr. 260/ A din 7 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, decizie care se bucură de putere de lucru judecat.

Contrar dispoziţiilor art. 47 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "prevederile acestei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea prezentei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei", reclamantul, în paralel cu procedura urmată pe temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionată potrivit hotărârilor anterior menţionate, a continuat şi prezentul litigiu, al cărui obiect s-a dorit de către acesta a fi individualizat distinct, spre a nu conduce la teza unei autorităţi de lucru judecat, a unui drept deja câştigat în procedura administrativă, continuată prin procedura jurisdicţională specifică, instituită de această lege specială.

Chiar dacă reclamantul, precizându-şi obiectul cererii de chemare în judecată, a încercat să dea o altă natură juridică acesteia, în sensul că nu ar fi o acţiune în revendicare imobiliară ci o acţiune în pretenţii, este evident că el urmăreşte protecţia acelui drept subiectiv care este reprezentat de dreptul de proprietate, drept a cărui constatare şi consfinţire o urmăreşte în cadrul a ceea ce formează obiectul acţiunii, pe care o denumeşte în notele scrise ca fiind o acţiune „în revendicare – în echivalent acţiuni”.

Reţinând în esenţă că obiectul precizat al acţiunii reclamantului se circumscrie recunoaşterii şi obţinerii dreptului de proprietate asupra bunului imobil ce a aparţinut societăţii S.S.A.R., fie acesta în natură, fie în echivalent - într-o altă accepţiune însă decât cea dată de dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a analizat calitatea procesuală a reclamantului, în raport de acest obiect.

Din această perspectivă, este neîndoielnic faptul că imobilul aflat în litigiu nu a aparţinut niciodată în proprietate autorilor reclamantului, ale căror patrimonii nu s-ar fi putut confunda cu cel al societăţii, proprietară bunului imobil.

Dovada calităţii de acţionari a autorilor reclamantului, fie aceasta şi într-o proporţie mare, coroborată cu dovada calităţii de succesor a reclamantului nu poate substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor sau asupra unei cote indivize din imobile, dovadă fără de care acesta nu poate justifica legitimarea procesuală activă în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Nici includerea în cadrul obiectului acţiunii a cererii prin care reclamantul a solicitat să se constate valabilitatea titlului statului asupra imobilului, respectiv nulitatea absolută a actului juridic de dobândire de către stat a acestuia, nu poate să determine existenţa calităţii procesuale active a reclamantului, dată fiind absenţa oricărui interes legitim în susţinerea acestui obiect al acţiunii, privit de sine stătător şi în absenţa posibilităţii realizării dreptului ce se leagă indisolubil de imobilul în cauză.

Susţinerea reclamantului, potrivit căreia, după desfiinţarea sentinţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa ar fi ţinută să se pronunţe exclusiv pe fondul cererii, fără a mai putea lua în discuţie alte excepţii, cum este cea a calităţii procesuale active, a fost considerată neîntemeiată.

În primul ciclu procesual, aspectele legate de calitatea procesuală activă nu au fost pe deplin lămurite şi nu au constituit obiectul analizei apelului, respectiv a recursului, singurele chestiuni definitiv soluţionate putând fi considerate cele care au privit calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată.

Reclamantul nu se poate considera, astfel cum a susţinut prin concluziile orale, dar şi prin notele scrise, unic succesor în drepturile fostei persoane juridice S.S.A.R.

Tribunalul a apreciat că, în privinţa acestei chestiuni, sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabilă, potrivit art. 47, şi acţiunilor aflate pe rol la data apariţiei ei, respectiv dispoziţiile art. 3 lit. c) potrivit cărora măsurile reparatorii se acordă şi persoanelor juridice considerate ca fiind continuatoare ale acelora desfiinţate sau a căror activitate a fost întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În anul 2000 SC S.S.A.R. nu mai exista ca persoană juridică recunoscută, identificată prin denumire, patrimoniu şi sediu social, astfel încât, prima instanţă a apreciat că nu poate fi concepută nicio măsură menită să ateste existenţa sa juridică.

În măsura în care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că pârâta SC S. SA are calitate procesuală pasivă, aceasta fiind cea către care s-a îndreptat o parte din capitalul social şi patrimoniul fostei societăţii S.S.A.R., această societate ar fi singura în măsură să se considere continuatoare în drepturile celei de la care a primit, într-o formă sau alta bunuri, în nici un caz reclamantul, persoană fizică.

Pentru toate aceste argumente, tribunalul a apreciat că reclamantul nu justifică legitimarea procesuală activă în cererea ce urmăreşte, în întregul ei, recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra a 66,6 % din imobilul în litigiu sau plata sumei echivalente a acestei cote din imobil.

În privinţa cererii de chemare în garanţie, tribunalul a respins-o ca inadmisibilă, potrivit următoarelor considerente:

Formulând cererea pe care reclamantul a intitulat-o cerere de chemare în garanţie, s-a reţinut că acesta nu a urmărit atragerea în proces a Ministerului Finanţelor Publice, ca parte împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu pretenţii în cazul în care nu ar obţine câştig de cauză în cererea principală, al cărei obiect este revendicare, deoarece această parte figurează deja în calitate de pârât, astfel încât, cel puţin în raport de cererea îndreptată împotriva lui, chemarea în garanţie are semnificaţia modificării obiectului cererii cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1), după momentul primei zile de înfăţişare, modificare ce nu este admisibilă.

Pe de altă parte, orice pretenţii cu caracter reparatoriu îndreptate împotriva Ministerului Finanţelor Publice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care a stabilit condiţiile, termenele şi modalităţile de acordare a unor măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de către stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989, sunt inadmisibile, reclamantul uzând anterior de dispoziţiile ei speciale, tocmai în scopul obţinerii unor asemenea reparaţii.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a respins această cerere ca fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel motivat, în termen legal, reclamantul, invocând netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1461 din 22 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ridicând din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii principale, ca inadmisibilă, şi menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligaţia de reparare a prejudiciului suferit, în calitate de persoană îndreptăţită potrivit art. 3 lit. b)) raportat la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu o cerere de reparaţie prin echivalent şi că prin acţiunea formulată, reclamantul tinde la eludarea căii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, ceea ce determină inadmisibilitatea cererii sale.

Prin decizia civilă nr. 1677/ A din 3 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată cererea apelantului privind lămurirea şi întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004.

Apelantul a declarat recurs împotriva acestor două decizii, precum şi împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la data de 17 iunie 2004 în Dosarul nr. 4047/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 19622/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantul O.V. împotriva deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a deciziei nr. 1677 din 3 septembrie 2004 a aceleiaşi instanţe, a casat decizia nr. 1461 din 22 iunie 2004, trimiţând cauza spre rejudecarea apelului; a modificat decizia nr. 1677 din 3 septembrie 2004, în sensul că a respins cererea, ca rămasă fără obiect; a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 17 iunie 2004 în Dosarul nr. 4047/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, în ceea ce priveşte casarea deciziei nr. 1461 din 22 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, faţă de multiplele precizări făcute de reclamant, recurentul a înţeles să sintetizeze obiectul procesului ca fiind acela de constatare a nulităţii absolute şi de inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/ echivalent în acţiuni S. şi obligaţiile de a da şi de a face a SC S. SA, iar calificarea dată de instanţa de apel cererii modificatoare este în contradicţie cu petitul formulat, această din urmă instanţă modificând obiectul şi cauza litigiului din acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în acţiunea de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

În raport de soluţia pronunţată în recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004, instanţa de recurs a apreciat că cererea de îndreptare a erorilor materiale şi de completare a dispozitivului deciziei menţionate a rămas fără obiect, ca urmare a casării acestei decizii.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 17 iunie 2004 în Dosarul nr. 4047/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa de recurs a apreciat că soluţia pronunţată prin decizia nr. 233/2001 este dată cu respectarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă motivarea acesteia este sumară.

Cauza a fost înregistrată, după casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 42326/1/2004 (număr în format vechi 2286/2006).

Prin decizia civilă nr. 752/ A din 18 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantului, a fost desfiinţată sentinţa tribunalului şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 226/ A din 10 aprilie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamant pentru lămurirea şi completarea deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 7615/1/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamant, de pârâta SC S. SA şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat deciziile nr. 752/ A din 18 decembrie 2006 şi nr. 226/ A din 10 aprilie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut că, deşi prin motivele de apel reclamantul a criticat şi modul în care a fost soluţionată cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra acestui motiv de apel, omisiune de pronunţare ce a făcut obiectul cererii de lămurire şi completare a deciziei, care a fost însă respinsă.

S-a mai reţinut că pârâta SC S. SA a invocat nu numai excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ci şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a susţinut că această calitate nu o poate avea decât A.V.A.S., instanţa de apel omiţând a se pronunţa şi cu privire la această excepţie.

Aceste două omisiuni de pronunţare care vizează aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului atrag nulitatea deciziei, a cărei casare se impune – atrăgând totodată casarea deciziei civile nr. 226/ A din 10 aprilie 2007 prin care s-a respins cererea de lămurire şi completare a deciziei nr. 752/ A din 18 decembrie 2006.

După casare, cauza s-a reînregistrat pe rolul Curţii de Apel sub nr. 76215/1/2008 la data de 5 octombrie 2009.

Nu s-au administrat probe în apel, în completarea probatoriului administrat deja în cauză.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. că prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, admiţând recursurile declarate în cauză, a casat în totalitate decizia pronunţată anterior de instanţa de apel, apreciind că hotărârea respectivă este nulă în condiţiile în care s-a omis cercetarea în faza procesuală a apelului a două aspecte esenţiale, respectiv, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. SA şi a motivului de apel vizând cererea de chemare în garanţie.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că este învestită cu judecarea integrală a cauzei, întrucât instanţa de casare nu a respins niciuna dintre criticile de nelegalitate formulate de recurenţi, indicând în plus instanţei de rejudecare să analizeze acele critici de recurs care au rămas neanalizate faţă de soluţia adoptată.

În legătură cu aceste ultime critici, instanţa de apel a considerat că le poate analiza doar în limitele devoluţiunii fixate potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., însă, în ca ce priveşte celelalte două aspecte care nu au fost cercetate iniţial, curtea de apel a ţinut seama de caracterul obligatoriu al îndrumărilor deciziei instanţei de recurs după casare, conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat că principala critică adusă sentinţei (motivele 1 - 4 şi 7) vizează admiterea de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Curtea de apel a reţinut, prin prisma prevederilor art. 315 C. proc. civ., că acest aspect a fost deja analizat într-un ciclu procesual anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind irevocabil prin decizia nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 19622/2004, că obiectul procesului este acela de „constatare a nulităţii absolute şi de inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/echivalent în acţiuni S. şi obligaţiile de a da şi de a face a SC S. SA”, astfel încât, calificarea dată anterior de instanţa de apel a fost în contradicţie cu petitul formulat, modificând atât obiectul cât şi cauza litigiului din „acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în acţiunea de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.

În cadrul dezbaterilor ce au avut loc asupra apelului, în şedinţa publică din data de 20 aprilie 2010, apelantul-reclamant a precizat că prin cererea sa de revendicare nu solicită imobilul în natură, ci acţiuni în echivalent de la S. „în proporţie de 66,66% din imobilul S.S.A.R.”.

Pe de altă parte, prealabil examinării temeiniciei excepţiei procesuale menţionate, Curtea de apel a constatat că este necesară lămurirea chestiunii existenţei unei autorităţi de lucru judecat cu privire la soluţionarea acesteia, autoritate susţinută de apelant în aceeaşi şedinţă ca motiv de nelegalitate de ordine publică, prin raportare la considerentele deciziei civile nr. 233 din 3 mai 2001 pronunţată în primul ciclu procesual.

Instanţa de apel a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat pe acest aspect, conform art. 1201 C. civ., pentru considerentele ce succed.

Efectul pozitiv al unei hotărâri definitive şi irevocabile – în sensul că ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei – se impune situaţiei litigioase puse în discuţie, intrând în puterea lucrului judecat.

Cu atât mai mult, nu s-ar mai putea repune în discuţie cu ocazia rejudecării cauzei în fond legitimarea procesuală a reclamantului dacă această condiţie de exercitare a acţiunii deduse judecăţii ar fi fost analizată deja de instanţa de apel în acelaşi proces, iar acest aspect nu a format ulterior obiectul criticilor formulate în recurs.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti, garantat de art. 6 C.E.D.O., trebuie interpretat conform preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluţia definitivă dată de instanţe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză (cum s-a statuat, spre pildă, prin hotărârea dată în Cauza Brumărescu c. României, §61).

De asemenea, s-a apreciat că nu trebuie omis faptul că intră în sfera autorităţii lucrului judecat şi chestiunile incidentale pe care instanţa nu le-a abordat direct şi expres, dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la soluţia de fond adoptată – întrucât dispozitivul hotărârii le cuprinde implicit.

Prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă,, decizie prin care, admiţându-se apelul reclamantului, s-a desfiinţat prima sentinţă a instanţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constatându-se că pârâţii au calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare formulată de reclamant, s-au analizat şi trei excepţii procesuale ridicate de Fondul Proprietăţii de Stat, parte la acel moment în proces – excepţia necompetenţei materiale, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Respingându-se prin considerentele deciziei această ultimă excepţie, instanţa de apel a reţinut caracterul neîntemeiat al acesteia şi a arătat – fără legătură cu aspectele puse în discuţie pe calea excepţiei – că reclamantul şi-ar fi dovedit „calitatea procesuală activă şi interesul de a introduce prezenta acţiune în revendicare, în calitate de moştenitor al bunicilor lui care au avut 80.000 acţiuni dintr-un număr de 120.000 acţiuni ce au format patrimoniul societăţii S.S.A.R. şi care a fuzionat în 1969 cu S.”.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că nici legitimarea procesuală activă şi nici interesul reclamantului în promovarea acţiunii nu au format obiectul judecăţii în fond, aspect relevant asupra limitelor în care instanţa de apel era ţinută a se pronunţa în calea de atac – limite la care, de altfel, s-a făcut o referire expresă în aceleaşi considerente, deşi prima instanţă s-a pronunţat numai asupra lipsei calităţii procesuale a pârâţilor.

Aşa fiind, s-a remarcat că niciuna dintre instanţele de control judiciar care au analizat ulterior soluţia dată de Tribunal asupra excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale active, nu au reţinut existenţa vreunui impediment procedural derivând din considerentele deciziei civile arătate.

Prin urmare, în privinţa îndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, instanţa de apel, examinând probatoriul administrat în cauză, a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantului în promovarea prezentei acţiuni.

Astfel, dacă din perspectiva calităţii de succesor, s-a apreciat că reclamantul şi-a dovedit calitatea procesuală activă, curtea de apel reţinând că acesta are calitatea de succesor în drepturile autorilor săi, decedaţi, N. şi E.B., conform certificatului de moştenitor nr. 862 din 7 august 1991 emis de Notariatul de Stat sector 5, Dosar nr. 930/1991; nu însă aceeaşi situaţie se poate reţine în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, consecinţă a faptului că – aşa cum corect a statuat tribunalul prin considerentele sentinţei apelate – reclamantul, persoană fizică, nu se poate considera continuator în drepturile acelei persoane juridice care şi-a încetat activitatea în perioada de referinţă (respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Instanţa de apel a reţinut că autorii reclamantului au fost acţionari ai Societăţii Anonime S.S.A.R., deţinând 66,6% acţiuni, această societate având în patrimoniul său imobilul ce figura la acea dată pe str. Z.V., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat sub nr. 13736 din 21 iunie 1921 şi care, potrivit procesului-verbal de înscriere în cartea funciară nr. 21871/1940, era compus din teren în suprafaţă de 26.010 mp. şi construcţia fabricii ce figura sub denumirea „F.”.

SC S.S.A.R., a fost trecută în proprietatea statului prin Decretul nr. 134/1948 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare, figurând pe listele anexe la acest decret publicat în M. Of. nr. 15 bis din 2 aprilie 1949, la secţiunea Judeţul Ilfov, Laboratoare chimico-farmaceutice şi, ulterior, prin Legea nr. 119/1948.

Chiar dacă s-a reţinut ca fiind probat dreptul de proprietate al autorilor reclamantului asupra acţiunilor societăţii S.S.A.R. – (aspect care nu mai poate fi repus în discuţie în prezenta cauză în condiţiile în care apelantului-reclamant i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, în cadrul fazei judiciare care a avut loc ca urmare a contestaţiei acestuia formulată împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative, potrivit sentinţei nr. 1243/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi deciziei civile nr. 260/A/2003 a Curţii de Apel Bucureşti) – dovada calităţii de acţionari a autorilor reclamantului, indiferent de proporţia deţinută din capitalul social, nu poate substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor, în totalitate sau a asupra unei cote indivize, dovadă fără de care reclamantul nu îşi justifică legitimarea procesuală activă în cadrul unei acţiuni în revendicare, cum corect s-a apreciat de către tribunal.

Acţiunea în revendicare nu are o reglementare expresă în legislaţia românească, dar teoria revendicării a fost cristalizată de practica judecătorească şi de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod constant şi unitar, stabilindu-se astfel că, faţă de caracterul petitoriu al acestei acţiuni reale, legitimarea procesuală a reclamantului presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.

O atare analiză este necesară şi prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., invocate de apelantul-reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, întrucât, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul acestor dispoziţii, este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., să existe un bun actual în patrimoniul său sau cel puţin o "speranţă legitimă" de redobândire a imobilului în natură.

În speţă, reclamantul a invocat pentru argumentarea îndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii calitatea de proprietar a antecesorilor săi şi transmiterea acestui drept pe calea devoluţiunii succesorale – aceste aspecte urmând a fi stabilite cu prioritate faţă de cele legate de caracterul actual al „bunului” revendicat.

S-a mai reţinut că, ulterior formulării acţiunii de faţă, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a prevăzut că sunt persoane îndreptăţite la restituire în condiţiile acestui act normativ, alături de persoanele fizice care erau proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, şi cele care erau asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv (art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 10/2001).

Aceasta perfecţionare adusă sistemului reparator, având ca finalitate reparaţia integrală a abuzurilor săvârşite în perioada regimului politic comunist – reparaţie ce nu s-ar fi putut realiza în cazul analizat pe baza acţiunii în revendicare, din cauza particularităţilor acestui mijloc de apărare a dreptului de proprietate – a avut totodată în vedere şi regimul juridic specific al raporturilor în societate, respectiv transmiterea bunurilor către societate în schimbul participării la activitatea acesteia. Caracterul autonom al patrimoniului oricărei societăţi comerciale recunoscută ca persoană juridică presupune că bunurile ce constituie aportul asociaţilor ies din patrimoniul acestora şi intră în patrimoniul societăţii, iar în schimbul acestor bunuri, asociaţii dobândesc părţi sociale sau acţiuni ce le conferă doar un drept special de creanţă împotriva societăţii respective, iar nu drepturi reale, cum ar fi dreptul de proprietate.

Acest este motivul reglementării în acest caz prin legea specială de reparaţie a excepţiei de la principiul restituirii în natură a imobilelor solicitate de deţinătorii de participaţii la capitalul social al societăţilor comerciale.

S-a constatat că în acest sens, art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede că „măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv”, cu excepţia situaţiei în care „persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii”.

S-a apreciat că în aceste condiţii, este evident că decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, ordinul ministrului finanţelor publice prin care se propun măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit art. 31 din aceeaşi lege, nu poate fi invocată ca şi titlu de proprietate asupra unui bun din patrimoniul fostei societăţi comerciale, titlu care să fie folosit eventual într-o cerere de revendicare a bunului.

Aşadar, faţă de temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, instanţa nu ar fi putut da eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în privinţa dovedirii legitimării procesuale active, neputând reţine nici prin raportare la acest act normativ cu caracter reparatoriu existenţa unui „bun” actual aflat în patrimoniul reclamantului sau cel puţin a unei "speranţe legitime" de redobândire a imobilului în natură, iar din aceasta perspectivă, instanţa de apel a apreciat, în sensul suţinerilor reclamantului că nu se impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor legii speciale în cadrul stabilirii calităţii sale procesuale în prezenta acţiune în revendicare.

Întrucât apelantul - reclamant a pretins că pentru soluţionarea corectă a cauzei era important, prealabil cercetării condiţiilor de exercitare a acţiunii în revendicare, să se constate nulitatea absolută a actului juridic de dobândire de către stat a bunului revendicat, instanţa de apel a reţinut că analiza valabilităţii titlului statului nu poate avea consecinţe asupra stabilirii legitimării procesuale în acţiunea de revendicare, aceeaşi legitimare a reclamantului fiind însă necesară şi pentru promovarea acestui capăt de cerere a cărui examinare se subsumează examinării şi stabilirii dreptului de proprietate invocat de reclamant în cadrul acţiunii în revendicare.

Naţionalizarea, chiar şi fără titlu valabil (mai precis, realizată “în mod abuziv”, conform Legii nr. 10/2001) nu presupune în mod normal şi încetarea existenţei societăţii comerciale, prin dizolvare şi lichidare, ci doar preluarea părţilor sociale de către stat sau după caz, preluarea directă a unor bunuri din patrimoniul persoanei juridice, proprietate a acesteia, şi trecerea acestora în proprietatea statului.

Cu toate acestea, şi în situaţia dizolvării şi lichidării unei societăţi, repartizarea activului net între asociaţi (dacă acesta există conform bilanţului final de lichidare) se face, de regulă, prin plata/încasarea unor sume de bani rezultate din vânzarea în mod public a bunurilor din patrimoniu, rambursându-se astfel valoarea aporturilor asociaţilor şi, eventual, repartizându-se pe aceeaşi cale beneficiul net obţinut din activitate, proporţional cu participarea la capitalul social. Numai în mod excepţional pot apărea cazuri în care bunuri ale societăţii, rămase după plata creditorilor sociali, se împart între asociaţi, în conformitate cu manifestarea expresă de voinţă a acestora exprimată la momentul încheierii contractului de societate.

Însă, nici în acest caz nu operează o restituire a bunurilor constituite definitiv ca aport ci la o “împărţire a averii între asociaţi”, cum se prevede în art. 1530 C. civ., în materia contractului de societate (aplicabil şi societăţilor comerciale, conform art. 1531 C. civ., în lipsă de dispoziţii legale comerciale contrare).

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu nu a aparţinut niciodată în proprietate autorilor săi, ale căror patrimonii nu s-ar fi putut confunda cu cel al societăţii, singura proprietară a bunului imobil, fiind lipsit de obiect actul întocmit de reclamant în anul 2000, în justificarea unei aşa-zise „desfaceri a societăţii” care nu mai exista la acea dată, astfel că pârâta SC S. SA este singura în măsură să se considere continuatoare în drepturile societăţii S.S.A.R. de la care a primit o parte din patrimoniu.

Instanţa de apel a mai constatat că motivele de apel dezvoltate de reclamant în cadrul ciriticilor 5 şi 8-9 vizează, în esenţă, pretenţiile formulate în cauză prin cererea de chemare în garanţie, ce va fi analizată separat de instanţa de apel.

Curtea de apel, pe baza îndrumărilor instanţei de casare, a reţinut cu privire la calitatea procesuală a SC S. SA că prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4047/2000, în primul ciclu procesual parcurs de această cauză, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a stabilit că pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, SC A.G. SA şi SC S. SA au calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare formulată. Ulterior (în faţa instanţei de recurs), reclamantul a renunţat la judecarea cererii principale în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului şi SC A.G. SA

Or, având în vedere cadrul procesual fixat, conform art. 112 C. proc. civ.ă, prin acţiunea formulată de reclamant, precum şi de instanţele de control judiciar care au calificat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că, în rejudecările intervenite după pronunţarea deciziei menţionate, nu au apărut alte elemente care să înlăture cele statuate, cu putere de lucru judecat, în privinţa legitimării procesuale a pârâtei SC S. SA.

În această situaţie, instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă a SC S. SA, ca deţinătoare a bunurilor revendicate, pentru aceleaşi considerente.

În privinţa cererii de chemare în garanţie formulate în cauză de reclamant, instanţa de apel a reţinut, contrar celor arătate de tribunal prin sentinţa apelată, că această cerere s-a îndreptat împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul invocând tocmai faptul că acesta din urmă nu ar fi pârât în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea.

Curtea, în lipsa unei precizări clare a cadrului procesual subiectiv din partea reclamantului la acel moment, a apreciat că această susţinere este pertinentă, prin prisma prevederilor art. 315 C. proc. civ., raportate la considerentele deciziei civile nr. nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.

Prin această decizie de recurs, deşi s-a menţinut decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunţată în Dosarul nr. 4047/2000, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă,, în apel, a tranşat chestiunea legitimării procesuale a celor împotriva cărora s-a formulat acţiunea reclamantului (reţinându-se în privinţa Statului Român că „actul de naţionalizare a fost făcut de stat şi potrivit Constituţiei din 1952 şi 1965, statul a devenit proprietarul; bunurilor naţionalizate”), s-a statuat că, raportat la obiectul acţiunii, judecata priveşte şi valabilitatea titlului statului asupra S.S.A.R., „pretins naţionalizată prin Legea nr. 119/1948 şi Decretul nr. 134/1949 şi, ulterior, asupra acţiunilor transmise F.P.S.”, astfel încât „în speţă şi în acest cadru procesual, statul stă în proces prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum legal a apreciat şi instanţa de apel”.

Instanţa de apel a apreciat însă că tribunalul în mod corect a reţinut sub aspectul inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, nerespectarea dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ., cu consecinţa imposibilităţii extinderii cadrului procesual prin formularea pe cale incidentală a acestor noi pretenţii.

În acest sens, s-a reţinut că reclamantul nu a invocat ca temei al chemării în garanţie existenţa unei obligaţii de garanţie – legală sau convenţională – pe care înţelege să o valorifice prin formularea acestei cereri în cadrul procesului de faţă, ci a susţinut ipoteza a doua prevăzută de art. 60 C. proc. civ., respectiv, posibilitatea ca reclamantul, căzut în pretenţii ca urmare a respingerii cererii principale, să se îndrepte împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu o cerere în despăgubire, fundamentată pe dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 119/1948 prin care statul s-a obligat să acorde despăgubiri foştilor acţionari ai întreprinderilor naţionalizate.

Având în vedere obiectul acţiunii principale, în condiţiile în care analiza valabilităţii titlului statului asupra bunului revendicat este subsumată analizei acţiunii în revendicare, reprezentând o chestiune prealabilă ce trebuie stabilită în cadrul acţiunii de faţă, s-a constatat însă că această cerere formulată incidental în cursul procesului în derulare, reprezintă de fapt o cerere de chemare în judecată, prin care se solicită, în subsidiar, dacă s-ar stabili valabilitatea naţionalizării, să fie obligat Statul Român la plata de despăgubiri.

Curtea de apel a apreciat că valorificarea acestei obligaţii echivalează cu realizarea aceluiaşi drept de proprietate pretins prin acţiune, în ipoteza în care reclamantul ar pierde procesul, situaţie ce nu poate fundamenta o cerere de chemare în garanţie în conformitate cu prevederile art. 60 C. proc. civ., neexistând o legătură specifică de dependenţă şi de subordonare necesară între cererea principală şi chemarea în garanţie.

În consecinţă, aceasta nu poate avea decât natura unei cereri principale, ce poate fi formulată, eventual, pe cale separată, ocazie cu care se va pune în discuţie şi problema incidenţei Legii nr. 10/2001, din perspectiva imposibilităţii formulării unor pretenţii de acest gen cu eludarea legislaţiei speciale, ţinând seama de momentul formulării cererii.

 Pentru aceste considerente, instanţa de apel a menţinut cele statuate de tribunal în sensul că, chemarea în garanţie are semnificaţia modificării obiectului cererii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după momentul primei zile de înfăţişare, modificare ce nu este admisibilă.

Au fost înlăturate ca nefondate şi celelalte critici formulate de apelantul-reclamant vizând posibilitatea modificării acţiunii prin „cererea de chemare în garanţie” conform art. 132 C. proc. civ., în lipsa unei opoziţii din partea pârâţilor, întrucât s-a constatat că această opoziţie a fost manifestată fără echivoc de către aceştia din urmă, inclusiv prin cererile scrise depuse în dosarul de fond.

De asemenea, faţă de soluţia adoptată în primă instanţă şi menţinută de instanţa de apel, nu au fost analizate criticile vizând temeinicia pretenţiilor formulate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, dezvoltând următoarele critici.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât greşit s-a respins excepţia lipsei calitţii sale procesuale active, critică susţinută de recurent pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, în susţinerea acestui motiv, recurentul pretinde că are calitate procesuală activă în raport de noile înscrisuri în a căror posesie a intrat şi din care rezultă că în anul 1941, autorul său N. Brătescu a cumpărat întrega fabrică S. (denumită în perioada 1916 - 1921 Fabrica P. (deci, după anul 1940, când în CF Bucureşti figura proprietară a imobilului S.S.A.R.).

În consecinţă, în mai 1948, înainte de naţionalizare, familia B. era singura proprietară cu cotă de 100% asupra fabricii, întrucât familia W. şi R. nu mai aveau calitatea de acţionari, astfel încât, recurentul se consideră singurul îndreptăţit de a solicita imobilul ce a aparţinut societăţii autorilor săi, în timp ce pârâta S. în toată această perioadă doar a exercitat posesia pentru reclamant.

2. În al doilea rând, se suţine că decizia este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu şi-a sprijinit argumentaţia în drept pe niciun text de lege în vigoare privitor la calitatea S.S.A.R. de actuală proprietară asupra imobilului revendicat de reclamanat, ca succesor al acţionarilor; de asemenea, decizia instanţei de apel este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea 15/1990 şi art. 65 din Legea 31/1990, a art. 124 alin. (3) din Constituţie, a art. 6, art. 13, art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a art. 315, art. 84 şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Cu privire la această critică, recurentul arată că există în doctrină ideea că bunurile aportate de un asociat devin proprietatea societăţii, însă, această realitatea este valabilă câtă vreme există respectiva societate, iar nu şi după ce aceasta nu mai există (cu referire la SC S.S.A.R.).

În aceste condiţii, mai arată recurentul, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâta SC S. SA se bazează pe un sofism, lipsit de logică şi fără temei legal.

În plus, Legea 15/1990, Legea 31/1990 nu sunt aplicabile speţei fiind legi adoptate după 1990, astfel că ele se aplică numai pentru viitor, or, S.S.A.R. a încetat să existe între anii 1948-2000.

Recurentul mai arată că în realitate, confirmând excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, a confirmat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamant.

În opinia recurentului, excepţia lipsei calităţii procesuale active trebuia unită cu fondul cauzei, întrucât doar în acest context instanţa putea constata că este lipsit sau nu de calitate procesuală activă, anume, dacă se constata că acţiunile S.S.A.R. au trecut cu titlu în proprietatea statului.

3. Totodată, se susţine că decizia atacată conţine o motivaţie străină de natura pricinii şi de obiectul cererii, astfel cum a fost calificat prin decizia civilă nr. 5852/2006, fiind încălcat şi art. 46 din Convenţia Europeană.

Astfel, instanţa de apel era ţinută să se supună dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., şi prin urmare, celor stabilite prin deciziile anterioare date în recurs, respectiv, prin decizia nr. 6695/2009, decizia 4398 din 3 decembrie 2002, ca şi prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006 a le Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; conţinutul celor dezlegate prin acesate decizii pronunţate în soluţionarea recursurilor, în etapele procesuale anterioare, au fost redate întocmai, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, astfel încât nu mai este necesară reluarea lor.

Or, ultima instanţă de recurs, prin decizia civilă nr. 5852/2006, a învederat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum l-a formulat şi sintetizat recurentul; recurentul indică pretinse încălcări ale art. 315 C. proc. civ., ce se regăsesc în decizia civilă nr. 276/2001 a Curţii de Apel Bucureşti.

4. Recurentul mai învederează că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu art. 6 şi 17 din Convenţia europeană.

Astfel, recurentul susţine că instanţa a încălcat prevederile textului menţionat, întrucât dezlegarea cauzei de faţă atârna de verificarea valabilităţii titlului statului sau de constatarea inexistenţei titlului statului, ceea ce ar fi confirmat şi prioritatea solicitării de restituire în natură a imobilelor fostei S.S.A.R., înainte de a le solicita prin echivalent.

În completarea motivelor de recurs (fila 42 dosarul de faţă, formulată în termenul legal de motivare a căii de atac), recurentul se referă explicit la cauza în considerarea căreia a formulat cererea de suspendare, respectiv, Dosarul nr. 15885/3/2007, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, cererea fiind respinsă de instanţa de apel prin încheierea din 30 martie 2010.

5. Totodată, se susţine că instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece au fost aplicate greşit norme care nu erau incidente, anume, art. 3 alin. (1) lit. b) şi implicit art. 31 (fost art. 32) din Legea 10/2001 – motiv de recurs susţinut pe temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

Contrar celor reţinute prin decizia instanţei de apel, recurentul învederează că nu a solicitat aplicarea unor sancţiuni civile titlului statului, acest incident nefiind obiect al apelului.

Întrucât reclamantul este singurul care are un titlu valabil de proprietate asupra imobilelor, însă şi pârâta exhiba un titlu cu privire la ele, instanţa era ţinută să compare titlurile părţilor.

Curtea de apel a refuzat să judece apelul în limitele memoriului său de apel şi a pronunţat ceea ce nu s-a cerut, aplicând prevederile art. 31 din Legea 10/2001.

Or, legile 10/2001 şi 247/2005 au în vedere aportul mobiliar al asociaţilor la constituirea unei societăţi, întrucât Legea 119/1948 s-a aplicat eminamente capitalului şi întreprinderilor, naţionalizarea fiind una mobiliară, iar nu imobiliară; consecinţa este că Legea 10/2001 nu se poate reţine că se aplică prioritar faţă de dreptul comun.

Recurentul mai arată că el solicită acţiuni la SC S. SA pentru aportul său mobiliar la această pârâtă care nu este succesoarea lui S.S.A.R., astfel că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre premisele de la art. 31 din Legea 10/2001.

6. S-a mai arătat că instanţa de apel a încălcat principiul oralităţii dezbaterilor şi al contradictorialităţii, înlocuind dezbaterile cu recomandarea de a formula în scris ceea ce nu a susţinut şi oral în faţa instanţei, încăclcându-se astfel dispoziţiile art. 127, 128 alin. (2) şi (3), art. 129 alin. (4) şi (5) şi art. 151 C. proc. civ. ca şi art. 6 şi 17 din C.E.D.O., critica fiind circumscrisă de recurent motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul relatează cele derulate în sala de şedinţă la termenul din 20 aprilie 2010, arătând că instanţa a limitat cuvânul fiecăreia dintre părţi, reclamantului nu i-a acordat un timp egal cu cel al pârâtei, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 127, art. 128 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.; în consecinţă, în mod nelegal dezbaterile orale au fost înlocuite cu dezbateri scrise.

7. Curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 6, 13, 17 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la soluţiile date în Cauzele F. şi K. împotriva României, dar a încălcat şi prevederile art. II 107 şi a art. II 112, II 114 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptată de România prin Legea 157/2005 pentru ratificarea Tratatului de aderare a României la UE şi a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa; şi această critică a fost încadrată de recurent în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a respins apelul său şi a decis că nu se poate cenzura Legea 119/1948 şi Decretul 134/1949, pretinzând ca şi tribunalul că reclamantul nu are calitatea procesuală activă de a revendica imobilele ce au aparţinut S.S.A.R.; or, aceasta echivalează cu încălcarea accesului său la justiţie, întrucât în acest fel nu s-a analizat existenţa drepturilor sale civile şi nici încălcarea acestora.

Infirmându-i calitatea procesuală activă, Curtea de Apel Bucureşti a afirmat de plano, fără a analiza primele capete de cerere, că statul a avut un titlu asupra capitalului sau acţiunilor S.S.A.R., deci fără a fi dat curs capetelor de cerere mobiliare, respingând atât cererea faţă de stat dar şi cea formulată în contradictoriu cu SC S. SA, deşi instanţa de apel era în măsură să analizeze cel puţin cel de-al patru-lea capăt de cerere formulat la 26 februarie 2003 (cererea de chemare în garanţie; pe de altă parte, pârâta era decăzută din dreptul a mai invoca excepţii relative, respectiv, excepţia tardivităţii formulării cererii completatoare, decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.; în aceste condiţii, reclamantul a invocat, la rândul, său decăderea pârâtei din dreptul de a mai formula această excepţie relativă.

Recurentul conchide că este admisibilă ultima sa pretenţie, deoarece Legea 10/2001 nu se aplică decât pentru acţionarii societăţilor ale căror imobile au fost preluate cu titlu prin Legea 119/1948 sau în baza altor acte normative; or, imobilul S.S.A.R., adică fabrica S.S.A.R., nu a fost preluată în anul 1948, ci a fost păstrată în propietatea S.S.A.R..

În cadrul aceleiaşi critici, recurentul reclamant face trimitere la Decizia 33/2008 ca şi la Cauza Faimblat şi Katz contra României soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de Cauzele invocate, recurentul susţine că ultimul său capăt de cerere era admisibil, sens în care citează paragr. 49, 53 şi 83 din Cauza Faimblat, ca şi paragr. 24, 25 şi 35 din Cauza K. contra României.

De asemenea, se citează şi dispoziţiile din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ca şi din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană care, în opinia recurentului, au fost încălcate ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active.

8. S-a mai arătat de către acelaşi recurent că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. (privitor la proba cu mărturisirea şi prezumţii), corob. cu art. 1199, art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 C. civ. şi a art. 46 din Convenţia Europeană.

Astfel, prin decizia 233/2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 4047/2001 s-a decis cu putere de lucru judecat că este titularul acţiunii în revendicare imobilelor ale S.S.A.R. împotriva deţinătoarei lor, pârâta SC S. SA; or, la această decizie pârâta a achiesat, întrucât nu a contestat-o şi astfel a mărturisit implicit că nu face constestaţie şi a fost de acord cu cele statuate prin această decizie, acceptând că are şi calitate şi interes să promoveze acţiunea în revendicare.

Or, considerentele unei decizii au aceeaşi valoare cu dispozitivul însuşi, ceea ce trebuie recunoscut şi deciziei menţionate nr. 233/2001 a Curţii de Apel Bucureşti care îi confirmă calitatea de a intenta acţiune în revendicarea imobilelor S.S.A.R.; această decizie a fost confirmată prin decizia dată în recursul împotriva ei.

9. Curtea de Apel Bucureşti a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv, contractul de vânzare cumpărare de la 1921 prin care SC S.S.A.R. a cumpărat fabrica P. (SPIC), schimbând înţelesul vădit neîndolenic al acestuia.

Instanţa de apel a schimbat înţelesul contractului menţionat, reţinând în mod greşit că ar fi vorba despre o vânzare imobiliară, în realitate, obiectul lui fiind o vânzare mobiliară, o universalitate de fapt, care are caracter de bun mobil, chiar dacă acel tot cuprinde şi bunuri imobile.

S-a mai arătat în cadrul acestei critici că decizia recurată încalcă şi dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât prin preluarea S.S.A.R. s-a produs o încălcare continuă a dreptului său de proprietate, încălcarea care exista şi în anul 1994 când România a aderat la C.E.D.O.; în plus, art. 11 alin. (1) din Legea 119/1948 prevedea că Statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, ceea ce nu s-a întâmplat.

10. Totodată, s-a învederat că decizia instanţei de apel a fost dată şi cu încălcarea art. 3 alin. (1) lit. b)) şi art. 2 alin. (1) lit. a) şi, implicit art. 31 (fost art. 32) din Legea 10/2001 prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. SA privind cererea de a-i acorda acţiuni pentru imobilele S.şi încălcarea Deciziei de recurs 33/2008, motiv încadrat, de asemenea, de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susţine că SC S. SA are calitatea procesuală pasivă de a-i acorda acţiuni pentru aportul său la patrimoniul S., în cazul în care se va constata că statul nu a naţionalizat cu titlu acţiunile - întreprinderii SC S.S.A.R.; astfel, art. 31 din Legea 10/2001 nu a abrogat implicit art. 11 alin. (1) din Legea 119/1948, iar acest text nu poate fi considerat ca abrogat nici prin dispoziţiile art. 52 din Legea 10/2001.

În consecinţă, recurentul consideră că şi la momentul actual poate cere statului român să îl dezdăuneze în baza art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, iar textul convenţional are prioritate.

SC Sintofarm a fost şi este doar administratorul imobilelor pe care le-a preluat statul de la S.S.A.R. şi le-a predat pârâtei.

S-a mai susţinut că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 46 din Convenţie, făcându-se referire şi la Cauza Drăghici şi alţii contra României, hotărâre din 27 mai 2010.

La fila 31 dosar recurs se regăseşte o „completare a motivelor de recurs” depuse de recurentul reclamant în termen legal, completare prin care însă nu aduce elemete noi faţă de cele anterior sintetizate şi redate, prin acest act de procedură dezvoltând, într-o manieră repetitivă, motive de recurs numerotate de recurent de la nr. 11 la nr. 18.

În esenţă, acelaşi recurent atară că, în realitate, autorul său Brătescu a fost patron şi admnistrator unic al S.S.A.R., astfel cum susţine cu probe noi, respectiv înscrisuri prin care acesta este individualizat drept proprietar al S.S.A.R.; s-a mai susţinut totodată, că prin decizia recurată s-au încălcat şi dispoziţiile art. 644-645 C. civ. rap. la art. 1-10 din Legea 119/1948, art. 1-10 din Decretul 134/1948, întrucât autorul său a păstrat în patrimoniul său această întreprindere şi a predat doar activitatea de conducere a S.S.A.R., etc.

La 2 mai 2011, recurentul reclamant a formulat o cerere de suspendare a soluţionării prezentului recurs în considerarea Dosarului nr. 29176/3/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care are ca obiect pretenţii întemeiate pe Legea 10/2001.

Asupra acestei cereri, Înalta Curte s-a pronunţat înainte de dezbaterea prezentului recurs, cererea fiind respinsă, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, potrivit motivelor acolo redate; la această cerere, a fost anexată copia acţiunii formulate pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Ulterior, pentru termenul de azi, la fila 100 din dosarul de recurs recurentul depune un opis cu înscrisurile pe care le administrează ca probe în această etapă procesuală, respectiv, documente obţinute din arhiva C.N.S.A.S., din care, potrivit susţinerilor sale, ar decurge că autorul său a avut cele mai multe acţiuni la S.S.A.R. (filele 101-134), prin urmare, nu acţionar majoritar, iar nu acţionar unic; au mai fost depuse şi hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigiile derulate de recurent având ca obiect o serie de procese decurgând din pretenţiile sale la acordarea de măsuri reparatorii.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Astfel cum rezultă din expunerea criticilor recurentului, Înalta Curte apreciază că acestea sunst susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., prima dintre ele nefiind indicată ca atare de recurent.

Obiectul cererii de faţă, precizat şi completat de recurentul reclamant în mai multe rânduri, a fost calificat în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 19622/2004 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală,, prin care s-a reţinut că, recurentul a înţeles să sintetizeze obiectul procesului ca fiind acela de constatare a nulităţii absolute şi de inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/ echivalent în acţiuni S. şi obligaţiile de a da şi de a face a SC S. SA.

Totodată, Înalta Curte a apreciat în decizia de casare că instanţa de apel a dat o calificare greşită cererii modificatoare formulate de reclamant, în contradicţie cu petitul formulat, concluzionându-se că instanţa de apel a modificat obiectul şi cauza litigiului din acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în acţiune de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Ca atare, Înalta Curte constată că aceasta este premisa juridică de la care, în rejudecare, instanţele de fond au pornit în evaluarea pricinii de faţă, dezlegare care s-a impus cu valoare obligatorie, date fiind prevederile art. 315 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că cea din urmă instanţă de apel, în rejudecare, a analizat riguros pricina, constatând şi respectând cele statuate cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare.

Această precizare se impune pentru aceea că, ulterior rejudecării apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin decizia anterior menţionată, în dosar s-a mai pronunţat o casare a deciziei din apel, prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, dată în Dosarul nr. 7615/1/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, urmare a omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa asupra modului în care a fost soluţionată cererea de chemare în garanţie, dar şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de SC S. SA.

Prin urmare, toate aceste chestiuni s-au impus ca limite ale rejudecării instanţei de apel care a pronunţat decizia recurată ce face obiectul prezentului recurs, iar unele dintre ele, cu valoare de chestiuni de drept deja dezelegate, aşa cum corect s-a făcut distincţia în considerentele deciziei (cu referire la calificarea cererii de chemare în judecată).

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. SA, instanţa de apel a constatat în mod corect că prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunţată în Dosarul nr. 4047/2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a tranşat chestiunea legitimării procesuale a celor împotriva cărora s-a formulat acţiunea reclamantului, confirmându-se în speţă calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu referire la capătul de cerere privind contestarea valabilităţii titlului statului – constituit prin Legea 119/1948 şi, respectiv, Decretul nr. 134/1949, dar şi a SC S. SA.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin redarea celor menţionate rezultă caracterul nefondat al criticilor recurentului privind statuarea prin decizia civilă nr. 233/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a calităţii sale procesuale active şi, prin urmare, calitatea sa de titular al cererii în revendicare, susţinându-se încălcarea puterii de lucru judecat a acestei decizii şi, implicit a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Calitatea procesuală activă se cercetează în raport de pretenţia dedusă judecăţii, fiind necesar ca cel ce declanşează acţiunea să fie titular al dreptului afirmat sau al interesului legitim a cărui protejare o urmăreşte prin iniţierea mecanismului judiciar.

Ca atare, pornind de la calificarea dată cererii principale completate (prin cererea pe care reclamantul a intitulat-o cerere de chemare în garanţie, corect calificată drept completare a cererii principale de instanţele de fond), recurentul reclamant a solicitat, pe calea revendicării, restituirea în natură a cotei din imobilul pe care S.S.A.R. în deţinea în proprietate la data naţionalizării, solicitându-se şi constatarea nevalabilităţii preluării, şi, în plus, (peste termenul legal prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), acordarea de despăgubiri constând în acţiuni la SC S. SA căreia statul i-a transmis parte din patrimoniul persoanei juridice naţionalizate la care autorul său a fost acţionar majoritar, ori obligarea statului la despăgubiri constând în contravalorea acestor acţiuni.

Cum cererea completatoare a fost sancţionată de instanţele de fond cu respingerea ei ca tardiv formulată, faţă de opoziţia pârâtei manifestată neechivoc de a consimţi la judecarea acesteia împreună cu cererea principală (dat fiind caracterul dispozitiv al normei de la art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), rezultă că doar cererea de restituire şi contestarea valabilităţii preluării prin naţionalizare a patrimoniului S.S.A.R. au fost cererile ce trebuiau analizate de instanţa de apel sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, în limitele devoluţiunii decurgând din motivele de apel şi în raport de soluţia dată de prima instanţă.

Înalta Curte constată că în privinţa îndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, cu referire la calitatea procesuală activă, instanţa de apel a analizat criticile formulate pe baza distincţiei dintre caliatea reclamantului de succesor al autorilor săi şi cea decurgând din calitatea acestora de proprietar asupra imobilului a cărui restituire a solicitat-o reclamantul, cele două cerinţe numai întrunite cumulativ fiind în măsură să atribuie reclamantului calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare.

Dacă în ce priveşte calitatea de moştenitor, reclamantul îndeplineşte condiţia enunţată din perspectiva calităţii procesuale active (conform certificatului de moştenitor din 7 august 1991 emis de Notariatul de Stat sector 5), nu aceeaşi a fost concluzia instanţei de apel cu referire la dovedirea calităţii autorilor lui de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, calitatea de acţionar, nefiind utilă din perspectiva cererii analizate (restituire cotă parte din imobil, corespunzător procentului de acţionariat la S.S.A.R.), având în vedere regimul probatoriu al acţiunii în revendicare de drept comun.

Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel a constatat că reclamantul, persoană fizică, nu se poate considera continuator în drepturile persoane juridice care şi-a transformat activitatea şi forma juridică prin naţionalizare, contrar celor susţinute de acesta prin motivele de recurs.

Din acest punct de vedere, în mod legal instanţa de apel a observat că naţionalizarea, chiar şi fără titlu valabil, nu presupune în mod normal şi încetarea existenţei societăţii comerciale, prin dizolvare şi lichidare, ci doar preluarea părţilor sociale de către stat sau după caz, preluarea directă a unor bunuri din patrimoniul persoanei juridice, proprietate a acesteia, şi trecerea acestora în proprietatea statului.

Aşa fiind, se constată că recurentul susţine în mod nefondat că instanţa de apel a făcut aplicarea unor norme de drept care nu erau incidente, respectiv, din Legea 15/1990 sau legea 31/1991, instanţa de apel făcând trimitere la normele dreptului civil pentru a explica modalitatea de transformare a unei societăţi, ca şi cu privire la soarta bunurilor acesteia în caz de dizolvare sau lichidare.

Din perspectiva situaţiei de fapt ce interesează evaluarea acestei critici, instanţa de apel a reţinut că autorii reclamantului au fost acţionari ai Societăţii Anonime S.S.A.R., deţinând 66,6% acţiuni, această societate având în patrimoniul său imobilul ce figura la acea dată pe str. Z.V., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat sub nr. 13736 din 21 iunie 1921 şi care, potrivit procesului-verbal de înscriere în cartea funciară nr. 21871/1940, era compus din teren în suprafaţă de 26.010 mp şi construcţia fabricii ce figura sub denumirea „P.”.

Urmează a se înlătura motivul de recurs susţinut de recurent pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la pretinsa schimbare a înţelesului vădit neîndoielnic al contractului din 1921, Înalta Curte constatând că această critică a recurentului nu este suceptibilă de încadrare în această ipoteză de nelegalitate, întrucât nu acest act juridic a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci acesta a fost un mijloc de probă pentru pretenţiile afirmate de reclamant.

Or, criticarea modalităţii de interpretare a clauzelor acestui act juridic ţine de puterea de apreciere a probelor, ceea ce este de atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurată în recurs, în absenţa unei ipoteze în art. 304 cu acest conţinut, motivele de recurs fiind strict şi limitativ prevăzute de lege.

Curtea de apel a reţinut că SC S.S.A.R., a fost trecută în proprietatea statului prin Decretul nr. 134/1948 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare, figurând pe listele anexe la acest decret publicat în M. Of. nr. 15 bis din 2 aprilie 1949, la secţiunea Judeţul Ilfov, Laboratoare chimico - farmaceutice şi, ulterior, prin Legea nr. 119/1948.

Or, dovada calităţii de acţionari a autorilor reclamantului, indiferent de proporţia deţinută din capitalul social (chiar 100%, ceea ce nu este real), nu poate substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul lor ca persoane fizice, pentru ca recurentul să fie în măsură a-şi justifica legitimarea procesuală activă în cauză, faţă de caracterul petitoriu al acţiunii în revendicare care presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.

Concluzia este identică şi dacă dreptul afirmat este evalutat din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., recurentul nefiind în măsră să justifice un bun actual şi nici o speranţă legitimă legată de imobilul ce a aparţinut S.S.A.R., dată fiind împrejurarea că nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun alt act emanând de la autorităţi, dreptul de proprietate (fie şi în cotă parte) cu privire la imobilul în discuţie, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994; drept urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenţie şi pretinsa încălcare decurgând din naţionalizarea S.S.A.R., contrar celor susţinute de recurent cu referire la caracterul continuu al acesteia, în absenţa unei constatări a încălcării după anul 1994.

În consecinţă, şi din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentului cu acest obiect, dezvoltate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşa cum deja s-a arătat, prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 19622/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a stabilit că cererea dedusă judecăţii este o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 şi urm. C. civ.), motiv pentru care, instanţa de recurs a sancţionat prin casarea cu trimitere spre rejudecare decizia instanţei de apel cu privire la care s-a constatat că, analizând cererea prin raportare la dispoziţiile Legii 10/2001, a schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, temeiul juridic incident (dreptul comun) ca şi imposibilitatea analizării cererii în baza dispoziţiilor Legii 10/2001 era una dintre problemele de drept dezlegate în ciclurile procesuale anterioare, astfel că instanţa de apel era ţinută să observe că dispoziţiile art. 31 din legea specială nu erau aplicabile cauzei.

Concursul dintre puterea obligatorie a deciziei de casare dintr-o speţă concretă şi problemele de drept ulterior uniformizate în practica instanţelor, prin mecanismele legale (referire la Decizia 33/2008 şi afirmarea prin recursul în interesul legii a priorităţii legii speciale faţă de dreptul comun), se rezolvă în favoarea forţei obligatorii a deciziei de casare, date fiind dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar şi constatând că art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prevede că: „Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.”

În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul în interesul legii fiind obligatoriu numai pentru viitor, motiv pentru care se apreciază că instanţa de apel (chiar dacă situaţia din această pricină era în curs de constituire – facta pendentia) a făcut referire în mod nelegal la dispoziţiile art. 31 din Legea 10/2001, evaluând cauza şi în baza acestui temei, după epuizarea analizei întemeiate pe dreptul comun.

Cu toate că această susţinere din motivele de recurs se dovedeşte fondată, această constatare nu este în măsură să conducă la modificarea deciziei atacate pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (cum greşit indică recurentul) sau a art. 304 pct. 9 (cum corect ar trebui încadrată, temei de recurs, de asemenea, invocat de recurent relativ la această critică), ci ea va conduce doar la înlăturarea acestei contradicţii în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Soluţia se impune datorită caracaterului neîntemeiat al acţiunii pe baza art. 480 C. civ., iar evaluarea aceleiaşi cereri şi în temeiul legii speciale nu putea opera în cadrul aceleiaşi pricini, cele două temeiuri excluzându-se reciproc.

 De altfel, considerentele deciziei recurate prin care s-a analizat cererea şi în baza dsipoziţiilor legii speciale (art. 31 din Legea 10/2001), sunt considerente nenecesare ori supraabundente, lipsite de atributul puterii lucrului judecat, fiind motivul pentru care decizia care le conţine nu este viciată din punct de vedere al legalităţii, astfel încât, restabilirea legalităţii nu este necesar să opereze prin modificarea ei, ci doar prin înlăturarea acelor considerente inutile, astfel cum deja s-a arătat.

Astfel, în procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor, autoritatea de lucru judecat fiind ataşată nu numai dispozitivului, dar şi considerentelor ei, însă, doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate.

Din cel din urmă punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei întrucât constituie explicaţia soluţiei pronunţate şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii şi doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) şi, în sfârşit, considerentele indiferente sau supraadundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel să lipsească din considerente).

Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive şi cele decizorii şi numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conţin soluţii, iar reformarea soluţiilor nu se poate obţine decât în cadrul căilor de atac.

În cazul considerentelor supraabundente (ca în speţă) nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, aşa încât, statuările suplimentare făcute de instanţă, nu vor putea fi opuse părţii într-o judecată ulterioară şi nu vor fi de natură să o prejudicieze.

Ciriticle dezvoltate de recurent pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se reclamă încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor (şi prin aceasta, art. 127 şi art. 128 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.), întrucât sunt reguli fundamentale ce guvernează derularea procesului civil, Înalta Curte urmează a le recalifica în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ele sunt nefondate, deoarece se constată, verificând cele consemnate în practicaua deciziei recurate, că aceste reguli de procedură nu au fost nesocotite, instanţa de apel acordând cuvântul în dezbaterea apelului ambelor părţi, în ordinea statornicită de codul de procedură, în timp ce posibilitatea limitării cuvântului oricăreia dintre ele este expres prevăzută de art. 128 alin. (3) C. proc. civ.; modalitatea în care preşedintele de complet face aplicarea celei din urmă norme, nu poate fi însă cenzurată de instanţa de recurs.

Înalta Curte apreciază că înscrisurile depuse în recurs (copiile unor documente obţinute de la C.N.S.A.S.) prin care recurentul tinde să susţină că autorul său, N.B., fie că a fost acţionar majoritar fie că a fost asociat unic la S.S.A.R. (deşi calitatea de acţionar majoritar a fost reţinută prin decizia instanţei de apel – pentru 66,6%) nu sunt apte să constituie dovezi ale dreptului de proprietate imobiliară, potrivit rigorilor dreptului comun, nefiind acte translative sau constitutive de drept real în patrimoniul acestuia, după cum niciun alt mod de dobândire a proprietăţii asupra imobilului (conform art. 644 – 645 C. civ.) nu pot dovedi.

Se va înlătura şi motivul de recurs ce priveşte greşita respingere de instanţa de apel a cererii de suspendarea a cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nici aceasta nefiind o critică de nelegalitate, ci de netemeincie care este necenzurabilă în recurs.

De asemenea, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este incident doar din perspectiva înlăturării acelor considerente inutile privind evaluarea în baza art. 31 din Legea 10/2001 şi, implicit referirile la art. 18 alit. a) din acelaşi act normativ, astfel că, nu se impune modificarea deciziei recurate, iar alte motive străine de natura pricinii nu au putut fi identificate.

Totodată, se aprecizaă că în mod corect instanţa de apel a constatat că este fără obiect sau fără finalitate concretă pentru recurent, evaluarea valabilităţii titlului statului constituit în baza Decretului 134/1948 şi al Legii 119/1948, de vreme ce acesta nu este în măsură să probeze un drept real ca a aparţinut autorilor săi asupra patrimoniului imobiliar al S.S.A.R., fiind lipsit de calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare; deja au fost redate considerentele confirmării legalităţii deciziei recurate în partea referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibile, potrivit naturii sale juridice reale, anume, aceea de cerere completatoare formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege (art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), în condiţiile în care partea pârâtă s-a opus la judecarea lor împreună şi a invocat decăderea reclamantului din dreptul procesual de a-şi întregi cererea.

Restul criticilor susţinute de recurent (care nu vor mai fi reluate) vizează aspecte de netemeincie, respectiv, de apreciere a probelor cauzei ori chestiuni care nu pot primi nici această încadrare, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.V., împotriva deciziei nr. 276/ A din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 451/2011. Civil		ICCJ. Decizia nr. 4162/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: