ICCJ. Decizia nr. 451/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 451/2011
Dosar nr. 49/2/2010
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 12118/301/2006, reclamanta F.S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2.065 m.p. situat în Bucureşti, str. C.U., sector 3.
Prin sentinţa civilă nr. 5278/2007, Judecătoria Sectorului 3 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, cu motivarea că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că imobilul are o valoare de circulaţie de 6.960.000 lei.
Dosarul a fost înregistrat la data de 29 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 24402/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1499/2007, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Sectorului 3, a respins acţiunea formulată împotriva acestei pârâte sub aspectul capătului de cerere privind revendicarea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 23 noiembrie 2007 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat la 3 martie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 353 din 30 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis pricina spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, reţinând că, în cauză, apelanta pretinde că a fost făcută o notificare Municipiului Bucureşti, demersuri ce nu au fost finalizate, astfel încât nu i se poate închide accesul la justiţie pentru soluţionarea direct în instanţă a cererii de restituire în natură a imobilului. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de parte pentru realizarea dreptului, câtă vreme chiar Legea nr. 10/2001 recunoaşte calea acţiunii direct în instanţă.
Împotriva acestei decizii, la data de 17 iunie 2008 a declarat recurs pârâta Primăria Sector 3, care a fost înregistrat la data de 26 iunie 2008 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia 7650/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul şi s-a modificat în parte decizia în sensul că a fost desfiinţată în parte sentinţa, păstrând dispoziţia referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Sector 3, cu motivarea că, prin cererea de apel, reclamanta nu a criticat soluţia tribunalului referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 3 Bucureşti, caz în care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.
Dosarul a fost trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti şi a fost înregistrat la secţia a IV-a Civilă, sub acelaşi nr. 24402/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1250 din 29 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului; or, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul a reţinut că numita L.O. a formulat notificare către Primăria Municipiului Bucureşti, înregistrată sub nr. 2847 din 8 august 2001, prin care a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. C.U., sector 3, iar prin dispoziţia nr. 3518/2004 Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea formulată ca nedovedită.
Susţinerile apelantei prin care pretinde că a formulat o notificare, adresată Municipiului Bucureşti sub nr. 2847 din 8 august 2001, prin care a solicitat restituirea imobilului, notificare ce nu a fost soluţionată, au fost înlăturate ca neîntemeiate, întrucât notificarea cu acest număr nu a fost formulată de către reclamantă, ci de o altă persoană, L.O.
Pe de altă parte, această notificare a şi fost soluţionată prin respingerea acesteia conform dispoziţiei nr. 3518/2004, dispoziţie care putea fi atacată numai prin procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar nu prin formularea unei acţiuni în revendicare, şi numai de către persoana care a formulat notificarea, respectiv L.O., prin urmare, nu de către reclamantă.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, „persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (Cauza P. şi P. contra Cehiei).
Totodată, prima instanţă a mai reţinut că în şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, s-a pronunţat prin Decizia nr. 33 publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, astfel:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Tribunalul a reţinut că prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să îşi poată valorifica drepturile sale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile art. 480 C. civ.”.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătura cu regimul juridic al mobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă, tribunalul a considerat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Prima instanţă a observat că elementul esenţial este faptul că reclamanta nu a înţeles să formuleze o notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu anumite limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil. Condiţia esenţială care se cere, este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunţat în cauzele G. contra României şi C. contra României, etc.
Or, în cauza de faţă, tribunalul a constatat că reclamanta avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului - secţia civilă dispoziţia ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare.
Susţinerile reclamantelor de la termenul dezbaterii cauzei în fond, în sensul că notificarea a fost formulată în numele reclamantei care ar fi avut calitatea de persoană îndreptăţită, nu sunt întemeiate, întrucât, din conţinutul notificării rezultă în mod neechivoc că notificarea a fost formulată în nume propriu de numita L.O.
În plus, chiar dacă s-ar accepta ideea că L.O. ar fi formulat notificarea în numele reclamantelor, esenţial este că, această notificare a fost deja soluţionată prin emiterea dispoziţiei nr. 3518/2004, astfel încât, reclamanta avea posibilitatea de a ataca această dispoziţie prin procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi nicidecum nu are posibilitatea să formuleze o acţiune în revendicare, ca subterfugiu juridic pentru neatacarea în termen a dispoziţiei 3518/2004.
Pe de altă parte, legea prevedea condiţii minimale, anume, formularea unei notificări prin executorul judecătoresc, într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepţiunea tribunalului, proporţionale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil şi a tranşării într-un termen rezonabil a situaţiei juridice a imobilelor naţionalizate.
Consecinţa directă care se desprinde din cele reţinute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, sau necontestând în justiţie dispoziţia 3518/2004, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobilul în discuţie.
Faptul că reclamanta a formulat ulterior în anul 2003 o cerere în care părea alături de numita L.O., prin care solicita restituirea imobilului, s-a apreciat că nu echivalează cu existenţa unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001 şi, chiar dacă s-ar aprecia că este o notificare, aceasta este formulată mult peste termenul prevăzut de lege, astfel încât, în mod evident, reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptăţită la restituire.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 17 noiembrie 2009, a declarat apel reclamanta F.S.I., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 135/ A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nfondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, în analiza criticilor fomulate, instanţa de apel a reţinut că inadmisibilitatea, circumstanţiază modalitatea de soluţionare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanţa, în situaţia în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicţii pentru examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă, apare ca o ingerinţă în dreptul reclamantului de acces la o instanţă şi de aceea este contrară art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Din această perspectivă, instanţa de apel a considerat că se poate susţine cu temei că tribunalul a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuză să se pronunţe asupra cererii reclamantului de recunoaştere a dreptului de proprietate şi, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, de exemplu în considerarea obligativităţii parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiţie, nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit, dacă limitarea este sau nu rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat.
Întrucât în cauza de faţă asupra nelegalităţii soluţiei de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă s-au pronunţat cu autoritate de lucru judecat instanţele de control judiciar în primul ciclu procesual, Curtea nu a mai analizat acest aspect, ci doar dacă prima instanţă a respectat în mod real şi efectiv dezlegarea dată acestei probleme de drept.
Examinând hotărârea care face obiectul apelului, instanţa de apel a constatat că motivul esenţial pentru care a fost reiterată soluţia de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanţa nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său, ci acela că, urmare a neutilizării acestei proceduri impuse de lege, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte cuvinte, a pirdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobilul în discuţie.
Instanţa de apel a mai arătat că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, în considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent, a înlăturării regulii de drept material invocate, prin analizarea pretenţiei sale în lumina dispoziţiilor legii speciale incidente, cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
În consecinţă, instanţa de apel a înlăturat primul motiv de apel, prin care reclamanta a susţinut că prima instanţă a judecat o altă cerere decât acţiunea cu care a fost sesizată.
În ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, acesta a fost rezolvat prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza B. contra României - 1997 ş.a.)”.
Conform dispoziţiilor de drept substanţial din drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate, în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia lui, poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare.
Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă, se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.
Raţiunea acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte, de regulă, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Această raţiune se regăseşte şi ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea, la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuţie, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti (art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată).
Instanţa de apel a mai apreciat că deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantei, deoarece aceasta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi.
Totodată, prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv, dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Curtea de apel a apreciat însă că, în cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire” oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, K. contra Slovaciei).
În acelaşi sens, în Cauza B. şi B. contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanti. În concluzie. „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului.”
Reţinând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - dispoziţia legală pe care se întemeiază „speranţa legitimă" în sensul Convenţiei - care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei decizii eliberate în condiţiile legii sau a unei hotărâri pronunţate în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamanta nu beneficiază de acest drept, instanţa de apel a constatat că nici cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat.
Reţinând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Reclamanta, în tezvoltarea primei teze de recurs, a susţinut, în esenţă că instanţa de apel a preluat interpretarea greşită a primei instanţe privind actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoilenic al acţiunii sale.
Astfel, deşi a invocat ca temei juridic al cererii dispoziţiile art. 480 C. civ., i-au fost aplicate prevederile Legii nr. 10/2001 care nu au legătură cu acţiunea sa, acţiunea petitorie (în revendicare) cu care a învestit instanţa neavând legătură cu acţiunea personală în desăgubiri (fie ea şi imobiliră), permisă de Legea nr. 10/2001, chiar dacă se poate urmări acelaşi scop.
Acţiunea în revendicare este o acţiune imprescriptibilă, în timp ce acţiunile exercitate în baza Legii nr. 10/2001 sunt prescriptibile şi implică proceduri prealabile administrative.
Drept urmare, numai în contextul Legii nr. 10/2001 a fost posibilă stabilirea de instanţa de apel a concluziei că reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, ca urmare a schimbării obiectului dedus judecăţii şi modificării naturii juridice a acţiunii, prin transformarea acesteia dintr-o acţiune reală petitorie într-o acţiune personală imobiliară.
Recurenta mai arată că a invocat această critică şi în apel, susţinând că s-a judecat o altă cerere decât cea dedusă judecăţii, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., motiv căruia instanţa de apel i-a răspuns prin referirea la existenţa legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, instanţa de apel a susţinut că dispoziţiile legii speciale au un caracter derogatoriu acre au impus respingerea cererii, cocluzionând în mod greşit că acestea nu reprezintă un fine de neprimire şi o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest fel, instanţele de fond au plasat-o pe recurentă, mai susţine aceasta, în afara dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru a putea să refuze judecata pe fond a cererii sale în revendiare.
Totodată, dispoziţiile art. 21 (art. 22 alin. (5), după republicarea legii, în realitate) se referă la pierderea dreptului la măsuri reparatorii, iar nu la pierderea dreptului de proprietate susceptibil de valorificare pe calea acţiunii în revendicare.
Pentru a putea respinge acţiunea pe fond ca prescrisă, instanţa nu reţine decăderea sau prescripţia dreptului de proprietate sau a dreptului la acţiune, ci de pirderea posibilităţii de valorificare pe orice cale a dreptului de proprietate.
Or, o asemenea soluţie, contravine prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta mai susţine că obiectul reglementării Legii nr. 10/2001 nu îl reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unităţile deţinătoare a imobilelor preluate abuziv de stat, ci de reparare a daunelor produse de stst proprietarilor ale căror bunuri au fost naţionalizate.
Statul răspunde pentru faptul abuziv, cauzator de prejudicii, ca orice subiect de drept, în baza art. 998 - 999 C. civ., sens în care este şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În situaţia imobilelor naţionalizate, statul şi-a asumat în mod expres vinovăţia prin emiterea Legii nr. 10/200, întrucât aceasta prevede nu o nouă cale de revendicare, ci acordarea de măsuri reparatorii; faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă, de regulă, în natură, (art. 1 alin. (1) teza finală), nu reprezintă efectul unei acţiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a prejudiciului reparării în natură a pagubei.
Deci, schimbând temeiul juridic al cererii, instanţele de fond au încălcat principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
În plus, statul prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a recunoscut explicit şi retroactiv dreptul de aproprietate al proprietarilor deposedaţi abuziv, drept care a rămas nealterat până în prezent, proprietarul pierzând doar posesia imobilului.
2. Recurenta, în dezvoltarea tezei de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că instanţele de fond au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât chestiunea admisibilităţii acţiunii sale în revendicare a fost deja dezlegată, în ciclul procesual anterior, astfel că în rejudecare instanţele nu puteau reveni asupra ei.
Pe de altă parte, nici Decizia în interesul legii, nr. 33/2008, nu este incidentă în prezenta cauză.
Prin această decizie se stabilesc condiţiile în care o acţiune în revendicare este admisibilă, însă, în speţă această admisibilitatea fusese deja stabilită prin decizia civilă nr. 353 din 30 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, rămasă irevocabilă sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
În consecinţă, instanţele de fond, prin invocarea Deciziei nr. 33/2008, au analizat tot excepţia inadmisibilităţii, cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., iar nu temenicia cererii sale.
Pe de altă parte, Decizia 33/2008 priveşte admisibilitatea acţiunilor în revendicare formulate de proprietari împotriva subdobânditorilor imobilelor de la stat; or, acţiunea recurentei este formulată împotriva Municipiului Bucureşti, unitatea administrativ teritorială ce are în prezent imobilul său în proprietate.
Un alt motiv de nelegalitate priveşte prioritatea art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană, ceea ce reclamanta a invocat şi ca motiv de apel, dar nu a fost analizat.
Chiar dacă s-ar considera că are incidenţă în cauză Decizia 33/2008, urmează a fi avut în vedere dispozitivul acesteia.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această etapă procesuală nu s-au administrat alte probe.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Înalta Curte constată că deşi reclamanta dezvoltă prima parte a criticilor formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivele susuţinute nu sunt susceptibile de încadrare în această teză, deoarece recurentă pretinde greşita aplicare a legii procesuale civile, cu referire la opţiunea instanţelor de fond în ce priveşte temeiul juridic al acţiunii şi, prin aceasta, încălcarea principiului disponibilităţii părţilor procesului civil.
Or, ipoteza descrisă de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este menită a fi incidentă pentru greşita interpretare a actului juridic civil, în accepţiunea dreptului material, anume, o manifestare de voinţă în sensul producerii de efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile), iar nu a actelor de procedură, precum cererea de chemare în judecată şi, deci, calificarea juridică a acesteia cu consecinţa stabilirii temeiului juridic incident.
Prin urmare, şi criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este real, aşa cum susţine recurenta că la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 26 iunie 2006, aceasta a indicat ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile dreptului comun, respectiv, art. 480 şi urm. C. civ.
Însă, aşa cum corect au constatat instanţele de fond, într-o riguroasă aplicare a normelor de drept procesual, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii indicat de parte, ci, date fiind dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţa este îndreptăţită să ceară părţilor explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. Textul mai prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor ţi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temenice şi legale.
Textele citate reprezintă expresia limitării principiului disponibilităţii părţilor procesului civil (care nu este un principiu absolut) prin principiul legalităţii ce guvernează şi procedura judiciară.
Astfel, dacă partea reclamantă se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, iar instanţa de judecată constată că pentru cererea dedusă judecăţii există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor.
Existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii fără a interfera cu autoritatea legiuitoare ceea ce contavine principiului separaţiei puterilor în stat.
Astfel cum reiese din expozeul prezentei decizii, instanţa de apel din primul ciclu procesual a considerat că cererea de chemare în judecată este admisibilă, datăă fiind împrejurarea că reclamanta a susţinut că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că, în realitate, instanţa de apel doar formal a enunţat împrejurarea formulării notificării de către reclamantă fără a se apleca şi a statua realitatea acestei simple susţineri a acesteia, şi, în consecinţă, fără a valida în mod legal îndeplinirea acestei cerinţe a legii speciale de către reclamantă, ceea ce a rămas în sarcina instanţei de rejudecare.
Pe de altă parte, trebuie remarcat că şi instanţa de apel a pus chestiunea admisibilităţii acţiunii promovate de reclamantă în relaţie cu Legea nr. 10/2001 şi cu necesitatea ca reclamanta să se fi conformat normelor sale prin formularea notificării.
Din acest motiv, Înalta Curte apreciază că instanţa de rejudecare nu a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. sau cele dezlegate de instanţa de apel, câtă vreme chestiunea enunţată nu a făcut obiectul unei veritabile cercetări judecătoreşti, întrucât sunt intrate în puterea lucrului judecat acele chestiuni ce au făcut obiectul dezbaterii judiciare, iar instanţa de judectă le-a dat o soluţie motivată în fapt şi în drept.
Or, instanţa de rejudecare, cercetând în mod real această susţinere a constatat că notificarea de care reclamanta s-a prevalat şi în considerarea căreia instanţa de apel a desfiinţat prima sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare, nu îi aparţine, ci a fost formulată de un terţ în raportul de restituire presupus de Legea nr. 10/2001, notificarea fiind formulată în nume propriu de numita L.O., iar nu în numele reclamantei, şi cu atât mai puţin de reclamantă însăşi.
Ca atare, în mod legal instanţele de fond au stabilit că această împrejurare echivaleazaeză cu cea în care reclamanta nu a iniţiat procedura Legii nr. 10/2001.
În altă ordine de idei, dacă s-ar fi constatat că reclamanta a iniţiat procedura în discuţie, formularea ulterioară a cererii de chemare în judecată prin care cererea restituirea în natură a terenului preluat autorilor ei, nu excludea, din nou, incidenţa Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanta invoca de asemenea, dreptul comun.
Astfel, dacă ar fi fomulat notificare, iar entitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziţie motivată, în soluţionarea cererii formulate în justiţie pentru restituirea în natură a imobilului, trebuiau a fi observate efectele Deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Pe de altă parte, dacă fusese emisă deja o dispoziţie de soluţionare a notificării, prin ipoteză, de respingere a solicitării de restituire în natură, cererea de chemare în judecată era susceptibilă de calificare drept contestaţie în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a suprafeţei de teren de 2.065 mp din Bucureşti, Str. C.U., sector 3, ce a fost preluată în baza Decretului nr. 92/1950 de stat autorilor ei, în mod evident reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate (cum, de altfel, afirmă şi prin motivele de recurs) ca cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui teren (construcţia fiind între timp demolată).
Cum pentru aceeaşi finalitate există şi normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantei este exclusă potrivit celor anterior arătate, concluzie perfect legală a instanţelor de fond, stabilită cu ocazia rejudecării.
Cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în prezenta pricină a avut loc în rejudecare după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin acesta sunt incidente cauzei de faţă.
Aşa cum corect susţine şi recurenta, considerentele instanţelor de fond sunt adecvate respingerii acţiunii sale ca inadmisibile, pe temeiul priorităţii legii speciale, soluţie legală, potrivit celor anterior explicitate cu privire la cele presupus dezelegate de instanţa de apel ce a trimis cauza spre rejudecare în primul ciclu procesual.
Respingerea acţiunii ca inadmisibile nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentei de acces la instanţă, astfel cum este garantat de Constituţie (art. 21) şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Stasbourg.
Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate emise în soluţionarea notificării, contestaţie în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, după cum blocajul major decurgând din refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificările ce îi sunt adresate, a fost depăşit prin pronunţarea recursului în interesul legii, anume, Decizia nr. 20/2007, la care s-a făcut anterior referire.
Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcţional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în Cauza A., S. şi P. din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repatate ale României decurgând din nefunţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce ţine de domeniul de aplicare al unei alte legi, distincte de Legea nr. 10/2001 şi de o procedură ulterioară acesteia.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudenţa sa, criteriile efectivităţii procedurii fiind cele enterior enumerate.
Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obţină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea sa de moştenitor legal al proprietarilor deposedaţi de stat, dar şi deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială (municipiul Bucureşti), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.
În fine, contrar celor susţinute de recurentă, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenţi, norma convenţională, garantând protecţia unui “bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei “speranţe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza C., L. sau P. contra României), situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul H.A. II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 82 şi 83, CEDO 2001-VIII), astfel cum reiese, de ex., din Cauza Ţ. din 7 februarie 2008 - paragr. 43).
Art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (K. împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O. 2004-IX) – paragr. 135, 136 din Cauza A.
Or, cerinţa minimală, astfel cum instaţele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decădrea sa de a mai putea solicita în justiţie măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din culpa sa.
Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunită ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.S.I., împotriva deciziei civile nr. 135/ A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4013/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3604/2011. Civil → |
|---|
