ICCJ. Decizia nr. 4162/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-CIVILĂ
Decizia nr. 4162/2011
Dosar nr. 1354/54/2010
Şedinţa publică de la 15 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la 11 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. 20/63/2004, reclamanta S.N.T.F.M. M. S.A. – sucursala Craiova, a chemat în judecată pe pârâta SC S.I. SA Bucureşti solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 8.123.397.732 lei (Rol) reprezentând majorări de întârziere conform art. 9 pct. 2 din contract calculate până la data de 10 noiembrie 2004 şi în continuare până la data efectuării plăţii integrale a debitului, la 10.447.623.777 lei (Rol) reprezentând reduceri tarifare acordate, în mod eronat, în perioada 26 martie – 6 iulie 2004, la care se adaugă dobânda legală reactualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei.
La data de 10 ianuarie 2007 pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.250.000 (Ron) reprezentând asigurare plată facturi prin depozit bancar constituit la contract.
Prin sentinţa nr. 15 din 19 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia comercială a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, şi s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 1534/63/2007.
Prin sentinţa nr. 1430 din 3 iunie 2008 a Tribunalului Dolj – secţia comercială a fost admisă acţiunea reclamantei SC S.I. SA Bucureşti (rezultată prin disjungerea cererii reconvenţionale) şi a fost obligată pârâta S.N.T.F.M. M. SA – sucursala Craiova la plata sumei de 1.250.000 lei (Ron) reprezentând asigurare plăţi facturi prin depozit bancar constituit la contract.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţa a reţinut că raportul juridic dintre părţi are la bază contractul, prin care reclamanta s-a obligat (art. 8.3) să constituie un depozit bancar în sumă de 12.000.000.000 lei la dispoziţia pârâtei, aceasta din urmă fiind îndreptăţită, în conformitate cu prevederile art. 8.5 alin. (2) din contract, ca, în cazul în care reclamanta nu achita facturile de trafic în termen de 5 zile de la termenul scadent, să poată opera asupra depozitului.
Din interpretarea clauzelor contractuale, prima instanţa a reţinut că pârâta era îndreptăţită să folosească depozitul bancar pentru acoperirea facturilor de transport izvorâte din contractul, însă, s-a constatat că acest contract şi-a încetat efectele la data de 13 august 2004, ca urmare a rezilierii sale, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.
Din cele două expertize extrajudiciare depuse la dosar, prima instanţa a reţinut că facturile a căror contravaloare a fost acoperită din depozitul constituit în baza contractului: sunt: 01 ianuarie 2004, 06 ianuarie 2004, 23 ianuarie 2004, 23 ianuarie 2004 şi 26 ianuarie 2004, a căror valoare se ridică la suma de 12.500.000.000 lei.
De asemenea, a reţinut că sunt unanime concluziile raportului de expertiză în privinţa faptului că depozitul constituit pentru contractul din anul 2004 au fost folosite de către pârâtă, la data de 26 martie 2004, pentru achitarea facturilor aferente contractului, situaţie în care a concluzionat că aceasta a încălcat prevederile art. 8.5 din contract, care nu prevede posibilitatea pentru reclamanta – pârâtă să utilizeze depozitul pentru anul 2004, în vederea achitării facturilor restante emise în baza contractului din 2003.
Împotriva sentinţei şi încheierii din 5 iunie 2008 a declarat apel pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA - sucursala Craiova, apel respins prin decizia nr. 32 din 18 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 1534/63/2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA - sucursala Craiova, iar prin decizia nr. 934 din 5 martie 2010, pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr. 1534/63/2007, a fost admis recursul, a fost casată decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a apreciat că, în interpretarea contractului, nu s-a dat eficienţă art. 977 C. civ., pentru a se admite puterea de lege a convenţiei şi a se stabili, fără dubiu, obligaţiile asumate de părţi, urmare a voinţei lor reale.
În vederea reanalizării eficiente a clauzelor contractului, s-a considerat că este necesar să se ţină seama de lipsa de concordanţă dintre sensul literal al stipulaţiilor contractuale şi intenţia reală a părţilor, în contextul adresei şi a „modalităţii de lucru” care s-a stabilit între părţi la negocierea şi încheierea contractelor anterioare, a modalităţii de lichidare a datoriilor anterioare încheierii convenţiilor, precum şi a comportării ulterioare a părţilor în legătură cu utilizarea depozitului. În acest context, s-a considerat că este necesar ca în rejudecare să se aprecieze dacă este cazul să se completeze probele cu verificări contabile punctuale în legătură cu facturile în litigiu şi cu modalitatea lor de stingere operată în contabilitatea ambelor părţi. De asemenea, sub aspectul interpretării contractului, s-a apreciat că trebuie să se ţină seama şi de faptul că o clauză este stipulată de părţi cu scopul de a produce efecte juridice (regula potius ut valeat), sens în care se impune, în opinia instanţei de recurs, examinarea în context a art. 12.12, în raport şi de intenţia fiecărei părţi, cunoscută la momentul încheierii contractului.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii pronunţate în şedinţa publică din 5 iunie 2008, în dosarul nr. 1534/63/2007, ÎCCJ a reţinut că prevederile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. vizează suspendarea facultativă a judecăţii, aprecierea aplicării acestor prevederi fiind la îndemâna instanţei de apel, în vederea bunei administrări a justiţiei, în rejudecare, urmând a se stabili dacă, după analiza raporturilor juridice care izvorăsc din cererea reconvenţională, dezlegarea pricinii ţine de existenţa sau inexistenţa dreptului care face obiectul judecăţii din cererea principală. S-a considerat că această apreciere este necesar să aibă în vedere faptul că în urma desfiinţării hotărârilor din acel dosar, cauza a fost trimisă pentru rejudecare, iar la acest moment trebuie stabilit şi dacă acea cauză este pendinte, respectiv dacă face obiectul altei judecăţi, la această apreciere recomandându-se să se ţină seama de dispoziţiile art. 7205 C. proc. civ. S-a reţinut, totodată, că facultatea de a aprecia asupra suspendării aparţine instanţei de trimitere.
În rejudecare, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 23 iulie 2010, Curtea a încuviinţat administrarea în cauză a probei cu expertiză contabilă, iar prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 7 iulie 2010 s-a încuviinţat, în temeiul art. 201 alin. (5) C. proc. civ., ca la efectuarea expertizei să participe câte un expert asistent pentru fiecare parte.
Prin decizia nr. 45 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova – secţia comercială, a fost admisă în parte cererea formulată de expertul contabil B.E., s-a stabilit onorariul definitiv pentru expertiza contabilă la 2000 lei din care 1000 de lei a fost achitată de către apelantă, fiind obligată apelanta să achite diferenţa de 1000 lei.
A fost respins apelul declarat de pârâta S.N.T.F.M. M. SA – sucursala Craiova.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu adresa din 08 ianuarie 2004 (dosarul de fond), intimata reclamantă SC S.I. SA Bucureşti a comunicat apelantei pârâte S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA – sucursala Craiova că, la data de 08 ianuarie 2004, datoria intimatei către apelantă era în cuantum de 41.120.128.043 lei ROL şi s-a angajat să o achite până la data de 31 ianuarie 2004, prin finalizarea compensărilor în sumă de 35.598.280.871 lei ROL şi achitarea prin lichidităţi a diferenţei de debit.
La aceeaşi dată, între părţi s-a încheiat contractul, având ca obiect plata centralizată a prestaţiilor efectuate de către S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, în calitate de transportator, pentru SC S.I. SA, în calitate de client.
Conform art. 8.3 din contract, părţile au stabilit ca asigurarea plăţii facturilor emise de către transportator să se realizeze prin constituirea, la dispoziţia transportatorului, a unui depozit bancar în sumă de 12.000.000.000 lei ROL, iar în cazul în care media deconturilor pentru ultimele trei perioade consecutive, luând în calcul tarifele de transport reduse, tarifele accesorii preluate şi TVA, este mai mare decât depozitul constituit, clientul s-a angajat că completeze depozitul, în termen de 3 zile lucrătoare, până la valoarea mediei ultimelor trei deconturi.
Conform alin. (4) teza a II-a al aceluiaşi articol, în caz de necompletare a depozitului, transportatorul avea dreptul de a suspenda derularea transportului.
Depozitul urma a fi utilizat, potrivit art. 8.5 alin. (1), pentru acoperirea facturilor de transport neachitate în termen de 5 zile de la data scadenţei, sau pentru achitarea facturilor de trafic aferente ultimei perioade de trafic a contractului, iar potrivit art. 8.12, achitarea urma a fi făcută în ordinea vechimii, ţinând cont de termenele scadente şi de condiţiile stabilite prin contract.
Având în vedere adresa din 08 ianuarie 2004, din care rezultă că, la data încheierii contractului, SC S.I. SA înregistra creanţe către apelantă, în cuantum de 41.120.128.043 lei ROL, părţile au stabilit, prin art. 12.12, ca acestea să fie eşalonate conform adresei intimatei, urmând a fi achitate până la data de 31 ianuarie 2004, în caz contrar transportatorul având dreptul de a decide asupra continuării raportului contractual.
Prin art. 12.8 s-a stabilit ca modificarea contractului să se efectueze numai în scris, prin act adiţional, cu acordul părţilor.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert contabil B.E., rezultă că intimata nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contract. S-a constatat, ca urmare a analizării fişei de cont curent furnizori, că facturile restante din anul 2003 s-au achitat prin folosirea depozitului în sumă de 1.250.000 RON, constituit conform art. 12.12, viramentele efectuate de către SC S.I. SA Bucureşti cu menţiunea ,,depozit plată centralizată” fiind operate în contabilitatea acesteia tot ca o plată centralizată şi nicidecum ca un depozit.
Din răspunsul expertului la obiectivul nr. II.4, rezultă că, deşi prin clauza prevăzută la art. 12.12 intimata s-a angajat să achite până la data de 31 ianuarie 2004, suma de 41.120.128.043 lei ROL, a achitat, prin ordine de compensare, doar suma de 20.215.444.596 lei ROL, iar din răspunsul la obiectivul nr. II. 5 rezultă că, la data de 26 martie 2004, s-a operat asupra depozitului, fiind diminuate restanţele de plată înregistrate de intimată, în cuantum de 53.534.657.143 lei ROL cu suma de 12.500.000.000 lei ROL.
Fără a exista un acord scris al intimatei, apelanta a utilizat suma de 1.250.000lei RON, depozit constituit pentru garantarea plăţilor la contractul, pentru a stinge facturi emise în perioada 01 ianuarie 2004-26 ianuarie 2004, deci în temeiul contractelor încheiate de părţi în anul 2003, astfel cum rezultă din adresa din 26 martie 2004 (dosar fond). Faptul că suma existentă în depozit a fost utilizată de apelantă în modalitatea descrisă în adresa menţionată mai sus, este recunoscut, de altfel, de aceasta în cererea de recurs.
În condiţiile în care, astfel cum susţine apelanta, intenţia părţilor a fost aceea de a acoperi debitele aferente anului 2003 cu depozitul constituit conform art. 8.3. din contract, aveau posibilitatea, fie să stabilească expres această modalitate de stingere a debitului, fie să încheie un act adiţional la contract, conform art. 12.8, prin care să hotărască, de comun acord, modul de folosire a sumei din depozit.
În caz contrar, încălcarea clauzelor stabilite de comun acord, presupune implicit încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Critica adusă încheierii pronunţate în şedinţa publică de la 5 iunie 2008 a fost găsită, de asemenea, neîntemeiată, reţinându-se că prima instanţă a apreciat corect că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 244 alin. (1) C. proc. civ pentru suspendarea judecării cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.N.T.F.M. M. SA – sucursala Craiova, aducându-i următoarele critici:
1. Decizia instanţei de apel nu este motivată în ce priveşte unele critici formulate prin cererea de apel, sau este motivată superficial.
Astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei de obiect a acţiunii introductive, excepţie invocată în motivele de apel.
Această excepţie a fost reţinută în încheierea de şedinţă din 23 martie 2011 însă nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nici nu s-a motivat o eventuală respingere a acesteia.
Recurenta a susţinut că prin acest fapt a fost încălcat atât dreptul său la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii.
În ce priveşte încadrarea în drept recurenta a susţinut că sunt aplicabile atât dispoziţiile art. 304 pct. 7, cât şi dispoziţiile art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor solicitate sau, deşi le-a încuviinţat, nu a stăruit în vederea administrării acestora la timp şi în mod complet, încălcând principiul rolului activ.
În acest sens, recurenta a făcut trimitere la înscrisul intitulat fişa analitică cont client privind pe C.F.R. M. SA pentru perioada ianuarie – aprilie 2004, arătând că instanţa de apel a acceptat tacit ca intimata-reclamantă să nu mai depună acest înscris, deşi încuviinţase depunerea sa.
Recurenta a apreciat că prin nedepunerea acestui înscris au fost denaturate concluziile expertizei.
De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că deşi a solicitat încuviinţarea probei testimoniale cu 2 martori, instanţa de apel nu a încuviinţat această probă, fără să motiveze în vreun fel luarea acestei hotărâri.
3. Instanţa de apel, în rejudecare după casarea cu trimitere, nu a ţinut cont de îndrumările instanţei de recurs, date prin decizia nr. 934 din 5 martie 2010.
În acest sens, a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de solicitarea din 8 ianuarie 2004 emisă de către reclamantă, prin care pârâta era rugată să încheie contractul de plată centralizată aferent anului 2004, şi nici de adresa din 26 martie 2004 emisă de către recurenta-pârâtă, prin care reclamanta a fost notificată cu privire la utilizarea sumei de 1.250.000 lei (Ron) pentru a se achita facturile emise în cadrul contractului, susţinând totodată, că nu există vreo dovadă a faptului că reclamanta-intimată ar fi obiectat cu privire la utilizarea depozitului pentru plata datoriilor restante.
De asemenea, s-a mai susţinut că instanţa de apel trebuia să observe că reclamanta a fost de acord cu utilizarea depozitului constituit, deoarece, de fiecare dată când recurenta-pârâtă utiliza banii din depozit pentru stingerea datoriilor, reclamanta depunea, din nou, bani în depozit, fără a contesta operaţiunile respective, astfel, fiind contrazise susţinerile instanţei de apel în ce priveşte intenţia părţilor cu privire la modalităţile de derulare a contractului.
S-a mai susţinu de către recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a ţinut cont de apărările sale, mai precis de adresa din 8 ianuarie 2004 a reclamantei, de nota pârâtei, acte pe baza cărora a fost încheiat contractul, şi de faptul că reclamanta este cea care nu a respectat obligaţiile asumate prin încheierea acestor acte juridice.
În acest sens, recurenta a invocat evidenţa contabilă a reclamantei, respectiv fişa contului, fişă ce a stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă, susţinând că prin plata efectuată conform OP din 27 ianuarie 2004, reclamanta a înţeles să achite facturile restante ale anului 2003, prin propria voinţă.
Pentru a justifica voinţa reclamantei de plată a datoriilor restante, recurenta-pârâtă a invocat şi existenţa OP din 4 februarie 2004, concluzionând că, prin plăţile efectuate, reclamanta a dorit să stingă datoriile aferente anului 2003, din depozitul aferent contractului.
4. Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv contractul, hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2), art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi ale art. 977 C. civ.
În acest sens, recurenta a susţinut, făcând şi un istoric al relaţiilor contractuale cu reclamanta, că prin contract, reclamanta ar fi înţeles, de fapt, să plătească şi restanţele aferente contractelor derulate în cursul anului 2003, art. 12.12 din contract fiind edificator în acest sens.
Recurenta a susţinut că a aplicat prevederile acestui articol în scopul recuperării, de către ea, a unei părţi din datoriile reclamantei aferente anului 2003, însă a dat şi posibilitatea reclamantei de a continua relaţiile contractuale ale acesteia cu clienţii săi, care ar fi fost afectate dacă contractul ar fi fost suspendat sau reziliat la data de 26 martie 2004.
Faptul că reclamanta a continuat să facă plăţi din acest depozit, completându-l ulterior cu alte sume de bani, dovedeşte tocmai susţinerile recurentei-pârâte, acest fapt rezultând atât din modul de ţinere a contabilităţii celor două părţi, cât şi din punctajul din 30 august 2004, transpus în procesul-verbal de conciliere din 30 august 2004.
De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a fost indusă în eroare de către reclamantă cu privire la intenţia comună a părţilor, acest fapt rezultând din analiza probelor administrate în cauză.
Recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Astfel, aşa zisa excepţie a lipsei de obiect a acţiunii introductive a fost invocată la termenul din 23 martie 2011, cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, susţinerile apelantei-pârâte cu privire la acest aspect, reprezentând doar o apărare, pe fondul apelului.
Recurenta-pârâtă a susţinut că cererea reclamantei este lipsită de obiect, pentru simplu motiv că aceasta ar fi făcut plăţile în cunoştinţă de cauză, prin voinţa sa, astfel încât nu mai putea să o acţioneze pe pârâtă în judecată, pentru plata acestei sume.
Instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că acţiunea reclamantei are ca obiect tocmai suma de bani reţinută de către pârâtă din depozitul constituit în anul 2004, suma respectivă de bani fiind reţinută, cu nerespectarea prevederilor contractuale, pentru datoriile aferente anului 2003.
Prin urmare, nu s-a încălcat în nici un fel dreptul apelantei-pârâte la apărare, aceasta susţinându-şi punctul de vedere în faţa instanţei de apel, iar hotărârea pronunţată fiind motivată, instanţa de apel arătând de ce a considerat că cererea reclamantei este întemeiată, cât şi motivele pentru care criticile formulate în cererea de apel a pârâtei au fost considerate neîntemeiate.
2. Instanţa de apel a administrat probele necesare soluţionării cauzei, având totodată şi un rol activ, în apel după casarea cu trimitere, fiind administrată proba cu expertiză contabilă.
Expertul a răspuns la obiectivele stabilite în contradictoriu cu ambele părţi, acestea având posibilitate să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză.
Totodată, expertul a avut în vedere fişa de cont curent furnizor, instanţa de apel considerând că nu mai este necesară proba cu martori, clauzele contractuale fiind clare, concluzionând că nu există un acord scris al reclamantei, pentru ca pârâta să utilizeze depozitul constituit pentru garantarea plăţilor la contract, pentru facturi emise în temeiul contractelor încheiate în anul 2003.
3. Instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, a ţinut cont de îndrumările instanţei de recurs date prin decizia nr. 934 din 5 martie 2010 a I.C.C.J.
De fapt, recurenta-pârâtă a fost nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, respectiv de modul în care au fost interpretate probele administrate în cauză, însă aceste critici ţin de netemeinicia deciziei recurate, or, sub acest aspect, în calea de atac, extraordinară, a recursului hotărârea recurată nu mai poate fi analizată, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aceasta putând fi analizată doar sub aspectul legalităţii, aspect sub care hotărârea instanţei de apel apare ca fiind legală, instanţa de apel respectând limitele deciziei de casare cu trimitere, administrând probe noi în rejudecarea apelului, interpretând voinţa reală a părţilor, pe baza probelor administrate.
4. Nici criticile de la pct. 4 nu pot fi reţinute.
Critica cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este explicitată, recurenta reluând, în cuprinsul motivelor de recurs, anumite critici, aceasta referindu-se la nepronunţarea cu privire la excepţia lipsei de obiect şi asupra neadministrării tuturor probelor solicitate, însă aceste critici au fost analizate mai sus.
Cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o analiză legală asupra încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii de către prima instanţă, critica recurentei sub acest aspect, vizând tot netemeinicia hotărârii şi nu legalitatea acesteia.
În ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 977 C. civ., cu referire la interpretarea art. 12.12 din contract, Înalta Curte a constatat că această critică este nefondată, din cuprinsul acestui articol al contractului, rezultând că reclamanta a înregistrat creanţe faţă de pârâtă, la data de 8 ianuarie 2004 şi nu invers, astfel încât rezultă că instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8.5 din contract, atunci când au apreciat că depozitul constituit de către reclamantă viza acoperirea datoriilor faţă de pârâtă, născute din derularea contractului încheiat în 2004, şi nu acoperirea facturilor restante rezultate din contractele încheiate între părţi în anul 2003.
Referirile recurentei la înscrisurile existente la dosarul cauzei, vizează temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea acesteia, or, aşa cum s-a arătat mai sus, în calea de atac a recursului nu poate fi analizată decât legalitatea deciziei recurate, sub acest aspect, Înalta Curte constatând că decizia recurată este legală.
Având în vedere cele arătate mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA împotriva deciziei nr. 45/2011 de la 4 aprilie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 15 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3604/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5855/2011. Civil → |
|---|
