ICCJ. Decizia nr. 3629/2011. Civil. Acţiune în anulare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A Il-A CIVILĂ
Decizia nr. 3629/2011
Dosar nr. 2523/1/2011
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 94 din 8 februarie 2008, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta SC G.V. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, că între Primăria com.Remetea Mare şi SC G.V. SA Arad s-a încheiat contractul de concesiune nr. 15/15 ianuarie 2001, având ca obiect concesionarea serviciului distribuţiei de gaze naturale de către concedentul Primăria Remetea Mare concesionarului SC G.V. SA Arad. Ulterior încheierii acestui contract, între aceleaşi părţi s-a încheiat un act adiţional la contract prin care reclamanta SC G.V. SA Arad s-a obligat să preia proprietatea reţelei de înaltă presiune şi S.R.M.P.- urile din loc.Remetea Mare şi Bazoş - Bucovăţ numai după predarea în exploatare cumulativă a SC T. SA Mediaş. în schimbul preluării acestor proprietăţi, reclamanta se obliga să execute branşări şi instalaţii de utilizare gaz metan către Membrii A.G. Remetea Mare şi 12 branşări la obiectivele sociale din comună, proporţional cu sumele depuse de acestea.
Pe de altă parte, s-a încheiat un alt act adiţional la acelaşi contract de concesiune, impropriu denumit act adiţional la contractul de concesiune, întrucât acest înscris reprezintă practic o convenţie de sine stătătoare încheiată între alte părţi decât cele din contractul de concesiune şi anume între SC G.V. SA Arad şi A.G. Remetea Mare.
Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestei convenţii nou încheiate, cu motivarea că prin această convenţie pârâta se obliga să transmită reclamantei „S.R.M.P.-urile şi racordurile" (pct. 8 din convenţie) urmând ca reclamanta să execute în contraprestaţie diverse lucrări la imobilul proprietatea pârâtei, invocându-şi astfel şi propria culpă, fiind una dintre părţile semnatare ale convenţiei. Reclamanta a invocat acest motiv de nulitate absolută bazându-se pe o sesizare a Camerei de Conturi - Direcţia de Control Financiar a Jud. Timiş făcută prin adresa din 11 martie 2003.
Adresa respectivă depusă la dosarul cauzei, comunicată reclamantei, pune doar în discuţie prevederea cuprinsă la art. 8 din Convenţie şi solicită SC G.V. SA textual următoarele: "rugăm să precizaţi mai clar solicitarea dumneavoastră prin care vă obligaţi să preluaţi proprietatea reţelei de înaltă presiune şi S.R.M.P.-urilor din localităţile Remetea Mare, Bazoş şi Bucovăţ în schimbul executării branşării şi instalaţiilor de utilizare gaz metal către Membrii A.G. Remetea Mare şi 12 branşări la obiective sociale.", dacă acestea se referă la reţelele de distribuţie.
În concluzie, Curtea de Conturi nu constată transmiterea unor bunuri din domeniul public, ci doar solicită precizări referitoare la cele consemnate în convenţie. Mai mult, Curtea de Conturi, a comunicat reclamantei faptul că, potrivit H.G. nr. 1031 din 14 decembrie 1999 Anexa 1 privind înregistrarea în contabilitate a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, prin art. 8 obligă persoanele juridice care au în concesiune bunuri din domeniul public să inventarieze anual bunurile respective pe liste de inventariere distincte şi să le trimită titularului dreptului de administrare şi îi pune întrebarea de ce nu a trimis aceste liste de inventariere distincte la Primăria Remetea Mare, constatând astfel că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală.
Şi Primăria comunei Remetea Mare în răspunsul său către SC G.V. SA Arad privind sesizarea Curţii de Conturi a constatat că Actul adiţional la contractul de concesiune nu este suficient de clar şi solicită reclamantei să încheie un nou Act adiţional la contract, fără a se putea stabili dacă părţile au încheiat acest nou act adiţional, întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi în acest sens. De altfel, reclamanta nu a făcut referire la Actul adiţional la contractul de concesiune încheiat cu Primăria Remetea Mare, ci doar la Actul adiţional, astfel intitulat, încheiat cu A.G. Remetea Mare.
Cât priveşte obiectul dreptului de proprietate transmis prin Actul adiţional în discuţie către reclamantă s-a reţinut că este la fel de ambiguu ca şi obiectul dreptului de proprietate transmis de către Primăria comunei Remetea Mare către reclamantă, practic cerinţa Curţii de Conturi în privinţa clarificării bunurilor ce se transmit reclamantei a rămas neelucidată.
În concluzie, atâta timp cât nu există o certitudine asupra categoriei bunurilor ce urmau a fi transmise societăţii reclamante, nu se pot cataloga drept bunuri proprietate publică şi nu se poate constata incidenţa art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 şi a art. 963 C. civ., instanţa de fond a constatat acţiunea ca neîntemeiată,
Apelul declarat de reclamanta SC G.V. SA Arad împotriva acestei sentinţe, a fost respins prin Decizia nr. 100/A din data de 26 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de a apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta a susţinut nulitatea actului adiţional încheiat cu pârâta, pe motiv că bunurile care fac obiectul acestui act ar fi bunuri proprietate publică, fără însă a se face dovada indubitabilă a acestui fapt.
Astfel, la data încheierii actului adiţional ce face obiectul acestui proces, persoana ce a semnat acest act din partea societăţii avea funcţia de director, deci reprezenta în mod legal societatea. Ca atare, orice act semnat de către acesta, angaja în mod legal societatea, independent de aprobarea actelor semnate de către acesta de C.A.. Pe de alta parte, împrejurarea că acest act adiţional nu a fost nici până în prezent aprobat de C.A. al reclamantei nu poate fi imputat pârâtei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 Curtea, s-a reţinut că pentru bunurile arătate în actul adiţional nu s-a făcut dovada că acestea intră în categoria bunurilor proprietate publică, aceasta deoarece pct. III (4) din anexa la Legea nr. 213/1998 face referire la „reţelele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile si terenurile aferente", ori, bunurile ce fac obiectul prezentului proces reprezintă elemente ale unei reţele de gaze naturale nemenţionate în mod expres în textul de lege citat.
În ceea ce priveşte Legea gazelor nr. 351/2004, dispoziţiile acesteia au intrat în vigoare la data de 27 august 2004, în condiţiile în care actul în litigiu a fost semnat în anul 2001, astfel că, dat fiind că această lege nu retoactivează, actul adiţional nu poate fi supus decât legilor în vigoare la data semnării lui şi nu unor dispoziţii legale care au apărut ulterior.
Din nici o probă de la dosar nu rezultă faptul că în mod indubitabil bunurile în litigiu sunt proprietate publică, susţinerile unui expert tehnic neputând fi luate în considerare, dat fiind că acesta nu este abilitat prin lege să stabilească dacă anumite bunuri sunt sau nu proprietate publică, acesta lucru fiind un atribut al legiuitorului sau al instanţei de judecată.
Nu în ultimul rând, reclamanta, prin formularea acţiunii de faţă, a încălcat principiul „nemo audtitur propriam turpitudine allegans", încercând să nu îşi execute propriile sale obligaţii, izvorâte din actul adiţional în litigiu prin invocarea propriei culpe.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de reclamanta SC G.V. SA a fost admis prin Decizia nr. 960 din 20 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. A fost casată Decizia nr. 100/A din data de 26 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, din analiza contractului de concesiune şi a actului adiţional rezultă că acesta din urmă nu este un act de sine stătător, ci este grefat de obligaţiile asumate de SC G.V. SA în contractul de concesiune, între aceste două acte juridice existând o legătură indisolubilă, astfel că raporturile juridice trebuie să fie examinate sub acest aspect.
Totodată, s-a constatat că nu au fost lămurite aspectele de fapt cu privire la bunurile ce fac obiectul prezentului proces, în sensul dacă bunurile sunt elemente ale unei reţele de gaze naturale şi nu reţea de transport gaz propriu-zisă.
S-a mai reţinut că, însăşi instanţa de fond a motivat că obiectul dreptului de proprietate transmis prin Actul adiţional în discuţie către reclamantă este la fel de ambiguu ca şi obiectul dreptului de proprietate transmis de către Primăria comunei Remetea Mare către reclamantă, astfel că cerinţa Curţii de Conturi în privinţa clarificării bunurilor ce se transmit reclamantei a rămas neelucidată.
Prin aceste afirmaţii, a rezultat că nu s-a intrat în cercetarea fondului pentru a da dezlegare pricinii şi al temeiului legal aplicabil speţei, astfel încât instanţa de recurs să poată efectua controlul de nelegalitate a hotărârii.
S-a mai reţinut că instanţa va analiza, totodată, conţinutul prevederilor pct. 8 din convenţie, prin care să se stabilească dacă instalaţiile menţionate sunt bunuri din domeniul public.
Concluzionând, s-a mai reţinut că instanţa de trimitere va proceda la stabilirea corectă a raporturilor juridice, a legii aplicabile, a destinaţiei bunurilor în proprietate publică, astfel încât să se poată verifica dacă legea a fost încălcată la momentul încheierii contractului. Instanţa va completa chiar şi din oficiu probele necesare pentru clarificarea situaţiilor evocate, solicitând totodată lămuriri şi explicaţii în legătură cu acestea şi orice alte aspecte utile dezlegării pricinii.
În rejudecare.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 13 din 18 ianuarie 2011, a respins apelul reclamantei SC G.V. SA. A obligat reclamanta să-i plătească pârâtei A.G. Remetea Mare suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli. A respins cererea formulată de intervenientul C.Ş. privind obligarea reclamantei apelante la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, în raport de probele administrate, a reţinut că potrivit răspunsurilor la obiectivele Raportului de contraexpertiza tehnică judiciară efectuat în cauză, bunurile prevăzute la pct. 8 din Actul adiţional la contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001 sunt: S.R.M.P. (staţie de reglare măsurare de predare) plus Racord de presiune înaltă situat în localitatea Remetea Mare; S.R.M.P. plus Racord de presiune înaltă, situate în vecinătatea drumului între localităţile Buvocat si Bazosul Nou.
Mijloacele fixe identificate ca bunuri, respectiv cele două Racorduri de presiune înaltă şi cele două S.R.M.P.-uri sunt proprietatea titularului de investiţie respectiv A.G. Remetea Mare, care a finanţat această lucrare de investiţie.
Convenţia a cărei nulitate absolută s-a solicitat de către reclamanta apelantă SC G.V. SA Arad a fost încheiată în anul 2001, dată la care era în vigoare Legea nr. 213/1998 nemodificată.
Înainte de modificarea din anul 2003, Legea nr. 213/1998 prevedea că fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor Anexa III pct. 4: „4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente".
S-a reţinut că cele două S.R.M.P.-uri au fost finanţate şi achiziţionate de A.G. Remetea Mare, iar starea tehnica actuală a acestora se prezintă astfel: S.R.M.P. Remetea Mare se află în stare de funcţionare şi furnizează gaze naturale în sistemul de distribuţie (S.D.) a localităţii Remetea Mare; S.R.M.P. Bucovat - Bazosul Nou nu este în stare de funcţionare, în prezent acest mijloc fix fiind în stare avansată de uzura fizică; S.R.M.P.-ul şi Racordurile de presiune înaltă nu au fost predate către SC G.V. SA.
Aceste mijloace fixe nu au fost incluse în inventarul SN T.G.N. T. SA Mediaş, conform legii aceste bunuri pot fi administrate exclusiv de SN T.G.N. T. SA Mediaş care este operatorul licenţiat pentru sistemul de transport (SN T.G.N. SA).
Fiind simple mijloace de inventar cu o anumită valoare, respectivele mijloace fixe nu fac parte din reţelele de alimentare cu gaze ale comunei Remetea Mare sau din S.N.G.N.
În data de 18 iulie 2002, pârâta A.G. Remetea Mare a încheiat cu Transgaz Mediaş Sucursala de T.G.N. Mediaş, o convenţie de exploatare şi întreţinere pentru SRM -ui din Remetea Mare numai pentru acesta fiind posibilă o astfel de convenţie, deoarece există o reţea de transport gaze naturale în zonă. Pentru celălalt S.R.M. din Bucovat nu a fost posibilă încheierea unei convenţii deoarece nu exista o reţea de gaze în zona respectivă.
Aşa cum se menţionează şi în concluziile formulate în Raportul de contraexpertiză tehnică efectuat în cauză, aceste bunuri nu au fost predate ca mijloace fixe SN T.G.N. T. SA Mediaş, ele ajutând doar la transportul gazelor naturale în sistemul de distribuţie gaze naturale nefiind bunuri aparţinătoare unei reţele de gaze.
Dacă acestea ar fi bunuri ce aparţin unei reţele de gaze, atunci ar face parte din Sistemul N.G.N. care nu este unul şi acelaşi cu Sistemul de Distribuţie şi nici nu este o reţea de alimentare cu gaze în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
În conformitate cu adresa SN T.G.N. T. SA Mediaş Exploatarea Teritorială Arad, din 22 octombrie 2010 S.R.M.P. Remetea Mare nu a fost predat ca mijloc fix către SN T.G.N. T. SA Mediaş.
În prezent, aşa cum s-a arătat staţia este întreţinută şi exploatată în baza unei convenţii de exploatare încheiate de părţi. Ca atare, s-a reţinut că în momentul încheierii convenţiei intitulate „Act adiţional la contractul din 15 ianuarie 2001" cele două SRM -uri şi cele două Racorduri erau şi sunt mijloace fixe, obiecte de inventar aflate în patrimoniul pârâtei A.G. Remetea Mare achiziţionate fiind de pârâtă şi nefiind bunuri publice ale comunei şi nefacând parte dintr-o reţea de alimentare cu gaze în sensul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 Anexa III pct. 4.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC G.V. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii.
În motivarea recursului, instanţa de apel s-a declarat lămurită asupra obiectului convenţiei, la momentului depunerii raportului de expertiză, astfel că nu a cerut lămuriri suplimentare experţilor. însă, din conţinutul deciziei recurate, rezultă o serie de confuzii făcute de aceasta: nu s-a înţeles care este sistemul naţional de transport a gazelor naturale (magistralele de transport situate în afara localităţilor) şi sistemul de distribuţie a gazelor naturale (reţelele din interiorul localităţilor), bunurile ajută doar la transportul gazelor naturale, nefiind elemente ale sistemului, etc.
Instanţa de apel, greşit a considerat că bunurile pot fi tranzacţionate, motivat de faptul că nu au fost incluse în inventarul SN T.G.N. T. SA, pentru ca, ulterior să le clasifice ca fiind bunuri proprietate publică a unităţii administrativ teritoriale, în speţă, a comunei.
Deşi în cauză s-a efectuat o expertiză judiciară tehnică în domeniul gazelor naturale şi experţii au stabilit exact care sunt bunurile care fac obiectul convenţiei şi regimul acestora - elemente ale S.N.T. de gaze naturale, instanţa de apel a făcut confuzie între sistemul de distribuţie de gaze naturale şi sistemul naţional de transport a gazelor naturale.
Astfel, instanţa de apel a ignorat concluziile Raportului de expertiză judiciară, care conduceau cu certitudine la dezlegarea pricinii şi a purces la stabilirea modului de înregistrare în contabilitatea pârâtei-intimate a acestor bunuri - obiecte de inventar sau mijloace fixe, aspect nerelevant pentru cauză, chiar dacă înregistrările contabile ar fi corecte, fapt ce poate fi constatat de un expert contabil si nu de instanţă sau de părţi.
Dacă instanţa de apel avea în considerare expertiza în întregul ei, chiar aplicând Legea nr. 213/1998 modificată în anul 2003, nu putea să nu reţină că magistralele (conductele) de gaze naturale sunt bunuri proprietate publică.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte, în raport de criticile şi de temeiul de drept invocate, urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:
Astfel, raporturile juridice născute între părţile litigante au la bază contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001, la care s-a încheiat Actul adiţional nr. l nedatat, a cărui constatare nulitate absolută s-a solicitat de către reclamanta SC G.V. SA, motivat de faptul că bunurile ce fac obiectul actului adiţional sunt bunuri proprietate publică, şi de faptul că, convenţia nu a fost aprobată în C.A. al SC G.V. SA.
La pct. 8 din Actul adiţional la contractul din 15 ianuarie 2001 s-a prevăzut că „Valoarea totală recunoscută de comun acord pentru cele două racorduri + cele două S.R.M.-uri, este de 130.000 euro, care se va reflecta în instalaţii interioare, branşamente, proiecte, diferenţe de metraj, S.R.M.P.-urile şi racordurile, se vor preda către SC G.V. SA până la 30 noiembrie 2002 dată când vor intra în proprietatea SC G.V. SA."
Instanţa de apel, urmare a deciziei de casare pronunţată în cauză - Decizia nr. 960 de la 20 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus să se procedeze la stabilirea corecta a raporturilor juridice, a legii aplicabile, a destinaţiei bunurilor în proprietate publică -, a procedat la efectuarea unei expertize tehnice judiciare, prin care să se stabilească care sunt bunurile ce fac obiectul convenţiei şi regimul juridic al acestora.
Astfel, urmare expertizei efectuate în cauză, concluziile privind obiectul expertizei au stabilit faptul că cele două racorduri de presiune înaltă şi cele două S.R.M.P.-uri sunt proprietatea titularului de investiţie, respectiv A.G. Remetea Mare care a finanţat această lucrare de investiţie, iar conform legii aceste bunuri pot fi administrate exclusiv de SN T.G.N. T. SA Mediaş, care este operatorul licenţiat pentru sistemul de transport gaze naturale. Totodată, s-a stabilit că la data încheierii convenţiei era în vigoare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nemodificată.
Dispoziţiile din Anexa intitulată „Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale" din Legea nr. 213/1998, stabilesc care sunt bunurile ce formează domeniul public al statului, la pct. 117 fiind menţionate conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale.
Totodată, potrivit dispoziţiilor din Anexa III pct. 4 din Legea nr. 213/1998, înainte de modificarea din anul 2003, reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente fac parte din domeniul public al comunei.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, ele nu pot fi înstrăinate, ci doar date numai în administrare, concesionare sau închiriere, în condiţiile legii, alin. (2) statuând că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
În speţă, se constată că, deşi s-a efectuat o expertiză judiciară tehnică în domeniul gazelor naturale, fiind stabilite care sunt bunurile ce fac obiectul convenţiei şi regimul acestora, în sensul că sunt elemente ale S.N.T. de gaze naturale, instanţa de apel a făcut o confuzie între sistemul de distribuţie de gaze naturale şi sistemul naţional de transport a gazelor naturale, pronunţând, astfel, o decizie nelegală şi netemeinică.
Astfel, sistemul de distribuţie de gaze naturale este format dintr-un ansamblul compus din conducte, instalaţii de reglare-măsurare, aparate şi accesorii. care funcţionează la presiunea de lucru de până la 6 bari inclusiv, cu excepţia instalaţiei de utilizare.
Cât priveşte sistemul naţional de transport al gazelor naturale, acesta constituie ansamblul de conducte magistrale, precum şi instalaţiile, echipamentele şi dotările aferente acestora, care funcţionează la presiune mai mare de 6 bari, prin care se asigură preluarea gazelor naturale extrase din perimetrele de exploatare sau a celor provenite din import şi transportul acestora în vederea livrării către distribuitori, consumatorii direcţi, la înmagazinare, la export şi către beneficiarii din terţe ţări.
Referitor la regimul juridic al conductelor de transport gaze naturale, acestea sunt parte componentă a S.N.T., care aparţine proprietăţii publice a statului conform pct. 117 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998.
În speţă, bunurile prevăzute la pct. 8 din convenţia ce face obiectul litigiului au fost identificate ca fiind elemente ale S.N.T. de gaze naturale, fiind deci bunuri proprietatea publică a statului, de o importanţă strategică, potrivit textului de lege evocat mai sus.
Or, instanţa de apel, deşi a reţinut că, convenţia a fost încheiată în anul 2001 şi că se aplicau dispoziţiile Legii nr. 213/1998, înainte de modificarea din 2003, în mod greşit a ignorat concluziile raportului de expertiză şi a procedat la stabilirea modului de înregistrare în contabilitatea pârâtei a acestor bunuri, în sensul că sunt obiecte de inventar sau mijloace fixe, aspecte nerelevante pentru rezolvarea litigiului, având în vedere caracterul inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al bunurilor identificate la pct. 8 din convenţie.
Totodată, instanţa de apel a ignorat şi faptul că obiectul contractului din 15 ianuarie 2001 1-a constituit concesionarea „Serviciului distribuţiei de gaze naturale în comuna Remetea Mare, Judeţul Timiş" şi nu transmiterea dreptului de proprietate a acestuia, astfel că prin actul adiţional nu se putea schimba obiectul contractului şi de a se transmite dreptul de proprietate a bunurilor identificate la pct. 8 din convenţie.
Mai mult decât atât, bunurile identificate la pct. 8 din Actul adiţional la contractul de concesiune din 15 ianuarie 2001 sunt bunuri proprietatea publică a statului, acestea fiind inalienabile, astfel că toate actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 sunt lovite de nulitate absolută, potrivit prevederilor alin. (2) aceluiaşi text legal.
Prin urmare, se constată nulitatea absolută parţială a pct. 8 din Actul adiţional la contractul din 15 ianuarie 2001, motiv pentru care recursul reclamantei este fondat, urmând a se modifica decizia nr. 13 de la 18 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, în sensul că se va admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 94 de la 8 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care o va schimba în tot.
Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ., cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii membrii A.G. Remetea Mare şi C.Ş. în interesul pârâtei urmează a fi respinse, motivat de faptul că obligaţiile reclamantei rezultate din pct. 8 din convenţie nu mai subzistă, ca urmare a faptului că bunurile identificate nu au intrat în proprietatea reclamantei, acestea fiind proprietatea publică a statului.
Pentru considerentele expuse, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC G.V. SA Arad împotriva Deciziei civile nr. 13 de la 18 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei nr. 94 de la 8 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care o schimbă în tot. în consecinţă, admite acţiunea reclamantei SC G.V. SA Arad în contradictoriu cu pârâta A.G. Remetea Mare. Constată nulitatea absolută parţială a pct. 8 din Actul adiţional la contractul din 15 ianuarie 2001. Respinge cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulate de intervenienţii membrii A.G. Remetea Mare şi C.Ş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3534/2011. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3651/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
