ICCJ. Decizia nr. 4013/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4013/2011
Dosar nr. 15033/3/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul B.V.I.U. a solicitat obligarea pârâţilor I.N. şi I.C. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 4, împreună cu terenul aferent, situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în 1922, numitul B.I.M. a dobândit terenul şi construcţia situate în Bucureşti, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922 şi transcris sub nr. 57157 din 25 aprilie 1922.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 343 din 23 martie 1978, moştenitorii lui B.I.M. sunt V.I.U.B., F.I.B. şi A.S.B., iar în conformitate cu certificatul de moştenitor nr. 2468 din 02 decembrie 1994, moştenitorii lui B.A.S. sunt V.I.U.B. şi F.I.B., reclamantul fiind singurul moştenitor al defunctei F.I.B., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 62 din 30 mai 2001.
A mai arătat reclamantul că prin Decretul nr. 92/1950, statul a naţionalizat imobilul, incluzându-l în lista anexă la Decret, deşi M.I.B. nu se încadra în categoriile sociale cărora li se aplica naţionalizarea.
Pârâţii I.N. şi I.C. au formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P., a Municipiului Bucureşti prin Primar General şi a reclamantului, prin care au solicitat obligarea M.F.P. la restituirea preţului actualizat plătit de pârâţi la achiziţionarea imobilului, urmând ca Municipiul Bucureşti şi reclamantul să îi despăgubească pe pârâţi cu sporul de valoare adus imobilului. De asemenea, pârâţii au solicitat instanţei instituirea unui drept de retenţie până la despăgubirea acestora cu sporul de valoare adus imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 2738 din 28 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 15033/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1583 din 14 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, a admis acţiunea principală; au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1; a fost respinsă excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată invocată de pârâţi şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie.
În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că excepţia de inadmisibilitate este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, or în speţă imobilul nu poate fi revendicat pe calea Legii speciale nr. 10/2001, deoarece a fost vândut unei persoane fizice.
Pe fond, s-a reţinut că titlul reclamantului, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 9014 din 25 aprilie 1992, iar al pârâtului provine de la un neproprietar, fiind preluat în mod abuziv de stat.
Pe excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile uzucapiunii scurte sub aspectul posesiei utile şi nici al duratei căci de la data intrării în posesie asupra imobilului (decembrie 1997) şi până la formularea cererii (noiembrie 2007) nu au trecut 10 ani.
Asupra bunei credinţe a pârâtului cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanţa a reţinut că aceasta a fost dovedită, cumpărătorul nefăcând proba unor minime diligenţe efectuate anterior, referitoare la situaţia juridică a imobilului.
Pe cererea de chemare în garanţie, instanţa a reţinut că pârâţii nu au demonstrat care este valoarea preţului actualizat al imobilului şi nici valoarea îmbunătăţirilor pretinse, deşi sarcina probei le revenea conform art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii I.C. şi I.N.
Prin Decizia nr. 45/ A din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără interes, păstrând dispoziţia privind soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:
1. În ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, s-a susţinut de către apelanţii - pârâţi că reclamantul nu şi-a dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, cât timp în certificatele de moştenitor apar două nume diferite: B.V. şi B.V.U.I. Din actele de la dosar nu rezultă că B.V.U.I. ar avea calitatea de fost proprietar sau de moştenitor al acestuia, din moment ce o parte din imobil a fost restituit de către P.M.B. lui B.V. prin Dispoziţia nr. 8514, iar din cele trei certificate de moştenitor depuse, în două se face referire la numele reclamantului, iar în cel de-al treilea la cel al lui B.V.
Conform contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat, numitul B.M. a dobândit imobilul situat în Bucureşti, teren şi construcţii aferente.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 343 din 23 martie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 Bucureşti, de pe urma defunctului B.M., au rămas ca moştenitori copii acestuia: B.V.U.I., B.F.I. şi B.A.S.
Conform certificatului de moştenitor nr. 2468 din 2 decembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6, de pe urma defunctei B.A.S. au rămas ca moştenitori în calitate de fraţi numiţii B.V.U.I. şi B.F.I., iar de pe urma defunctei B.F.I. a rămas ca unic moştenitor numitul B.V., în calitate de frate, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 62 din 30 mai 2001 eliberat de B.N.P. M.E.
În cursul judecării cererii de apel, ca urmare a decesului lui B.V.U.I., a fost introdusă în cauză în calitate de moştenitoare a acestuia numita M.A.M.A.
Din cuprinsul acestui certificat de moştenitor, coroborat cu celelalte certificate de moştenitor depuse la dosar, Curtea a constatat că cel indicat ca fiind B.V. în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 62 din 30 mai 2001 eliberat de B.N.P. M.E. este una şi aceeaşi persoană cu B.V.U.I. indicat în certificatul de moştenitor nr. 343 din 23 martie 1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 Bucureşti şi în certificatul de moştenitor nr. 2468 din 2 decembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6 Bucureşti.
În plus, din certificatul de moştenitor nr. 12 din 26 august 2009 emis de Biroul Notarial T., rezultă că în favoarea defunctului B.V.U.I. au fost emise două dispoziţii de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv Dispoziţia nr. 8514 din 24 iulie 2007 şi 8787 din 14 septembrie 2007, ceea ce reprezintă o recunoaştere a calităţii de moştenitor al fostului proprietar.
Aşa fiind, Curtea a constatat că pârâţii nu au făcut dovezi concrete în sensul că cele două nume cu privire la care există neconcordanţă reprezintă persoane diferite, în condiţiile în care din coroborarea actelor de la dosar rezultă că este una şi aceeaşi persoană, iar sarcina probei le revenea lor, faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ.
2. În ce priveşte motivul de apel vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, susţinut în sensul că fostul proprietar al imobilului a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, cerere admisă prin restituirea unei părţi din imobil în natură şi propunere de măsuri reparatorii pentru partea din imobil vândută. Pentru partea vândută, nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care prezenta acţiune este inadmisibilă din moment ce beneficiază de despăgubiri şi conform modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut mai întâi că, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. în recursul în interesul legii, s-a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute, aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Instanţa supremă a apreciat că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cu toate acestea, instanţa supremă nu a stabilit de plano o inadmisibilitate a acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., urmând ca instanţele de judecată învestite cu astfel de cereri să se pronunţe pe fondul revendicării. Prin urmare, motivul de apel legat de greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, a fost considerat nefondat.
3. Pe aspectul uzucapiunii, curtea de apel a reţinut că uzucapiunea reprezintă o modalitate de a paraliza acţiunea în revendicare, prin invocarea unui mod originar de dobândire, care va da preferinţă uzucapantului faţă de orice titular anterior al dreptului de proprietate asupra imobilului.
O primă condiţie pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, reglementată prin art. 1895 - 1899 C. civ., este aceea de a exista un just titlu.
Din cuprinsul art. 1897 C. civ. rezultă că justul titlu, sau justa cauză, poate fi orice act translativ de proprietate, care, din diverse motive, exceptând nulitatea absolută, nu a fost apt prin el însuşi să transmită acest drept. Just titlu nu poate fi decât acel act care, aparent, îndeplineşte toate condiţiile pentru a transmite proprietatea sau alt drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a produs, deşi actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de voinţa părţilor.
Doctrina majoritară şi practica judiciară consideră că aceasta este situaţia actului translativ de proprietate care nu emană de la adevăratul proprietar, adică exact situaţia dedusă judecăţii în cauza de faţă. Statul ca şi vânzător, avea aparenţa de proprietar, ca urmare a preluării imobilului în temeiul Decretului Legea nr. 92/1950, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare cu pârâţii.
Justul titlu invocat de posesor pentru a-i permite să beneficieze de prescripţia prescurtată trebuie să fi dobândit dată certă opozabilă celui care revendică, nefiind însă necesar să fi fost şi transcris în registrele de publicitate imobiliară.
Cu atât mai mult, în situaţia de faţă, în care contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Sector 1 la data de 27 februarie 1997, actul juridic menţionat are dată certă opozabilă reclamantului.
Aşa fiind, titlul invocat de pârâţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/112 din 1997 cu data de transcriere din 27 februarie 1997, reprezintă un just titlu.
O a doua condiţie a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să fie de bună-credinţă. Conform art. 1898 C. civ., buna - credinţă este credinţa posesorului că a dobândit bunul de la un proprietar, astfel că el însuşi a devenit proprietar. Dacă posesorul a avut dubii referitor la calitatea de proprietar a celui de la care a dobândit imobilul, nu poate fi considerat de bună-credinţă.
Cu privire la condiţia bunei-credinţe, instanţa de apel a constatat că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii au depus diligenţe pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului, conform adresei din 27 ianuarie 1997 emise de C.G.M.B. - Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, prin care li s-a comunicat că posesorul imobilului este I.C.R.A.L. Pajura, actuala societate R. SA, imobilul fiind preluat prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
Pentru a verifica existenţa bunei credinţe, Curtea constată că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Dincolo de aspectul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 februarie 1997) sau la data transcrierii lui (27 februarie 1997), nu exista o hotărâre judecătorească de restituire a bunului litigios, însă nu fusese formulată de către fostul proprietar nici o cerere de restituire în natură sau prin echivalent, ceea ce îi îndreptăţea pe pârâţi, la acel moment, să se încreadă în calitatea de proprietar a statului pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu acesta.
Buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului, iar împrejurarea că ulterior posesorul a aflat că titlul este impropriu pentru a-i fi transmis proprietatea nu schimbă natura posesiei sale, care rămâne una de bună-credinţă.
Astfel, intervenirea modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind preluare abuzivă orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950 indiferent că a fost făcută cu respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea lui, nu poate afecta existenţa bunei credinţe a dobânditorilor la nivelul anului 1997.
În plus, potrivit art. 1899 C. civ., buna credinţă se prezumă, prezumţia fiind relativă, iar cel interesat putând face dovada contrară cu orice mijloc de probă.
Reclamantul nu a făcut dovada contrară în sensul existenţei relei-credinţe a pârâţilor, adică în sensul că aceştia ar fi cunoscut că statul este un neproprietar, cât timp aceştia s-au întemeiat cu bună credinţă pe legislaţia în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Diligenţele necesare unui cumpărător de bună credinţă nu trebuie interpretate şi extinse în mod nejustificat, ci trebuie avută în vedere atitudinea unui cumpărător obişnuit, acestuia neputându-i-se imputa evoluţia imprevizibilă a legislaţiei ulterior încheierii actului juridic.
De asemenea, o altă condiţie a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să se exercite în timpul prevăzut de lege. Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincţii.
Dacă adevăratul proprietar locuieşte într-o localitate aflată în raza aceluiaşi tribunal judeţean, unde se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 10 ani.
Atunci când adevăratul proprietar locuieşte într-un judeţ diferit de cel în care se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 20 de ani.
Din certificatele de moştenitor depuse la dosarul de primă instanţă, reiese că reclamantul a locuit în Bucureşti, începând cel puţin din 1978 (data celui mai vechi certificat de moştenitor), astfel încât termenul de 10 ani este suficient pentru a se considera împlinită condiţia.
Având în vedere data transcrierii contractului de vânzare-cumpărare (27 februarie 1997) şi data introducerii cererii de chemare în judecată din prezentul dosar (27 septembrie 2007), termenul de 10 ani, ca şi condiţie a uzucapiunii scurte, este în mod evident împlinit.
În sfârşit, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei posesii utile, aplicând prezumţia de utilitate a posesiei, reclamantul nu a făcut dovada niciunui viciu al posesiei exercitate de pârâţi, astfel încât şi această condiţie este îndeplinită.
Astfel, constatând îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru uzucapiunea scurtă, Curtea va constata că se impune respingerea cererii de revendicare ca urmare a opunerii cu succes a excepţiei (ca apărare de fond) uzucapiunii scurte.
4. În ceea ce priveşte motivul de apel legat de cererea de chemare în garanţie, Curtea nu s-a mai pronunţat, faţă de aspectul că, drept urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi a rămas fără interes.
5. În ce priveşte criticile legate de fondul cererii de revendicare, Curtea a constatat că, potrivit adresei din 20 februarie 2007 emise de PMB, reclamanta B.F.I. a formulat cerere de revendicare a imobilului în litigiu, care a fost respinsă; de asemenea, reclamantul B.V. a formulat cerere de obligare a PMB la soluţionarea notificării privind restituireai mobilului în litigiu.
Curtea a reţinut că reclamantul nu are un „bun" în sensul art. 1 din Convenţie, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să îi fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
În schimb, pârâţii au ca titlu un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumţia de valabilitate.
Analiza preferabilităţii între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, faţă de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii.
Din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Instanţa europeană a procedat în acelaşi mod nu numai în situaţia foştilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ş.a.), ci şi în situaţia cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care le reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedaţi ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
În această din urmă cauză, Curtea a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanţele, deşi au recunoscut dreptul foştilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reţinut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credinţă (Străin ş.a. contra României).
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Prin urmare, Curtea a dat prioritate titlului de proprietate al pârâţilor, faţă de principiul securităţii raporturilor juridice, în urma analizării situaţiei de fapt din cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A.M.A. care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici:
În mod greşit, instanţa de apel a ajuns la concluzia că acţiunea este neîntemeiată deoarece intimaţii pot opune uzucapiunea scurtă, iar reclamanta nu beneficiază de un bun în conformitate cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că pârâţii ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 si, în consecinţă, nu ar fi putut fi vândut către pârâţi.
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate. Nu există niciun argument pentru care prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ar fi in favoarea subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu. Daca ar exista o altă interpretare, garanţia dreptului de proprietate ar fi golita de conţinut. Convenţia garantează dreptul de proprietate al primului proprietar si al succesorilor acestora dacă transmiterea proprietăţii s-a făcut cu respectarea legii.
În speţă, au existat două abuzuri comise, primul de Statul Român, al doilea de Statul Român în complicitate cu chiriaşul cumpărător. Primul abuz a avut loc in 1950 când imobilul a fost practic confiscat, iar al doilea abuz a avut loc la 13 februarie 1997 când imobilul a fost vândut chiriaşului. Statul a vândut ceva ce nu-i aparţinea, iar chiriaşul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Ambele abuzuri au încălcat prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului si trebuiau să fie sancţionate de către instanţa de judecata prin admiterea acţiunii. Chiriaşul a cumpărat un imobil care nu intra sub incidenţa dispoziţiilor Legii 112/1995 deoarece nu fusese preluat de Stat cu titlu, iar situaţia sa juridică nu era clarificată, aceasta fiind o condiţie prevăzuta de H.G. 11/1997.
Prin compararea celor două titluri, instanţa de judecată nu poate da câştig de cauză decât titlului reclamantei, care este mai vechi decât cel al pârâţilor, provine de la adevăratul proprietar, iar formele de publicitate imobiliară au fost efectuate cu mult înaintea pârâţilor.
În plus, instanţa de judecată a considerat că pârâţii pot opune uzucapiunea scurtă. Acest punct de vedere este greşit întrucât aceştia nu au fost de bună credinţă, iar imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu, situaţia sa juridică fiind neclarificată, astfel că nu cădea sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Buna credinţă poate fi invocată si de către reclamantă, deoarece autorul său a fost de bună credinţă în anul 1922 când a cumpărat imobilul. Astfel, in momente de timp diferite, atât reclamantul, în 1922, cât şi intimaţii pârâţi, în 1997, au fost de bună credinţă. Rezultă că buna credinţă nu poate constitui un criteriu în compararea celor doua titluri de proprietate.
Atât vânzătorul, cât si cumpărătorul, au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Cu diligenţe minime, pârâţii persoane fizice ar fi putut afla ca naţionalizarea s-a făcut fără titlu si că statul nu era proprietar. Pârâţii trebuiau să facă demersuri pentru a verifica titlul statului însă nu au întreprins nimic, înafara depunerii cererii pentru cumpărare, dovada fiind inexistenta niciunei cereri depuse la vreo autoritate de stat (ex. SC R. SA, Primărie).
Dacă cumpărătorul dovedeşte că a încercat, în măsura unui om prudent şi diligent, bonus pater familias, să se informeze asupra faptului că vânzătorul era într-adevăr proprietar, şi, după ce s-a informat a încheiat contractul de vânzare cumpărare, se poate prezuma că nu a cunoscut faptul că vânzătorul său nu era proprietar, deci buna sa credinţă.
O atitudine pasivă din partea cumpărătorului, care s-a mulţumit numai cu afirmaţiile vânzătorului, fără a încerca să determine, pe baza unor informaţii provenite de la o altă sursă, veridicitatea acestor afirmaţii, nu va permite să se prezume că nu a cunoscut faptul că vânzătorul său nu era proprietar. Altfel s-ar ajunge la concluzia inadmisibilă că necunoaşterea lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului se datorează tocmai atitudinii sale pasive: cine nu încearcă să afle nimic pe bună dreptate nu ştie că a dobândit de la un neproprietar, dar aceasta nu înseamnă că este şi de bună credinţă.
Rezultă că pentru a se putea aplica prezumţia bunei credinţe, chiriaşul cumpărător trebuie să fi avut o atitudine activă, încercând să afle dacă cele prezentate de vânzător corespund adevărului. Pentru aceasta era necesar să încerce să afle din alte surse, dacă într-adevăr imobilul fusese naţionalizat, dacă figura în listele anexă ale decretelor de naţionalizare, deci dacă fusese preluat cu titlu de stat, precum şi orice alte date referitoare la acel imobil: are rol fiscal deschis, este transcris în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni, etc. Astfel chiriaşul cumpărător putea face dovada faptului că s-a adresat A.F. sau Birourilor de Carte Funciară ori chiar arhivelor statului care le puteau da informaţii referitoare la imobil.
La înstrăinarea unor astfel de imobile, cumpărătorul, pentru a fi de bună credinţă, trebuie să depună minime diligenţe pentru a lua cunoştinţă care este titlul statului, titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care, potrivit legii, îl putea cumpăra. Nu se poate accepta ca efectuarea unui act oneros cum este cumpărarea unui imobil să se facă fără a se încerca de către potenţialul cumpărător să cunoască titlul vânzătorului, chiar dacă acest vânzător era statul.
Chiriaşii cumpărători nu au făcut dovada unor demersuri prin care să încerce să verifice situaţia prezentată de vânzător. Ei nu au făcut dovada unui comportament activ, comparabil cu al unui bonus pater familias care să permită prezumarea bunei credinţe. Au avut o atitudine pasivă, mulţumindu-se cu ceea ce li s-a spus de către I.C.R.A.L. R., fără să încerce în nici un fel să verifice dacă acei funcţionari cunosc situaţia reală a imobilului şi le-o aduc la cunoştinţă.
Neexistând un comportament activ al cumpărătorilor, nu există un fapt (cunoscut) de la care să se poată prezuma atitudinea subiectivă (necunoaşterea lipsei calităţii de proprietar a statului); oricum, această necunoaştere, dacă exista, li se poate imputa şi lor deoarece nu au cercat să afle nimic despre imobilul pe care îl cumpărau, în plus de ceea ce le-a spus vânzătorul.
Mai mult, intimaţii persoane fizice au ştiut că apartamentul în care locuiau fusese restituit prin hotărâre judecătorească şi au întreprins demersuri in vederea promovării recursului in interesul legii. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era depusă notificare în baza Legii 112/1995 pentru restituirea apartamentului, notificare ce nu fusese soluţionată, astfel că situaţia juridică a apartamentului nu era clarificată.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.
Având în vedere că reclamantul a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 480, 481 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea preponderenţă titlului său, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în vedere că apartamentul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul reglementării acestei legi.
Motivele de recurs se circumscriu ipotezei că pârâţii – cumpărători nu au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil.
Potrivit reglementărilor cuprinse în legea specială, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din acelaşi act normativ.
În cadrul acţiunii în revendicare, preferabilitatea titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere situaţia particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâţilor devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanţă.
Aplicarea în speţă a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispoziţiile Codului civil, acţiunea reclamantului neputând fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lui de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
În consecinţă, criteriul de analiză al prezentei acţiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfăţişate de părţi, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voinţa legiuitorului şi în considerarea căruia titlul pârâţilor este preferabil.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestuia, în interiorul termenului special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Or, reclamantul nu a acţionat în acest sens şi nici nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractului şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
Prin urmare, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.
La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituite în natură foştilor proprietari.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei cu privire la reaua–credinţă a pârâţilor la dobândirea imobilului în litigiu, întrucât convingerea pârâţilor cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci buna credinţă a acestora putea constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare cumpărare de la sancţiunea nulităţii absolute prin inexistenţa calităţii de proprietar a vânzătorului şi pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, avea, anterior apariţiei Legii nr. 1/2009, dreptul la plata preţului reactualizat sau a valorii de circulaţie a bunului, însă nu poate produce consecinţe juridice în cadrul acţiunii în revendicare, ci doar ca şi condiţie a dobândirii proprietăţii prin uzucapiunea scurtă.
Curtea de apel a reţinut ca situaţie de fapt că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 februarie 1997) sau la data transcrierii lui (27 februarie 1997), nu exista o hotărâre judecătorească de restituire a bunului litigios şi nu fusese formulată de către fostul proprietar cerere de restituire în natură sau prin echivalent, ceea ce îi îndreptăţea pe pârâţi, la acel moment, să se încreadă în calitatea de proprietar a statului pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu acesta.
În raport de această situaţie de fapt, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, faţă de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în mod corect s-a reţinut că pârâţii au fost de bună credinţă în momentul dobândirii posesiei imobilului, iar intervenirea modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind preluare abuzivă orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950, indiferent că a fost făcută cu respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea lui, nu poate afecta existenţa bunei credinţe a dobânditorilor la nivelul anului 1997.
Reclamantul nu a făcut dovada contrară, potrivit art. 1899 C. civ., în sensul existenţei relei-credinţe a pârâţilor, adică în sensul că aceştia ar fi cunoscut că statul este un neproprietar, cât timp aceştia s-au întemeiat cu bună credinţă pe legislaţia în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Diligenţele necesare unui cumpărător de bună credinţă nu trebuie interpretate şi extinse în mod nejustificat, astfel cum susţine recurenta, ci trebuie avută în vedere atitudinea unui cumpărător obişnuit, căruia nu i se poate imputa evoluţia imprevizibilă a legislaţiei ulterior încheierii actului juridic.
Aşa fiind, în mod corect a apreciat instanţa de apel că în speţă este întrunită condiţia bunei credinţe pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Totodată, curtea de apel a constatat în mod corect că pârâţii cumpărători deţin un bun în sensul Convenţiei, deoarece aceştia au cumpărat spaţiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul şi nu formulase vreo cerere de restituire în natură a imobilului.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia titlul pârâţilor nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu şi, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie, potrivit căreia, în cadrul acţiunii în revendicare, titlul pârâţilor este preferabil, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) şi de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţi şi stat.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu respectarea legii, fiind în concordanţă şi cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a da preferabilitate titlului deţinut de pârâţi, curtea de apel a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.
În acest sens, este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:
„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Nici din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susţine recurenta.
În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a reţinut că:
„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (…) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.”
Faţă de aceste considerente ale instanţei europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase recurentei în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ., apartamentul în litigiu.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.M.A. împotriva Deciziei nr. 45/ A din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 355/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 451/2011. Civil → |
|---|
