ICCJ. Decizia nr. 355/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 355/2011
Dosar nr. 4283/86/2006
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03.0.2006 pe rolul Tribunalului Suceava, reclamanţii S.E. şi S.I. au chemat în judecată pe pârâţii M. Suceava - prin P., SC C. SA şi SC T.P. SRL şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună restituirea în natură pe vechiul amplasament sau, în caz de imposibilitate, prin compensare a suprafeţei de 7500 m.p. teren identic cu p.f. 1190/379 din C.F. nr. 2613 şi p.f. 1190/465 din C.F. nr. 2244 Suceava, din care suprafaţa de 223 m.p. este ocupată de SC C. SA şi SC T.P. SRL, precum şi acordarea prin compensare a unui alt imobil, pentru construcţiile casă cu anexe, demolate.
Reclamanţii au arătat că, în baza Legii nr. 10/2001, au formulat şi comunicat M. Suceava prin executorul judecătoresc, notificările nr. 11/2001, nr. 220/2001, nr. 151/2001 şi nr. 221/2001, însă până la data sesizării instanţei, aceste notificări nu au fost soluţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 2 octombrie 2007, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul M. Suceava - prin P., să restituie reclamanţilor, în natură, parcela de teren în suprafaţă de 1191 m.p., identic cu parcela cuprinsă între B.M. (N.), bloc locuinţe B3 (E), bloc locuinţe A12 (S) şi str. Universităţii (V), configurată în contur albastru în planul de situaţie, prin excluderea imobilului „P.”, bunul pârâtelor, în suprafaţă de 223 m.p., configurată în contur verde în anexa 2 din raportul de expertiză şi suprafaţa de 1247 m.p. teren, situat în zona Aleii Mărăşeşti, cuprins între alee şi blocul D (N), alee (E), proprietate particulară, post trafo şi alee (S) şi blocul de locuinţe J cu patru scări (V), configurat în contur albastru în planul de situaţie din anexa 3, condiţionat de restituirea preţului actualizat primit de reclamanţi la expropriere. Totodată, a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor în echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, ori acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru diferenţa de 5188 m.p., imposibil de restituit (186 euro/m.p. sau echivalentul în lei la data executării), şi a respins, ca nefondată, plângerea formulată împotriva pârâtelor SC C. SA şi SC T.P. SRL Suceava.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1771 din 16 noiembrie 1935, V.S. a dobândit ½ din dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1 ha teren situat în Suceava, identic cu p.f. 1190/379 din C.F. 2613 Suceava, din care, în anul 1957, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474, a înstrăinat suprafaţa de 2500 m.p.
Conform încheierii C.F. nr. 34/1965, în baza planului de situaţie întocmit la 15 februarie 1965 şi a adresei nr. 7285 din 12 martie 1965 a Sfatului Popular Suceava, p.f. nr. 1190/379 s-a divizat în p.f. 1190/379, nr. 1190/451 şi nr. 1190/465, aceasta din urmă fiind de 10.168 m.p. Potrivit încheierii C.F. nr. 135/1965, în baza Decretului nr. 775 din 9 decembrie 1964 al Consiliului de Stat al R.S.R., p.f. nr. 1190/465, de 10.168 m.p. se transcrie în C.F. 2244 Suceava pe numele S.R. În baza adresei nr. 8645/1966 a Primăriei Suceava, conform încheierii C.F. nr. 43/1966, p.f. nr. 1190/451 îşi schimbă nr. în 1190/478.
Din raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză a rezultat că pe p.f. nr. 1190/465 s-au edificat mai multe blocuri de locuinţe, două alei pietonale, Aleea Mărăşeşti şi spaţiul comercial „P.D.”, această parcelă făcând obiectul Decretului nr. 775/1964. Cum din planul de amplasament, întocmit de SC Suceava rezultă că p.f. 1190/379 din C.F. 2613, proprietatea autorilor reclamanţilor, nu a făcut obiectul exproprierii, iar din raportul de expertiză rezultă că pe această parcelă nu a putut fi identificată o casă, instanţa a constatat că doar suprafaţa de 488 m.p. identică cu parcela menţionată a fost preluată de stat fără titlu.
Aşadar, faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a considerat că suprafaţa de teren ce poate fi restituită în natură este de 1414 m.p. teren cuprins între B.M., bloc de locuinţe B3, bloc de locuinţe A12 şi strada Universităţii, configurat cu albastru în planul de situaţie, precum şi suprafaţa de 1247 m.p. situată în zona Aleea Mărăşeşti, cu menţiunea că pe prima parcelă se află imobilul pârâtelor, „P.D.”, iar pe cea de a doua parcelă se află un număr de 13 garaje, un loc de joacă pentru copii neidentificat în inventarul bunurilor publice, un parc, de asemenea neidentificat, şi alei asfaltate.
Referitor la aceste din urmă obiective, nu au fost reţinute apărările intimatului M. Suceava, prin P., privind natura lor juridică, întrucât aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză, parcul şi locul de joacă pentru copii nu figurează în evidenţele bunurilor publice, potrivit Legii nr. 213/1998, iar terenul este liber, astfel că în raport de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, se impune restituirea în natură. De asemenea, garajele sunt construcţii uşoare, în sensul alin. (3) din art. 10 din lege, putând fi demontate, neprezentând relevanţă juridică modalitatea de achiziţionare a acestora.
În privinţa pârâtelor SC C. SA şi SC T.P. SRL, prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamanţilor apare ca nefondată. Astfel, SC C. SA s-a înfiinţat în baza Legii nr. 31/1990, iar în anul 1992 a cedat pârâtei SC T.P. SRL Suceava „P.D.” care se află pe suprafaţa de 223 m.p. teren. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1997, SC C. SA a dobândit dreptul de proprietate şi pentru suprafaţa de teren pe care se află imobilul în litigiu.
Nu a fost reţinută poziţia reclamanţilor privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Tribunalul reţinând că nulitatea are, în toate cazurile, un caracter judiciar. Actul de vânzare-cumpărare dintre pârâte întruneşte condiţiile ad validitatem, fiind încheiat în anul 2002, ulterior dobândirii dreptului vânzătoarei, iar faptul că la acea dată era în vigoare Legea nr. 10/2001 nu echivalează cu nulitatea titlului, care, de asemenea, se cere constatată, între părţi existând un antecontract în baza căruia bunul fusese predat, iar preţul plătit. De altfel, din raportul de expertiză întocmit în cauză, coroborat cu referatul de cercetare locală, rezultă că plăcintăria edificată pe suprafaţa de teren în litigiu are caracteristicile unei construcţii definitive, amplasată în conformitate cu scopul stabilit prin actul cesionar, nedemontabilă şi imposibil de strămutat.
Cum, potrivit procesului verbal de evaluare întocmit, la data de 25 ianuarie 1965, autorii reclamanţilor au fost despăgubiţi, în baza art. 11 din Legea nr. 10/2001, modificată, instanţa a condiţionat restituirea în natură de rambursarea preţului primit actualizat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul M. Suceava, prin P., cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Suceava.
La termenul din data de 11 martie 2009 a fost formulată o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului apelant de către C.M. şi A.N.N., care au susţinut imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de 2500 m.p. teren, vândută de autorul reclamanţilor autorilor intervenienţilor, respectiv familiilor N., C. şi P. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 905/474/1957. Intervenienţii au arătat că terenul atribuit de prima instanţă reclamanţilor se suprapune cu parte din terenul ce a fost propus de către pârâtul apelant a le fi restituit lor în natură, autorii intervenienţilor fiind expropriaţi prin acelaşi decret cu autorii reclamanţilor.
Prin decizia civilă nr. 14 din 16 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, precum şi cererea de intervenţie accesorie în interesul acestuia, şi a admis apelul reclamanţilor, a modificat parţial sentinţa primei instanţe în sensul obligării pârâtului, în principal, la atribuirea în compensare a unei suprafeţe de teren corespunzătoare pentru suprafaţa de 5188 m.p. teren nerestituit, iar în subsidiar a obligaţiei de despăgubire, precum şi în sensul obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru construcţii.
În soluţionarea apelului formulat de pârâtul M. Suceava, prin P., instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998. Pârâtul a contestat atribuirea în natură a două suprafeţe de teren, din care prima ocupată de un loc de joacă pentru copii, situat în spatele P.I. aparţinând intimatei SC T.P. SRL, iar a doua ocupată de garaje.
S-a invocat în ceea ce priveşte prima suprafaţă de teren faptul că este inclusă în inventarul bunurilor ce fac parte din domeniul public al M. Suceava, fiind afectat unei utilităţi publice, însă instanţa a constatat că reţinerea calităţii de bun proprietate publică este condiţionată prin textul normativ citat de „intrarea în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a ratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”
În prezenta cauză, reclamanţii invocă trecerea abuzivă în patrimoniului statului a terenului, astfel că simpla înscriere în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public nu îndeplineşte această condiţie. În lipsa unor alte argumente de natură a legitima intrarea în posesia statului a terenului, instanţa a considerat ca fiind insuficientă menţionarea în H.G. nr. 1357/2001, pentru a considera că terenul în litigiu aparţine de drept pârâtului. Mai mult, deşi s-a invocat existenţa unui spaţiu dejoacă pentru copii, instanţa a reţinut că suprafaţa de 230 mp este ocupată de câteva scrâncioabe şi că nu s-au produs de către pârât dovezi privind amenajarea spaţiului în acest scop, conform legislaţiei specifice.
Prin urmare, în raport şi de dispoziţiile art. 6.1 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007, Curtea de Apel a apreciat că această porţiune de teren poate fi restituită în natură.
Cu privire la cea de-a doua suprafaţă de teren, pârâtul a invocat că este ocupată de garaje construite încă de la momentul edificării blocurilor de locuinţe ce au constituit obiectivul în vederea căruia s-a dispus exproprierea, că terenul respectiv face obiectul unor contracte de închiriere sau superficie, încheiate cu proprietarii acestor garaje şi că nu este vorba de construcţii uşoare, demontabile.
Curtea de Apel a respins susţinerile pârâtului cu motivarea că, prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să califice garajele drept construcţii uşoare şi demontabile, chiar dacă amplasarea lor a fost autorizată.
Cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză a fost respinsă, ca nefondată, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 C. proc. civ. Instanţa de apel a reţinut că, deşi cererea de intervenţie a fost calificată de autorii săi drept cerere de intervenţie în interesul pârâtului, intervenienţii au formulat pretenţii proprii asupra unei părţi din terenul restituit de prima instanţă, respectiv parcela cuprinsă între B.M. (N), bloc locuinţe B3 (E), bloc locuinţe A12 (S) şi str. Universităţii (V), configurată în contur albastru în planul de situaţie.
Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect lipsa unor menţiuni care să permită identificarea amplasamentului parcelei de 2.500 m.p. vândută de S.V. în anul 1957, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474. Nici prin expertiza topometrică efectuată în apel nu a putut fi identificat cu certitudine amplasamentul terenului aparţinând intervenienţilor, întrucât la data încheierii convenţiei de înstrăinare s-a consemnat menţiunea vânzării suprafeţei de 2.500 m.p., fără ca parcela tabulară să fie divizată, contractul nefiind însoţit de un plan de situaţie care să permită individualizarea proprietăţii dobândite de cumpărători.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanţi, instanţa a reţinut că este întemeiată critica formulată de aceştia privind prioritatea ce trebuie acordată modalităţii de reparare a prejudiciilor cauzate prin expropriere pe calea atribuirii altor bunuri şi servicii în compensare, faţă de acordarea de despăgubiri, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (3), art. 26 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, instanţa a admis apelul reclamanţilor şi a stabilit o obligaţie alternativă în sarcina pârâtului, în condiţiile în care acesta are posibilitatea de a identifica în domeniul public sau privat ce îi aparţine bunuri mobile sau imobile ce pot fi atribuite reclamanţilor, indiferent de momentul în care aceste bunuri devin proprietatea pârâtului, în caz de imposibilitate efectivă şi obiectivă, urmând a fi acordate reclamanţilor despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, instanţa a constatat a fi întemeiată critica reclamanţilor privind omisiunea primei instanţe de a obliga pârâtul la despăgubiri reprezentând contravaloarea construcţiilor ce au aparţinut autorilor lor. Deşi în decretul de expropriere nu se menţionează în mod expres preluarea casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, reclamanţii au făcut dovada existenţei acestor imobile pe terenul supus exproprierii, iar în prezent aceste construcţii nu mai există, pe amplasamentul pe care se aflau construcţiile fiind în prezent edificate blocuri de locuit şi garajele despre care a făcut menţiune pârâtul prin cererea de apel.
Având în vedere că pârâtul nu a contestat desfiinţarea abuzivă a acestor construcţii instanţa a reţinut o prezumţie simplă, judecătorească, în sensul că imobilele construcţii au existat în patrimoniul autorilor reclamanţilor. Constatând că pârâtul nu a invocat şi dovedit desfiinţarea legală a acestor construcţii, în condiţiile în care demolarea era supusă autorizării la data dispariţiei acestora din evidenţele fiscale ale autorităţii locale, că autoarea reclamanţilor a achitat impozit pentru proprietatea sa „situată în strada Z., compusă din clădire şi teren” până în anul 1966, instanţa a apreciat că reclamanţii au făcut dovada îndreptăţirii la despăgubiri pentru aceste bunuri. Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 1/2001, „pentru construcţiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, despăgubirile urmând a fi acordate conform dispoziţiilor procedurale din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul acestora fiind stabilit prin expertiza efectuată de prima instanţă la suma de 50.800 lei.
Criticile reclamanţilor privind posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 223 m.p. ocupat de P.D. au fost respinse ca neîntemeiate. Instanţa a reţinut faptul că, deşi această construcţie nu a fost autorizată, ea a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1978, ulterior fiind aduse imobilului multiple îmbunătăţiri, ce îi conferă caracteristicile unei construcţii definitive.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate pentru acest teren, a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1997, pârâtei SC C. SA, iar la data 06 noiembrie 2001 terenul a fost vândut pârâtei SC T.P. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 de B.N.P. I.L.S.
În lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate reţine lipsa de valabilitate a acestui înscris. Aspectele invocate de către reclamanţi, privind împrejurările în care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, pot face obiectul analizei instanţei competente, în măsura în care aceasta va fi sesizată. Cum la dosarul cauzei nu a fost depusă nici o dovadă din care să rezulte că nevalabilitatea acestui titlu de proprietate a fost constatată judiciar, instanţa constată că această suprafaţă de teren nu poate fi restituită în natură, reclamanţii urmând a primi măsuri reparatorii conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii S.E. şi S.I., intervenienţii C.M. şi A.N.N. şi M. Suceava prin P.
1. Prin recursul declarat, reclamanţii formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a) Instanţa ar fi trebuit să dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 223 m.p. pe care se află amplasată P.D. din următoarele considerente:
Acest teren face parte din categoria celor neafectate de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. Exproprierea terenului fiind făcută în scopul construirii unor blocuri de locuinţe şi a unei pieţe în zona A., amplasarea unei plăcintării se situează în afara acestui scop. Terenul pe care a fost amplasată plăcintăria face parte din categoria celor reglementate prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv a terenurilor pe care nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, această situaţie fiind constatată în cauză şi prin raportul de expertiză
Construcţia P.D. nu a fost autorizată şi nici modificările care i s-au adus, aşa cum se constată şi prin raportul de expertiză. Potrivit art. 11 alin. (2) şi (3) raportat la art. 10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii precum şi cele pe care sunt situate construcţii uşoare sau demontabile indiferent dacă sunt sau nu autorizate. Or, instanţa de apel deşi constată că respectiva construcţie nu a fost autorizată nu dă eficienţă dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Construcţia face parte din categoria celor uşoare şi demontabile deoarece este realizată în cea mai mare parte din material lemnos, iar acoperişul din ferme metalice. Demontabilitatea construcţiei rezultă şi din faptul că iniţial a fost amplasată într-un alt loc (str. A.I.), iar ulterior, în baza deciziei nr. 203 din 17 octombrie 1978 a fostului Comitet executiv al C.P.M. Suceava, a fost desfiinţată şi mutată pe actualul amplasament.
b) Acţiunea în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este o veritabilă acţiune în revendicare specială în cadrul căreia se va examina şi valabilitatea titlului opus de deţinătorul imobilului, astfel încât nu este necesară exercitarea separată a unei acţiuni în nulitatea absolută a titlului, mai ales în cazul în care titlul a fost obţinut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA Suceava pentru suprafaţa de 223 m.p. teren aferent activului P.D. nu este un act juridic de înstrăinare ci un act administrativ constitutiv de drepturi lovit de nulitate întrucât a fost emis cu încălcarea H.G. nr. 834/1991.
Persoana îndreptăţită la restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este obligată ca, în vederea realizării dreptului său, să urmeze în prealabil calea unei acţiuni în contencios, dreptul său fiind pe deplin realizabil în cadrul acţiunii civile în restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.
Titlul opus de SC C. SA nefiind valabil, nici actele subsecvente acestuia nu sunt valabile, conform principiului „resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens".
Pe de altă parte, actul subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit între pârâţii SC C. SA şi SC T.P. SRL, având ca obiect acest teren, a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după îndeplinirea procedurii de notificare prevăzută de această lege, nefiind un act valabil, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, imobilul fiind situat în regimul de carte funciară reglementat de dispoziţiile Decretului - Lege nr. 115/1938 sunt aplicabile dispoziţiei acestei legi privind efectul constitutiv de drepturi reale al intabulării.
Prin urmare, atât SC C. SA Suceava cât şi SC T.P. SRL Suceava au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului abia la data de 11 septembrie 2002 când prin încheierea emisă de Judecătoria Suceava, cartea funciară sub nr. 4989 - 4990/11 septembrie 2002, s-a dispus intabularea succesivă a dreptului de proprietate pentru cele două societăţi comerciale.
Acest moment al dobândirii dreptului situându-se după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi în cursul soluţionării procedurii administrative declanşată prin notificare, rezultă că la data intrării în vigoare a acestei legi terenul în suprafaţă de 223 m.p. era deţinut din punct de vedere juridic, de o persoană juridică de drept public (M. Suceava) astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din lege, care prevăd obligativitatea restituirii în natură a imobilelor deţinute de orice persoană juridică de drept public la data intrării în vigoare a acestei legi.
c) Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite alte bunuri sau servicii, ori să propună despăgubiri în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată.
Întrucât obligaţia de acordare a unei asemenea măsuri este o obligaţie de rezultat nimic nu împiedică instanţa de judecată ca în cazul în care unitatea deţinătoare nu îşi îndeplineşte această obligaţie într-un anumit termen să fie obligată la plata despăgubirilor echivalente bunului.
În cauză s-a făcut dovada că M. Suceava deţine suficiente terenuri în domeniul său pentru a putea compensa şi pe reclamanţi pentru suprafaţa de teren expropriată şi imposibil de restituit în natură pe vechiul amplasament, existând însă un refuz constant al acestei autorităţi de a furniza informaţii cu privire la domeniul său şi de a oferi în compensare alte bunuri.
În consecinţă, instanţa ar fi trebuit să dispună obligarea M. Suceava la atribuirea prin compensare a unui teren echivalent valorii terenului expropriat imposibil de restituit şi a valorii construcţiei demolate sau, în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii într-un termen rezonabil de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, obligarea acestui pârât la plata unei despăgubiri echivalente terenului expropriat şi construcţiei demolate.
2. Intervenienţii C.M. şi A.N.N. au formulat următoarele critici:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 905/474/1957 depus la dosar, S.V. a vândut părţi egale din suprafaţa de 2500 m.p. teren cumpărătorilor C.G. şi C.F., autorilor intervenienţilor, precum şi familiilor P. şi N.
În contractul de vânzare-cumpărare se menţionează că terenul situat în perimetrul de construcţie al oraşului Suceava, în suprafaţa de 2500 m.p. este identic cu ½ din ½ din C.F. Suceava, constând din parcela nr. 1190/379.
Ca urmare, motivarea instanţei de apel în sensul că prin probele administrate nu a putut fi identificat cu certitudine amplasamentul terenului aparţinând intervenienţilor este neîntemeiată, întrucât instanţa nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare.
Se mai arată că, deşi cererea de intervenţie este intitulată ca o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului M. Suceava, indicându-se şi temeiul legal, instanţa de apel o încadrează ca fiind o cerere de intervenţie în interes propriu reţinând că este „justificată de propriile pretenţii” asupra terenului care contravine celor ale reclamanţilor.
Se mai arată că şi intervenienţii au depus notificare cu privire la restituirea a 833 m.p. teren din cei 2500 m.p. înstrăinaţi de S.V. autorilor lor şi că instanţa de recurs trebuie să examineze ambele rapoarte de expertiză efectuate în cauză.
Cererea de recurs este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
3. M. Suceava prin P., formulează următoarele critici pe care le încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
Instanţa de judecată a apreciat nelegal că este insuficientă menţionarea în cuprinsul H.G. 1357/2001 a terenului ce reprezintă loc de joacă pentru copii, pentru a aprecia că acel bun aparţine de drept recurentului-pârât, făcând parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale al M. Suceava.
Cu privire la cel de al doilea amplasament, ocupat de garaje, se arată că, în mod greşit instanţa de judecată a reţinut că acestea sunt construcţii uşoare în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Se susţine, totodată, că hotărârea este nelegală şi în privinţa terenurilor pentru care s-a dispus restituirea în natură, deoarece, potrivit suplimentului la expertiză tehnică întocmită în cauză, acestea sunt ocupate de reţele tehnico-edilitare (apă, canal, termoficare, gaze naturale).
Cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii A.N.N. şi C.M. se arătă că, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1957, autorul reclamanţilor a înstrăinat suprafaţa de 2500 m.p. familiilor N., C. şi P. şi se solicită admiterea cererii de intervenţie.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
1. a) În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 223 m.p. pe care se află amplasată P.D., recurenţii-reclamanţi susţin nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 11 alin. (2) şi (3) raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, arătând că acest teren trebuie restituit în natură deoarece nu este afectat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, construcţia P.D. nu a fost autorizată şi face parte din categoria celor uşoare şi demontabile.
Aceste critici nu sunt fondate.
Este adevărat că, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii din teren rămase liberă.
Terenul în suprafaţă de 223 m.p. nu este însă un teren liber, pe acesta aflându-se edificată o construcţia nouă, P.D. El ar putea fi totuşi restituit în natură, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă construcţia existentă ar fi una neautorizată sau uşor demontabilă.
Curtea de Apel a stabilit, prin interpretarea probelor administrate în cauză că, deşi această construcţie nu a fost autorizată, ea a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1978, ulterior fiind aduse imobilului multiple îmbunătăţiri, ce îi conferă caracteristicile unei construcţii definitive.
Stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel nu mai poate fi cenzurată pe calea recursului, în condiţiile în care, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar şi sub acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Caracterul definitiv al construcţiei noi este un aspect rezultat din analizarea probelor administrate în cauză şi, pentru considerentele expuse, nu mai poate fi reanalizat în faza procesuală a recursului.
Pornind de la această premisă, Înalta Curte constată că terenul în suprafaţă de 223 m.p. nu poate fi restituit în natură întrucât pe acesta se află edificată o construcţie nouă, definitivă, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
b) Reclamanţii susţin că nu era necesară exercitarea separată a unei acţiuni în nulitatea absolută a certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA. Suceava pentru suprafaţa de 223 m.p. teren aferent activului P.D. şi a actului subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit între pârâţii SC C. SA şi SC T.P. SRL, deoarece a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după îndeplinirea procedurii de notificare prevăzută de această lege, fiind incidente dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate.
Principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil împiedică instanţa civilă să se sesizeze din oficiu, limitele cadrului procesual în care se va desfăşura judecata, inclusiv sub aspectul obiectului litigiului, fiind fixate de către reclamant.
Prin urmare, în lipsa unei cereri prin care reclamanţii să solicite cenzurarea valabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0044 din 31 martie 1997 emis SC C. SA. Suceava pentru suprafaţa de 223 m.p. teren aferent activului P.D. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6592 din 6 noiembrie 2001 intervenit între pârâţii SC C. SA şi SC T.P. SRL, instanţa de judecată nu putea din oficiu, cu încălcarea principiul disponibilităţii, să cerceteze legalitatea celor două acte juridice.
Nulitatea reglementată în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi procedura judiciară reglementată de acest act normativ nu se constituie în excepţii de la principiul menţionat. De aceea, sancţiunea nulităţii şi restituirea imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001 pot fi dispuse numai în condiţiile în care instanţa este învestită cu cereri formulate în acest sens, în aplicarea regulilor generale rezultate din principiul disponibilităţii în procesul civil.
În ceea ce priveşte criticile rezultate din aplicarea dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 115/1938, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut.
Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel.
Prin urmare, aceste critici nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil şi motive de apel în calea exercitată de reclamanţi.
c) Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a acorda în compensare pentru suprafaţa de 5188 m.p. imposibil de restituit în natură, precum şi pentru construcţiile demolate, alte bunuri imobiliare, iar în caz de imposibilitate să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în valoare de 964.968 euro sau echivalentul în lei la data executării, pentru teren, respectiv 50.800 lei pentru construcţii.
Întrucât până la data soluţionării apelului nu s-a făcut dovada în cauză că M. Suceava deţine bunuri ce pot fi atribuite în compensare în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu se poate reţine o culpă a instanţei în identificarea acestor bunuri, astfel încât şi criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.
2. Recursul declarat de intervenienţii C.M. şi A.N.N. este nefondat.
În cuprinsul motivelor de recurs sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., dar Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi analizată din perspectiva acestor motive de modificare a hotărârii. Simpla indicare a unui motiv de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. şi nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul acelui motiv de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte nu va verifica legalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Susţinerile vizând identificarea terenului ce a aparţinut autorului intervenientului şi care ar fi posibilă prin coroborarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 905/474/1957, a conţinutului notificării formulate de intervenienţi şi a rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, se constituie în critici cu privire la stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt prin interpretarea probelor administrate.
Însă, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar şi sub acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
În ceea ce priveşte prevederile art. 84 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în raport cu cererea de intervenţie formulată şi cu dispoziţiile art. 49 C. proc. civ.
Potrivit acestei norme, instanţa trebuie să califice cererea cu care a fost învestită în raport cu natura dreptului şi scopul urmărit prin aceasta.
Or, câtă vreme prin cererea formulată intervenienţii nu au formulat simple susţineri în interesul pârâtului, ci au invocat pretenţii proprii în legătură cu o parte din terenul atribuit reclamanţilor prin hotărârea primei instanţe, în mod corect Curtea de Apel a calificat această cerere de intervenţie ca fiind una în interes propriu, în acord cu prevederile art. 49 alin. (2) C. proc. civ.
3. Recursul declarat de M. Suceava prin P. este, de asemenea, nefondat. El va fi analizat numai din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece niciuna din criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, nu poate fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu interzice acordarea măsurilor reparatorii pentru imobile ce aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel în temeiul probelor administrate în cauză şi care nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a recursului, terenul menţionat ca loc de joacă pentru copii în suprafaţă de 230 m.p. este ocupat de câteva scrâncioabe.
Este adevărat că utilitatea publică a unui bun rezultată din natura sa sau dintr-o dispoziţie specială a legii face ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau de unitatea administrativ teritorială asupra bunului să fie un drept de proprietate publică.
În aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, există o amenajare de utilitate publică în situaţia în care, prin modul şi măsura în care este realizată, prin destinaţia şi uzul acordat în mod obişnuit, apare ca neîndoielnică folosinţa cu caracter general pe care o asigură colectivităţii. Or, în cauză nu este dovedit că o astfel de amenajare de utilitate publică există pe terenul în litigiu, instanţa de apel reţinând că pe teren există câteva scrâncioabe. Simpla susţinere că acesta ar fi „loc de joacă pentru copii”, fără probarea existenţei unei amenajări afectată unei folosinţe generale în acest sens, nu este în opinia Înaltei Curţi, în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către reclamanţi.
Cu privire la cel de al doilea amplasament, ocupat de garaje, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de vreme ce calificarea garajelor ca fiind construcţii uşoare sau demontabile este făcută chiar prin dispoziţiile art. 10.4 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Susţinerile privind nelegalitate hotărârii recurate sub aspectul restituirii în natură terenurilor pentru care s-a dispus această măsură nu vor fi analizate de Înalta Curte întrucât au fost formulate omissio medio, ele neconstituind în prealabil şi motive de apel.
Motivele de recurs cuprind totodată simple afirmaţii cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii A.N.N. şi C.M. Acestea nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, ele neputând fi calificate ca fiind critici de nelegalitate în sensul art. 3021 C. proc. civ.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.E., S.I., de intervenienţii C.M. şi A.N.N. şi de pârâtul M. Suceava prin P. împotriva deciziei civile nr. 14 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 904/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4013/2011. Civil → |
|---|
