ICCJ. Decizia nr. 4097/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4097/2011
Dosar nr.8872/3/2007
Şedinţa publică din 17 mai 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Acţiunea
Reclamanta U.F.S. a formulat la 12 martie 2007 o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 7426 din 12 februarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 147 m2 teren situat în Bucureşti, str. Aromei.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a fost formulată şi în contradictoriu cu B.R.D., chemată în judecată în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ.
La 8 ianuarie 2008 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de B.R.D. S-a reţinut că acţiunea priveşte o contestaţie împotriva unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 procedură în care singura parte care poate avea calitate procesuală pasivă este entitatea emitentă a dispoziţiei atacate.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a prin sentinţa civilă nr. 19 din 9 ianuarie 2008 a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut că prin dispoziţia atacată s-a respins cererea de restituire în natură a terenului revendicat în baza notificării şi s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru o suprafaţă de 147 m2 imposibil de restituit în natură.
S-a reţinut că printr-o altă dispoziţie, nr. 335/2004 a Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti i s-a restituit în natură reclamantei un teren de 293 m2 din suprafaţa totală de 440 m2, deţinută în proprietate de C.E., tatăl petentei, teren expropriat prin Decretul nr. 112/1989. Casa de pe acest teren a fost demolată şi pe terenul astfel expropriat s-a edificat în 1995 de către B.R.D., ocazie cu care lucrările de sistematizare au cuprins şi suprafaţa de 147 m2.
Tribunalul a reţinut din dosarul care a stat la baza emiterii deciziei atacate că în faza administrativă s-a efectuat o expertiză de către expertul tehnic judiciar O.E. care a concluzionat că terenul de 440 m2 expropriat prin Decret nr. 112/1989 este compus din două porţiuni, una de 293 m2 care poate fi restituită în natură şi o alta, de 147 m2 pe care se află o construcţie ridicată de B.R.D., amplasată, din punct de vedere cadastral pe parcela constituită urbanistic drept bloc de locuinţe cu nr. poştal bis.
S-a constatat că în mod corect s-a aplicat în cauză în rezolvarea notificării, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordându-se măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii, edificate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.
3. Instanţa de apel
Împotriva sentinţei tribunalului reclamanta a declarat apel criticând hotărârea pentru nulitate întrucât aceasta nu este susţinută de probele dosarului. Reclamanta a susţinut că întregul teren de 440 m2 după exproprierea prin Decretul nr. 12/1989 a fost ocupat de B.R.D. care a ridicat pe acesta o construcţie neautorizată, restul terenului fiind folosit de aceasta drept parcare. Reclamanta a mai criticat soluţia atacată pentru că instanţa nu a verificat dacă construcţia a fost ridicată cu autorizaţie şi în caz pozitiv, o atare autorizaţie fiind nulă deoarece nu a avut acordul proprietarului, tatăl său, astfel că banca a acţionat ca un constructor de rea – credinţă. S-a mai susţinut că trebuia verificat şi eventualul act încheiat între bancă şi Municipiul Bucureşti cu privire la transferarea către bancă a posesiei sau proprietăţii terenului, în suprafaţă de 147 m2.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a prin Decizia civilă nr. 298/ A din 10 mai 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei şi cererea acesteia de cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a ajuns la această soluţie analizând, în raport de criticile formulate, dispoziţiile legale incidente din Legea nr. 10/2001, care reglementează regulile şi excepţiile în materia reparaţiei prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 31 decembrie 1989.
S-a observat din reglementarea art. 1, 9, 10 şi 11 ale legii că s-a instituit regula restituirii bunului în natură şi, în cazul în care aceasta nu este posibil, restituirea prin echivalent.
S-a apreciat că dispoziţiile care reglementează cazurile în care se aplică despăgubirea prin echivalent, reglementată de art. 11 alin. (2) – (4) din lege şi 11.6 din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007, au un caracter special, prioritar în aplicare potrivit regulii specialia generalibus derogant, faţă de prevederile care configurează regula restituirii în natură.
S-a reţinut în acest sens că alin. (4) şi (3) ale art. 11 din lege îngrădesc posibilitatea obţinerii parţiale a terenului în situaţia în care acesta este ocupat integral de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv în situaţia în care el este ocupat de construcţii noi autorizate sau este afectat de servituţi legale sau de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Cât priveşte această din urmă categorie de situaţii, curtea de apel a remarcat că realizarea scopului exproprierii nu are un înţeles restrictiv, el nelimitându-se numai la amprenta la sol a construcţiilor edificate.
În acest sens s-a observat că potrivit Normelor metodologice amintite (10.3), entitatea investită cu rezolvarea notificării are obligaţia să identifice cu exactitate terenul, inclusiv existenţa unor eventuale amenajări subterane, destinaţia actuală a terenului solicitat pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea).
S-a remarcat distincţia pe care o face legiuitorul între amenajări ale terenului care îl deservesc, fără a avea caracter de utilitate publică, pe de o parte şi, pe de altă parte, amenajări de utilitate publică.
Interpretând textele mai sus individualizate instanţa de apel a observat că situaţia terenului afectat de amenajări care servesc construcţia autorizată pentru buna sa funcţionare, echivalează cu situaţia terenului ocupat de construcţii, în sintagma din art. 11 alin. (3) „partea ocupată de construcţii", sintagmă incluzând atât terenul efectiv de sub construcţii cât şi terenul care deserveşte funcţional construcţia.
S-a mai reţinut că Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii stabileşte obligaţii pentru construcţiile civile industriale, agricole sau de orice natură privind alinierea, înălţimea şi respectarea planului de sistematizare, elemente individualizate în autorizarea de construire.
Instanţa de apel a subliniat că amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii şi nici nu se confundă cu acestea, ele neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998, lege cu domeniu distinct de reglementare care nu se identifică cu Legea nr. 10/2001. Potrivit acestei din urmă legi, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public şi deci indiferent dacă regimul său juridic era sau nu reglementat de Legea nr. 213/1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că apartenenţa la domeniul public al terenului nu constituie un impediment la restituirea în natură (cum rezultă din economia Legii nr. 10/2001 care permite chiar acordarea unor terenuri în compensare, din cele care au regim de proprietate publică cu respectarea unor proceduri descrise de art. 1 pct. 2 din HG nr. 250/2007).
Ca urmare constatarea că un bun nu poate fi restituit în natură pentru că este afectat de amenajările de utilitate publică, implică, din partea instanţei, verificarea nu dacă bunul face parte din domeniul public ci dacă amenajarea este într-adevăr de utilitate publică în sensul Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost explicată de Normele metodologice emise în aplicarea acesteia.
Sub un al doilea aspect legat de jurisprudenţa C.E.D.O., curtea de apel a observat că nu există o garantare a restituirii bunului în natură. În cauza P. împotriva României s-a reafirmat faptul că prin Convenţie nu se impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Nici Primul Protocol Adiţional la Convenţie nu instituie o atare restricţie.
S-a reţinut din jurisprudenţa Curţii (cauza V. împotriva României) că speranţa de a obţine recunoaşterea subzistenţei unui fost drept de proprietate care s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitatea de exercitare efectivă, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
S-a reţinut că în cazul dedus judecăţii, (exproprierea care şi-a atins scopul) principiul mai sus evocat din jurisprudenţa Curţii Europene îşi găseşte aplicarea. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu mai recunosc caracterul neîntrerupt al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor de la care bunurile au fost preluate, în perioada comunistă, ca urmare a recentei abrogări prin Legea nr. 1/2009 a prevederilor art. 2 alin. (2) din Lege.
S-a conchis că soluţiile de restituire în natură sau prin echivalent adoptate în temeiul legii speciale, în anumite situaţii, reprezintă măsuri legislative de despăgubire adoptate de legiuitor, în marja sa de apreciere, neputându-se astfel afirma cu temei că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ca urmare a imposibilităţii de restituire în natură, ar determina o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta în special a art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Aplicând considerentele de ordin teoretic din analiza făcută textelor şi jurisprudenţei incidente, la cazul de speţă dedus judecăţii s-a constatat că soluţia de respingere a restituirii în natură a terenului revendicat este întemeiată, în cauză fiind incidente dispoziţiile menţionate referitoare la afectarea terenului, prin amenajări destinate bunei funcţionări a construcţiei şi referitoare la existenţa unei îngrădiri de interes edilitar şi de estetică urbanistică, configurate în certificatul de urbanism eliberat, act ce a stat la baza autorizaţiei de construire, acordată băncii.
S-a constatat că s-a dovedit în cauză că edificarea construcţiei s-a realizat prin finalizarea blocului de locuinţe pentru care s-a dispus exproprierea imobilului ce a aparţinut în proprietate autorului reclamantei, bloc pe care B.R.D. l-a achiziţionat prin contractul de vânzare – cumpărare din 5 mai 1993.
Din certificatul de urbanism din 2 mai 1995 a rezultat că terenul din jurul clădirii va fi amenajat peisagistic şi va include şi o platformă de parcare pentru cca. 40 de autoturisme şi va fi împrejmuit corespunzător. Prin Hotărârea nr. 49 din 18 aprilie 1996 Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a aprobat P.U.D. – ul pentru această construcţie.
Instanţa de apel, din expertiza topografică efectuată în cauză cu completările determinate de răspunsul la obiecţiuni (inclusiv din adresa emisă de E.D.M. dosar apel), a reţinut că terenul revendicat se împarte în mai multe părţi: o suprafaţă de 33 m2 este constituită din teren aflat sub construcţie şi din trotuar de protecţie a clădirii; o suprafaţă pe care se află un post de transformare electrică care deserveşte construcţia (punctul d din schiţă); o suprafaţă constituită din platforma betonată şi spaţiu verde (punctele b, c şi e din schiţă).
S-a constatat că amenajările de pe suprafeţele de teren aferente construcţiei, deservesc această clădire. La această concluzie s-a ajuns pe baza constatărilor expertizei, cu privire la poziţionarea ambelor platforme betonate, una lângă clădire (construită în baza autorizaţiei dar şi în baza certificatului de urbanism care impunea obligativitatea amenajării peisagistice), iar cealaltă realizând legătura cu parcarea auto. Spre aceeaşi concluzie a condus şi constatarea necesităţii realizării spaţiului verde ca urmare a dispoziţiilor din certificatul de urbanism, referitoare la amenajările peisagistice şi la integrarea obiectivului în contextul general al zonei.
Instanţa a mai remarcat că realizarea unui spaţiu verde în aproprierea unei parcări reprezintă un scop dezirabil şi se impune având în vedere fluxul considerabil de autovehicule în zonă, cu efecte indiscutabile asupra poluării zonei, fapt ce rezultă cu evidenţă şi din cuprinsul acordului de mediu din 25 iulie 1999 eliberat de A.P.M.B. la cererea B.R.D. în vederea autorizaţiei de construire, acord în care s-a prevăzut necesitatea realizării de plantaţii de aliniament şi spaţii verzi. Această obligaţie a fost impusă constructorului, pentru aceleaşi raţiuni şi prin adresa R.A.S.U.B. (adresa din 5 aprilie 1996, dosar apel).
Din concluziile expertizei s-a reţinut că trotuarul, platforma betonată şi zona verde sunt servituţi edificate conform proiectului şi care deservesc clădirea B.R.D., întreaga curte a imobilului având o sistematizare realizată unitar.
În raport de toate aceste constatări s-a respins critica potrivit căreia hotărârea atacată nu ar fi fost întemeiată pe probe.
S-a constatat că în cauză Tribunalul a soluţionat cererea cu arătarea argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia, argumente pe care instanţa de apel, inclusiv în baza probelor suplimentare, le-a suplinit în parte şi unde a fost cazul le-a întocmit.
S-a constatat că nu este întemeiată critica referitoare la nejudecarea fondului de către tribunal.
Simpla contestare a autorizaţiei de construire, act administrativ intrat în circuitul civil din 1997, nu este suficientă pentru a determina analiza acesteia, în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, având în vedere caracterul limitat al contestaţiei în procedura specială a acestei legi, o asemenea cerere putând fi făcută pe calea unei acţiuni distincte cu acest obiect în cadrul procedurii legii contenciosului administrativ.
S-a mai reţinut că la momentul emiterii autorizaţiei, proprietar al imobilului teren în litigiu figura unitatea administrativ teritorială, prin efectul juridic al finalizării exproprierii. Ca urmare, critica referitoare la lipsa acordului proprietarului terenului este neîntemeiată faţă de faptul că terenul era al primăriei iar construcţia a B.R.D. în temeiul contractului de cumpărare.
Instanţa de apel a mai reţinut că incertitudinea reclamantei cu privire la raporturile dintre B.R.D. şi Primărie referitor la terenul în litigiu, nu este un element concludent în speţă, deoarece aceste raporturi nu afectează gradul de dependenţă funcţională a terenului, faţă de construcţia realizată, stabilit anterior, acesta fiind impedimentul la restituirea în natură a terenului şi nu alte elemente. Ocuparea terenului de către construcţie subzistă, indiferent de titlul cu care B.R.D. foloseşte acest teren (concesionare, locatar, comodatar).
Nu s-au primit criticile referitoare la aplicarea unui regim juridic diferenţiat în funcţie de diferitele porţiuni ale terenului, deşi imobilul este unitar, a fost preluat în temeiul aceluiaşi act normativ şi, ulterior, preluat de către B.R.D. şi folosit în mod unitar, de către această instituţie bancară.
Instanţa a constatat că art. 11 din lege prevede un regim juridic diferenţiat al terenurilor expropriate, în funcţie de anumiţi factori, ocuparea parţială a terenului prin construcţii, afectarea parţială a acestuia de elemente de sistematizare, sau de servituţi legale. În acest context este posibil ca pentru acelaşi teren pe diferite porţiuni, măsurile reparatorii să difere.
Cât priveşte parcarea s-a reţinut că aceasta aparţine în prezent intimatei B.R.D. ca urmare a vânzării terenului restituit în natură, de către reclamantă. Ca urmare, s-a apreciat că atâta timp cât B.R.D. este proprietara construcţiei şi a parcării aferente, este firesc ca şi calea de acces între cele două elemente, împreună cu spaţiul verde necesar aferent, să se integreze în ansamblul imobilului astfel creat, fiind necesare pentru buna exploatare a clădirii. Curtea de apel a constatat astfel că terenul în litigiu se subsumează unei alte situaţii reglementate de textul legal în discuţie, fiind incidentă o altă soluţie juridică în privinţa acestuia, neputându-se aprecia că în cauză apare o inegalitate de tratament juridic, câtă vreme premisele sunt diferite.
4. Recursul
Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei curţii de apel care a fost criticată în drept pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Referitor la primul motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5 C. proc. civ. s-a criticat soluţia pentru ignorarea lipsei calităţii procesuale pasive a B.R.D., împrejurare stabilită în mod definitiv de instanţa de fond (prin încheierea din 8 ianuarie 2008 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi), sentinţa nr. 19/2008 nefiind atacată sub acest aspect.
Reclamanta a susţinut că i s-a produs o vătămare în raport de împrejurarea că i s-a permis acestei părţi, despre care s-a reţinut că nu are calitate procesuală, să producă probe în cauză care au stat la baza motivării hotărârii instanţelor de judecată. O atare parte nu poate avea pe parcursul procesului un tratament egal cu părţile dosarului.
În raport de această împrejurare s-a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe baza probelor administrate în cauză de reclamantă şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
S-a mai arătat că B.R.D. pentru a putea administra probe trebuia să intervină ca parte în proces într-una din formele prevăzute de art. 49 – 66 C. proc. civ.
Al doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a axat pe faptul că Decizia curţii de apel conţine motive contradictorii. S-a arătat în acest sens că dacă principiul este restituirea în natură, acesta are prioritate şi nu dispoziţiile speciale privitoare la despăgubirea prin echivalent, dispoziţii de strictă şi limitată interpretare.
S-a susţinut că în mod nelegal instanţa a lărgit situaţiile limitative prevăzute de art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, bazându-se pe aceeaşi interpretare greşită de a acorda prioritate despăgubirii prin echivalent.
S-a mai identificat o contradicţie în argumentarea instanţei de apel prin aceea că nesocotind principiul restituirii în natură şi dispoziţiile legale imperativ şi limitativ prevăzute ale excepţiilor, s-a acordat prioritate realizării cu succes a obiectivului de activitate al B.R.D. căreia îi sunt necesare şi o parcare şi spaţii verzi pe terenul preluat fără titlu.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a invocat lipsa de temei legal şi greşita aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa a reţinut în mod greşit că terenul este ocupat, el fiind liber de construcţii reprezentând doar căi de acces şi spaţiu verde, putând deci să fie restituit în natură.
Recurenta a susţinut că B.R.D. nu are nici un titlu asupra terenului solicitat a fi restituit deoarece aceasta deţine, potrivit titlului prezentat, un teren de 667,80 m2 în Str. Zambilelor şi nu în Str. Aromei, această din urmă adresă nepurtând niciodată numele de Zambilelor. Ca urmare, a susţinut recurenta, B.R.D. nu putea obţine în mod legal o autorizaţie de construcţie pentru adresa din Str. Aromei, şi ca urmare, nu i se poate aplica excepţia prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat că nu există temei legal pentru constatarea instanţei potrivit căreia dacă B.R.D. este proprietara clădirii şi a parcării aferente este firesc ca şi calea de acces dintre cele două elemente, împreună cu spaţiul verde necesar aferent, să facă parte din ansamblul imobilului creat, fiind necesare pentru buna desfăşurare a activităţii băncii.
În realitate recurenta a susţinut că B.R.D. este un constructor de rea – credinţă, pe terenul proprietatea sa şi nu poate deveni proprietara terenului cu încălcarea art. 489 C. civ.
Reclamanta a mai arătat că şi-a afirmat constant intenţia de a vinde această suprafaţă de teren, băncii, cum s-a întâmplat şi cu partea din teren deja restituită, astfel că nu s-ar realiza, prin restituirea în natură a terenului aferent, o blocare a accesului clienţilor băncii în clădire.
5. Analiza instanţei de recurs
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate în raport de actele şi lucrările dosarului se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul urmând a se respinge pentru considerentele de mai jos.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 nu este întemeiat.
În cauză nu s-a dovedit că instanţa prin hotărârea pronunţată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de criticile în legătură cu prezenţa B.R.D. în proces sub aspectul invocat, se observă că din categoria neregularităţilor procedurale care atrag sancţiunea nulităţii precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, poate fi luată în discuţie o eventuală încălcare a dreptului de apărare al recurentei.
Sub acest aspect nu s-au relatat împrejurări care să conducă la această concluzie şi nici nu s-au semnalat îngrădiri pentru recurenta – reclamantă în exercitarea acestui drept prin administrarea probelor.
Cât priveşte împrejurarea că au fost primite în dosar probe propuse de B.R.D. deşi s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, se constată că în cauză măsurile luate de instanţă sunt legale şi nesupuse sancţiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În acest sens se reţine că, în faza judecăţii în fond, Tribunalul prin încheierea din 22 mai 2007, a luat act de precizarea acţiunii formulată de reclamantă, în forma petiţiei primită la aceeaşi dată în dosar şi a dispus conform art. 57 alin. (1) C. proc. civ., introducerea în cauză a B.R.D., la solicitarea reclamantei.
După comunicarea acţiunii şi precizării acesteia, partea introdusă în cauză a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, a cărei soluţionare a fost prorogată până la data de 8 ianuarie 2008 când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, pronunţându-se prin încheierea din aceeaşi şedinţă asupra excepţiei, admiţând-o.
Faptul că în cauză instanţa s-a referit şi a reţinut, folosindu-le la soluţionarea cauzei, şi probe administrate de această parte nu este exterioară regulilor procesuale.
În primul rând introducerea în cauză a intimatei B.R.D. a fost solicitată de reclamantă şi justificată de fondul pretenţiilor reclamantei, aceasta indicând în precizarea acţiunii că B.R.D. cu ocazia edificării construcţiei F.Z. situată în Str. Aromei, a edificat lucrări de sistematizare ce au cuprins şi suprafaţa de teren de 147 m2.
Aşadar chiar reclamanta a determinat cercetarea instanţei legată de situaţia de fapt şi de drept a terenului ce a făcut obiectul contestaţiei.
În adresa din 9 noiembrie 2007 trimisă de Primăria Municipiului Bucureşti la dosar se fac referiri, la solicitarea instanţei, cu privire la Str. Aromei şi se arată că suprafaţa de 147 m2 de la această adresă este teren ocupat de construcţii şi parcare aparţinând B.R.D., în prezent, centrul de pregătire profesională B.R.D. din Str. Zambilelor.
Ca urmare în mod evident, în cercetarea pretenţiilor reclamantei, instanţa a dispus administrarea de probe şi a primit şi s-a referit la probele administrate, în legătură cu terenul ce face obiectul dosarului, de părţile în proces, inclusiv de B.R.D. care a fost introdusă în cauză pentru facilitarea administrării acestor dovezi şi căreia, ca parte în proces nu i se putea refuza administrarea de probe.
Participarea B.R.D. în faza apelului (deşi judecând în fond Tribunalul a admis excepţia lipsuri calităţii procesuale pasive a acestei părţi) s-a făcut la cererea expresă a apelantei reclamante care a solicitat în şedinţa publică din 1 septembrie 2008 citarea în cauză şi a acestei părţi, cu privire la care a cerut la fond introducerea în proces, prin chemarea ei în judecată, pentru că deţine abuziv terenul de 147 m2 şi cu privire la care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La termenul din 24 noiembrie 2008 deşi s-a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost soluţionată de instanţa de fond, iar reiterarea acesteia este lipsită de interes în această fază procesuală, reclamanta a fost cea care a solicitat administrarea de probe în legătură cu autorizaţia de construire emisă de Primărie în beneficiul B.R.D. şi în acest context instanţa a încuviinţat probe (printre acestea punând în vedere în mod firesc şi B.R.D. să depună la dosar autorizaţia de construire pentru clădirea din Str. Aromei.
Împrejurarea că s-a constatat că B.R.D. nu are calitate procesuală pasivă ţine de cadrul procesual, potrivit raporturilor stabilite între părţi în funcţie de natura acţiunii şi pretenţiile formulate.
Lipsa calităţii procesuale pasive nu împiedică însă instanţa să administreze probele considerate necesare şi pertinente cauzei şi să primească aşadar în dosar documente ce emană de la o asemenea parte.
Nu pot fi primite nici criticile formulate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, în sensul unor argumentări contradictorii.
Potrivit art. 304 pct. 7 modificarea unei hotărâri intervine când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Pentru a putea forma motiv de recurs, motivele contradictorii prevăzute de pct. 7 mai sus amintit trebuie să se refere la contradicţia între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii, rezultă că acţiunea este întemeiată iar din altă parte că ea este neîntemeiată, astfel că nu se poate şti care este de fapt argumentul care a condus la soluţia pronunţată.
Există contradicţie în considerentele unei hotărâri, cu consecinţa modificării ei, atunci când din unele argumente rezultă netemeinicia acţiunii iar din altele din contră, că acţiunea este întemeiată.
Or, în cauză nu se constată contradicţii de genul mai sus arătat şi la care se referă art. 304 pct. 7 invocat, orice altă contradicţie care se bazează pe modalitatea interpretării probelor, fiind exclusă de la analiza îngăduită prin acest motiv de recurs. În cauză considerentele instanţei au argumentat respingerea apelului reclamantei, în conformitate cu soluţia existentă şi în dispozitivul deciziei atacate.
Se mai observă de altfel că nu există, cum susţine recurenta, o contradicţie nici între argumentele explicative care se regăsesc în cuprinsul considerentelor după cum se va arăta în examinarea ultimului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care nici acesta nu poate fi reţinut.
Instanţa a făcut o amplă analiză şi o corectă interpretare a dispoziţiilor normative incidente din Legea nr. 10/2001, prezentând regula generală, a restituirii în natură şi, respectiv, excepţia de la această regulă care atrage măsuri reparatorii prin echivalent în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
S-a constatat, în mod corect, că terenul de 147 m2 în discuţie este afectat de elemente de sistematizare, reprezentate de construcţia unui bloc de locuinţe, construcţie finalizată, urmare cumpărării, printr-o clădire şi parcarea realizate de către B.R.D. cu autorizaţie.
Instanţa de apel a făcut o amplă examinare şi cu privire la autorizaţie şi a constatat că lucrările executate, inclusiv parcela şi amenajarea unor spaţii verzi, sunt în conformitate cu permisiunea de construire a obiectivului arătat (certificatul de urbanism şi P.U.D.-ul aprobat prin hotărârea nr. 49 din 18 aprilie 1996 a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti) pentru problemele legate de integrarea obiectivului în contextul general al zonei).
În mod corect s-a reţinut că formularea unor cereri de examinare a legalităţii acestei autorităţi nu poate fi primită în apel faţă de îngrădirea prevăzută de art. 294 C. proc. civ. şi faţă de petitul acţiunii care priveşte verificarea modului de soluţionare al notificării adresate de reclamantă Primăriei, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Şi sub acest din urmă aspect s-a făcut o corectă aplicare a legii constatându-se că exproprierea şi-a atins scopul, la adresa în discuţie, prin ridicarea unui bloc de locuinţe, permiţându-se realizarea unei construcţii de către bancă, ceea ce nu infirmă calitatea statului de proprietar al terenului.
În mod corect s-a reţinut şi calitatea de proprietar a B.R.D. asupra terenului de sub construcţia autorizată, în temeiul contractului de vânzare – cumpărare, iar terenul rămas în exteriorul construcţiei care în prezent este destinat căilor de acces, şi spaţiilor verzi, fiind corect interpretat potrivit art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, că nu poate fi restituit în natură.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că titlul B.R.D. asupra terenului se referă la o altă adresă decât Str. Aromei, în speţă Str. Zambilelor.
Susţinerea este infirmată de înscrisurile existente la dosar toate indicând că autorizaţia s-a emis pentru construcţia de la adresa poştală Str. Aromei, Str. Zambilelor (stradă paralelă cu Aromei) fiind o adresă poştală a B.R.D. (adresa poştală a construcţiei este confirmată şi de Primăria Municipiului Bucureşti).
De altfel chiar reclamanta în acţiune şi în precizarea de acţiune se referă la această adresă.
Lipsa obstrucţionării accesului, în clădirea băncii, faţă de intenţia exprimată de recurentă în a vinde aceste căi de acces intimatei B.R.D., în ipoteza în care terenul i s-ar restitui recurentei în natură, nu se înscrie în motivele de recurs invocate, şi este fără relevanţă, având în vedere natura juridică a terenului revendicat în raport de care soluţia acordării de despăgubiri prin echivalent, în temeiul art. 10 alin. (2) din lege, este legală şi temeinică.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul cu consecinţa păstrării deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.F.S. împotriva deciziei nr. 298/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5153/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4095/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
