ICCJ. Decizia nr. 4131/2011. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 4131/2011

Dosar nr. 3/2/2011

Şedinţa publică de la 14 decembrie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia comercială nr. 135 din 24 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă L.C. împotriva Sentinţei comerciale nr. 9353 din 05 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 39546/3/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C. SRL.

Curtea de Apel, analizând actele dosarului, a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la 07 octombrie 2009, reclamanta L.C. a chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să îi fie atribuit bunul gajat în contul creanţei de 1.496.828 RON, garanţia fiind reprezentată de 8.902.885 acţiuni nominative deţinute de pârâtă la SC I.R.E. SA.

Prin Sentinţa comercială nr. 18 din 05 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 39546/3/2009 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta L.C., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe comerciale a declarat recurs L.C.

Prin Decizia comercială nr. 699 din 05 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi la motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt menţionate în cerere şi în întâmpinare.

Astfel, în virtutea rolului activ judecătorul este în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept necesare soluţionării cauzei. În aceste condiţii, instanţa poate pune în discuţia părţilor necesitatea schimbării temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

La termenul din 28 septembrie 2010, în cadrul rejudecării, reclamanta a formulat, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., o precizare prin care a arătat că înţelege să îşi întemeieze cererea şi pe dispoziţiile Titlului VI - regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Reclamanta a solicitat admiterea cererii şi atribuirea acţiunilor nominative deţinute de pârâtă la SC I.R.E. SA în contul creanţei sale.

Prin Sentinţa comercială nr. 9353 din 05 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 39546/3/2009 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea precizată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin convenţia încheiată la data de 28 octombrie 2004, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, reclamanta L.C. s-a obligat să achite terţului SC L.A. SRL o datorie în cuantum de 2.295.000.000 ROL a pârâtei SC C. SA, iar pârâta s-a obligat să restituie reclamantei această sumă până la data de 31 decembrie 2005 sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din suma rămasă de plată.

Prin convenţia încheiată la data de 25 ianuarie 2005, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, reclamanta L.C. s-a obligat să achite terţului SC V.S.C. SRL o datorie în cuantum de 6.115.000.000 ROL a pârâtei SC C. SA, iar pârâta s-a obligat să restituie reclamantei această sumă până la data de 31 decembrie 2005, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din suma rămasă de plată.

La 01 martie 2005, SC C. SA şi reclamanta au încheiat un act adiţional la convenţiile din 28 octombrie 2004 şi 25 ianuarie 2005, constatat printr-un act sub semnătură privată, prin care pârâta a recunoscut că îi datorează reclamantei suma de 8.410.000.000 ROL în baza convenţiilor încheiate la 25 ianuarie 2005 şi 28 octombrie 2004.

La 29 decembrie 2005, SC C. SA şi reclamanta au încheiat un act adiţional la convenţiile din 28 octombrie 2004 şi 25 ianuarie 2005, constatat printr-un act sub semnătură privată, prin care pârâta s-a obligat să restituie reclamantei suma de 2.295.000.000 ROL până la data de 31 decembrie 2006 şi suma de 6.115.000.000 ROL până la data de 31 decembrie 2006.

Prin convenţia încheiată la data de 29 decembrie 2005, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, părţile au recunoscut plăţile pe care pârâta le-a făcut reclamantei pentru stingerea debitelor ce formează obiectul convenţiilor încheiate la 28 octombrie 2004 şi 25 ianuarie 2005.

Prin contractul de garanţie reală mobiliară, încheiat la 27 decembrie 2005 şi constatat printr-un înscris sub semnătură privată, pârâta a recunoscut că datorează reclamantei suma de 4.389.684.139 ROL compusă din: 250.784,08 RON, debit datorat în baza convenţiei încheiate la 25 ianuarie 2005 şi suma de 188.184,32 RON, debit datorat în baza convenţiei încheiate la 28 octombrie 2004 şi a garantat restituirea debitului prin ";instituirea unei garanţii reale mobiliare asupra unui număr de 4.907.400 acţiuni nominative deţinute la SC I.R.E. SA (denumită anterior SC C.R.E. SA) având valoarea nominală de 0,1 RON fiecare, reprezentând 55,11% din capitalul social";.

Acest contract a fost înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (în continuare A.E.G.R.M. - n.r. CFS) la 29 decembrie 2005, ora 14:36:12.

Prin convenţia încheiată la 28 octombrie 2004, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, terţul D.M. s-a obligat să achite terţului SC L.A. SRL o datorie în cuantum de 2.475.000.000 ROL a pârâtei SC C. SA, iar pârâta s-a obligat să îi restituie această sumă până la data de 31 decembrie 2005, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din suma rămasă de plată.

Prin convenţia încheiată la 25 ianuarie 2005, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, terţul D.M. s-a obligat să achite terţului SC V.S.C. SRL o datorie în cuantum de 5.930.000.000 ROL a pârâtei SC C. SA, iar pârâta s-a obligat să îi restituie această sumă până la data de 31 decembrie 2005, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din suma rămasă de plată.

La 1 martie 2005, SC C. SA şi terţul D.M. au încheiat un act adiţional la convenţiile din 28 octombrie 2004 şi 25 ianuarie 2005, constatat printr-un act sub semnătură privată, prin care pârâta a recunoscut că îi datorează acesteia suma de 8.061.600.000 ROL în baza convenţiilor încheiate la 25 ianuarie 2005 şi 28 octombrie 2004.

La 29 decembrie 2005, SC C. SA şi terţul D.M. au încheiat un act adiţional la convenţiile din 28 octombrie 2004 şi 25 ianuarie 2005, constatat printr-un act sub semnătură privată, prin care pârâta s-a obligat să îi restituie acesteia suma de 2.475.000.000 ROL până la data de 31 decembrie 2006 şi suma de 5.930.000.000 ROL până la data de 31 decembrie 2006.

Prin convenţia încheiată la data de 08 august 2005, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, SC C. SA şi terţul D.M. au recunoscut plăţile pe care pârâta le-a făcut în beneficiul terţului pentru stingerea debitelor ce formează obiectul convenţiilor încheiate la 28 octombrie 2004 şi 25 ianuarie 2005.

Prin contractul de garanţie reală mobiliară, încheiat la 16 decembrie 2005 şi constatat printr-un înscris sub semnătură privată, pârâta a recunoscut că datorează terţului D.M. suma de 6.713.982.204 ROL compusă din: 514.014,54 RON, debit datorat în baza convenţiei încheiate la 25 ianuarie 2005 şi suma de 157.383,68 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 01 martie 2005 - 16 decembrie 2005 şi a garantat restituirea debitului prin ";instituirea unei garanţii reale mobiliare asupra unui număr de 3.995.485 acţiuni nominative deţinute la SC I.R.E. SA (denumită anterior SC C.R.E. SA) având valoarea nominală de 0,1 RON fiecare, reprezentând 44,87% din capitalul social";.

Acest contract a fost înscris în A.E.G.R.M. la 29 decembrie 2005 ora 14:43:21.

Prin contractul de cesiune de creanţă încheiat la 18 august 2009, constatat printr-un înscris sub semnătură privată, terţul D.M. a transmis reclamantei L.C. dreptul său de creanţă în cuantum de 1.007.982 RON împotriva pârâtei SC C. SA.

Prin convenţia încheiată la 19 august 2009, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, pârâta SC C. SA a recunoscut că datorează reclamantei suma de 1.496.828 RON în baza tuturor contractelor încheiate de părţi sau cedate reclamantei.

Prin acţiunea de faţă, reclamanta solicită atribuirea acţiunilor nominative deţinute de pârâtă la SC I.R.E. SA şi care au făcut obiectul contractelor de garanţie imobiliară din 16 decembrie 2005 şi din 27 decembrie 2005 în contul creanţei sale în valoare totală de 1.496.828 RON pe care o afirmă împotriva pârâtei SC C. SA.

Temeiul juridic invocat de reclamantă prin cererea iniţială este reprezentat de dispoziţiile art. 1689 C. civ.

Prin precizarea depusă la 28 septembrie 2010, reclamanta a învederat că, faţă de considerentele instanţei de recurs, înţelege să-şi întemeieze cererea şi pe dispoziţiile Titlului VI din Legea nr. 99/1999.

S-a reţinut că, în materie comercială, gajul a beneficiat de o reglementare specială în cadrul Codului comercial, Titlul XIV ";Despre gaj";, prin art. 105 din Legea nr. 99/1999 fiind abrogate expres aceste prevederi legale.

Dispoziţiile Titlului XV C. civ. (art. 1685 - 1696 C. civ.) sunt aplicabile numai gajului civil (contractului anexat), în materie comercială fiind incidente prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999.

În consecinţă, tribunalul a constatat că executarea gajului conform modalităţii expuse de art. 1689 C. civ. nu îşi găseşte aplicabilitate în cauza de faţă în măsura în care dreptul ce se urmăreşte a fi valorificat izvorăşte din contractele de garanţie mobiliară perfectate sub imperiul Legii nr. 99/1999.

Pe de altă parte, s-a stabilit că o autorizare a instanţei privind reţinerea bunurilor afectate garanţiei în contul creanţei nu este necesară potrivit Legii nr. 99/1999.

Executarea specifică prevăzută de actul normativ amintit exclude acţiunea în justiţie având ca obiect autorizarea executării gajului, valorificarea dreptului de garanţie imobiliară urmând a fi efectuată prin luarea în posesie a bunului afectat garanţiei.

Luarea în posesie a bunului nu transmite însă şi dreptul de proprietate asupra acestuia, pentru adjudecarea directă fiind necesar să existe, potrivit art. 73 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, un acord expres al ambelor părţi, creditor şi debitor, cu privire la această modalitate de executare, o înţelegere în acest sens nefiind reglementată în contractele de garanţie mobiliară pe care se întemeiază acţiunea reclamantei.

Un astfel de acord nu a fost exprimat nici în faţa instanţei. Concluziile împuternicitului pârâtei, în sensul admiterii acţiunii părţii adverse, expuse la termenul din 05 ianuarie 2010 nu pot primi calificarea unei manifestări de voinţă a părţii reprezentate, cu semnificaţia achiesării, la pretenţiile părţii adverse în măsura în care împuternicirea oferită nu este una specială de natură să permită efectuarea unor acte de dispoziţie.

În considerarea celor arătate, tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, Curtea de Apel calificând calea de atac ca fiind apelul.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea de Apel a apreciat apelul ca nefondat şi l-a respins cu următoarea motivare.

Este neîntemeiată susţinerea relativă la greşita interpretare de către instanţa de fond a actului juridic dedus judecăţii, pe de o parte raportat la considerentele deciziei de casare şi pe de altă parte raportat chiar la precizarea făcută de apelanta reclamantă în rejudecare (dosar de fond).

Astfel, Curtea a constatat că apelanta reclamantă şi-a întemeiat precizarea pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., fără să arate in terminis dacă cererea iniţială este doar întregită sau chiar modificată. Din cuprinsul acestei ";precizări"; reiese că temeiurile juridice nou invocate se alătură celor invocate iniţial, instanţa de fond fiind astfel învestită cu o cerere de realizare a gajului întemeiată atât pe prevederile art. 1689 C. civ., cât şi pe prevederile art. 62 - 89 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

Instanţa de apel a apreciat că următoarele consideraţii se impun a fi făcute.

Indiscutabil că dispoziţiile Titlului VI din Legea nr. 99/1999 sunt, potrivit art. 1 din acest titlu, aplicabile atât în cazul obligaţiilor civile, cât şi în cazul obligaţiilor comerciale. Din economia Titlului VI al Legii nr. 99/1999 reiese că incidenţa Legii nr. 99/1999 este antrenată ori de câte ori partea are constituită o garanţie în condiţiile acestei legi, în garantarea unei obligaţii fie civilă, fie comercială.

În ceea ce priveşte obligaţia garantată în speţă, Curtea a apreciat că, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului şi contrar susţinerilor apelantei reclamante, aceasta este comercială raportat la dispoziţiile art. 4 şi 56 C. com., la împrejurarea că una dintre părţile contractante este comerciant, operând prezumţia de comercialitate a tuturor contractelor şi obligaţiunilor acestuia în lipsă de prevedere contrară (art. 4 C. com.) şi atrăgându-se astfel incidenţa legii comerciale asupra întregului raport juridic (art. 56 C. Com.).

Din acest punct de vedere, incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999 este dincolo de orice îndoială, ceea ce exclude aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1689 C. civ., dispoziţii care, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, au în vedere doar gajul civil.

În plus, Curtea a apreciat ca neîntemeiată susţinerea apelantei reclamante despre posibilitatea de opţiune pe care pretinde că o are în temeiul art. 62 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Aceste prevederi legale dispun că, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea alege între procedura de executare prevăzută de codul de procedură civilă şi executarea garanţiei reale în condiţiile acestui capitol.

Se cuvine precizat, faţă de aceste dispoziţii legale, că dreptul de opţiune al creditoarei trebuie să se manifeste între a executa obligaţia în condiţiile Codului de procedură civilă şi a executa garanţia reală mobiliară în condiţiile Legii nr. 99/1999.

S-a reţinut că nimic nu autorizează pe creditoare să opteze între mai multe modalităţi de realizare a garanţiei mobiliare, pe de o parte în raport de considerentele deja expuse, iar pe de altă parte în raport de faptul că art. 62 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (care nu are prevederi speciale referitor la bunurile gajate) face trimitere la executarea conform Codului de procedură civilă, nu conform Codului civil, aşa cum pretinde apelanta reclamantă.

Din acest punct de vedere, Curtea de Apel a apreciat că în mod legal şi temeinic a reţinut judecătorul fondului lipsa oricărei opţiuni a apelantei reclamante şi posibilitatea de a uza doar de dispoziţiile Legii nr. 99/1999.

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 63 şi urm. din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care prevăd posibilitatea luării în posesie în mod paşnic a bunului afectat garanţiei, la dispoziţiile art. 65 şi urm. din lege, care prevăd posibilitatea vânzării bunului, ca şi la dispoziţiile art. 67 şi urm. din lege, care prevăd posibilitatea luării în posesie a bunului prin intermediul executorului judecătoresc, a executorului bancar sau a oricărui alt organ de executare, Curtea a apreciat că apelanta reclamantă, ca titular al garanţiei mobiliare, nu avea deschisă calea prezentei acţiuni în justiţie, aşa cum în mod legal şi temeinic a reţinut şi instanţa de fond, aceasta fiind deja în posesia unui titlu executoriu.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Curţii că judecătorul fondului a stabilit corect situaţia de fapt, a interpretat corespunzător actul juridic dedus judecăţii şi a făcut o riguroasă aplicare a dispoziţiilor legale, hotărârea pe care a pronunţat-o fiind la adăpost de orice critică.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta L.C. care a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

S-a arătat că instanţa a interpretat în mod eronat precizarea depusă de reclamantă la 28 septembrie 2010, care se referea la forma de constituire a gajului şi nu la cea aleasă pentru executarea acestuia.

De altfel, instanţa de apel trebuie să ţină seama de această clarificare, făcută de reclamantă chiar prin cererea de apel, în care arăta că a înţeles să constituie garanţie aferentă obligaţiei principale în forma garanţiei reale mobiliare prevăzută de Legea nr. 99/1999 numai în scopul consolidării gajului în raport cu terţii, prin publicitatea asigurată de îndeplinirea acestei condiţii şi nicidecum nu a optat pentru executarea gajului în forma prevăzută la art. 63 şi urm. din Cap. V Titlul VI Legea nr. 99/1999.

S-a mai învederat că instanţa de apel consideră în mod greşit că speţa cade sub incidenţa legii comerciale întrucât obligaţia este civilă, respectiv o obligaţie de restituire a unei sume de bani. Rezultă deci că şi contractul de gaj, accesoriu al obligaţiei principale este un contract civil, a cărui realizare recurenta a înţeles să o facă în conformitate cu prevederile art. 1689 C. civ.

În completarea motivelor de recurs, recurenta a solicitat să fie avute în vedere şi motivele invocate prin cererea de apel.

Recursul a fost legal timbrat.

Intimata, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat potrivit considerentelor următoare:

Prin Decizia comercială nr. 699 din 5 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost casată hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare întrucât judecătorul fondului nu a respectat principiul rolului activ, respectiv nu a pus în discuţia părţilor necesitatea schimbării temeiului juridic al acţiunii.

Ulterior, reclamanta a formulat o precizare a temeiului juridic al acţiunii, întemeindu-şi cererea şi pe dispoziţiile Titlului V din Legea nr. 99/1999, arătând în mod expres că are în vedere şi dispoziţiile instanţei de recurs.

Faţă de conţinutul concret al cererii modificatoare, redată pe scurt mai sus, rezultă fără echivoc că reclamanta a alăturat, în cadrul acţiunii formulate, temeiului juridic din Codul civil un alt temei juridic, respectiv cel prevăzut de legea specială.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a analizat conţinutul cererii reclamantei din perspectiva tuturor temeiurilor de drept invocate de reclamantă, iar motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă nu poate fi reţinut în cauză. Această critică a recurentei se referă, mai degrabă, la interpretarea obiectului acţiunii decât la nesocotirea sau aplicarea greşită a regulilor de interpretare a unor clauze convenţionale.

Referitor la caracterul comercial al litigiului, natura acestuia este neîndoielnică întrucât intimata are calitatea de comerciant, iar dispoziţiile art. 56 C. com., în vigoare la data soluţionării apelului, instituiau o prezumţie de comercialitate a tuturor actelor comerciantului.

Împrejurarea că obligaţia pentru garantarea căreia a fost instituit gajul este o obligaţie de a da nu atrage caracterul civil al litigiului, acesta având o natură comercială în raport de celelalte criterii expuse mai sus.

În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Cu privire la criticile deciziei apelate ";pentru motivele expuse în cererea de apel";, Înalta Curte constată că recurenta, conform art. 302¹ lit. c) C. proc. civ., avea obligaţia legală să indice motivele de nelegalitate a hotărârii atacate şi să le dezvolte.

În consecinţă, alte critici ale deciziei recurate nefiind indicate în mod concret, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva textului legal evocat, are obligaţia de a analiza numai criticile concrete de nelegalitate a hotărârii care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta L.C. împotriva Deciziei comerciale nr. 135 din 24 martie 2011, pronunţată de secţia a V-a comercială, a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.

Procesat de GGC - CT

← ICCJ. Decizia nr. 3122/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3332/2011. Civil. Acţiune în anulare a... →

Vezi şi alte speţe de drept civil: