ICCJ. Decizia nr. 3122/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3122/2011
Dosar nr. 16419/3/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 2 mai 2008, N.G.D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General solicitând anularea dispoziţiei nr. RR din 25 martie 2008 emisă de pârâtă, având ca obiect restituirea imobilului situat în Bucureşti, Calea V., parter, prăvăliile nr. a şi b în suprafaţă totală de 41,38 m.p. împreună cu terenul aferent, în cote indivize în suprafaţă de 18,70 m.p. (o suprafaţă de 11,80 m.p. aferentă prăvăliei nr. a şi respectiv o suprafaţă de 6,90 m.p. aferentă prăvăliei nr. b).
În motivarea contestaţiei, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a arătat că s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării, în favoarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, deşi acest imobil, trecut în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950, figurează ca fiind în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 462 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinându-se în esenţă, în considerentele acesteia că, în motivarea dispoziţiei atacate, Primăria Municipiului Bucureşti a arătat faptul că declinarea competenţei de soluţionare a notificării este determinată de împrejurarea că imobilul mai sus individualizat nu se evidenţiază în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul N.G.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât instanţa de fond, în mod eronat a stabilit pe baza unor verificări faptice situaţia juridică a imobilului, în contradicţie cu înscrisurile depuse de contestator, instanţa neclarificând temeiul legal în baza căruia SC G. SA ocupă în prezent imobilul situat în Bucureşti, Calea V., nu şi pe cel situat pe aceeaşi stradă, care se află în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost criticată şi în raport cu înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziţiei nr. RR/2008, în sensul că reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti nu au depus niciun document, care să ateste că imobilul este deţinut de SC G. SA, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Apelantul-reclamant a solicitat admiterea acestei căi de atac, schimbarea sentinţei tribunalului şi admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, prin Decizia nr. 135 A din 23 februarie 2010 a admis apelul declarat de contestatorul N.G.D.
A schimbat în tot sentinţa nr. 462 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 9965 din 25 martie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
A dispus obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea din 3 aprilie 2004 formulată de contestatorul N.G.D.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că Primăria Municipiului Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării la aproximativ 7 ani de la data formulării acesteia, refuzând să o soluţioneze, fără o probă certă în acest sens, neexistând o dovadă a faptului că cele două foste prăvălii sunt administrate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de unitate deţinătoare.
Contestatorul a depus la dosarul administrativ notificarea şi ulterior în faza de judecată, toate actele de proprietate, din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert T.C., rezultând că, cele două foste prăvălii din Calea V. au avut acces iniţial în curea interioară, ulterior însă accesul realizându-se printr-o uşă metalică ce are deschiderea în curtea imobilului din Calea V.
Instanţa de apel a mai reţinut că, din conţinutul adresei din 15 ianuarie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a rezultat indubitabil că aceasta a deţinut imobilul situat în Calea V. şi a încheiat contracte de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil.
Decizia nr. 135 A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a făcut obiectul recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în care se invocă, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine de către recurentul-pârât că, în mod corect tribunalul a respins contestaţia, chiar dacă în raport de dispoziţiile deciziei nr. XX/2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţită, în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, întrucât dispoziţia atacată nu cuprinde o rezolvare a cererii reclamantului, ci doar declinarea de competenţă, în privinţa soluţionării notificării, de către o altă unitate deţinătoare.
Cererea de recurs nu este semnată de directorul executiv al pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, purtând doar semnătura consilierului juridic, care nu a făcut dovada că are mandat de reprezentare în cauză.
La data de 29 noiembrie 2010, înaintea primului termen de judecată stabilit la 10 decembrie 2010, au depus întâmpinare G.A. şi G.T.C., arătând că aceştia se subrogă în drepturile intimatului-reclamant N.G.D., ca urmare a perfectării contractului de cesiune din 24 martie 2010 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „S.B.T. şi C.P. ", comunicată recurentului-pârât Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
La primul termen de judecată din 10 decembrie 2010, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu a fost prezent, astfel că din dispoziţia instanţei, acesta a fost citat cu menţiunea de a se semna cererea de recurs de către reprezentantul legal şi de a se aplica ştampila acestei instituţii conform legii, sub sancţiunea prevăzută de art. 3021 alin. (1) C. proc. civ.
La termenul de astăzi, 1 aprilie 2011 deşi a fost citat cu menţiunea de mai sus, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare realizată cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, aflată la dosar recurs, acesta nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale legii.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va anula ca nesemnată cererea de recurs formulată de pârât, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii şi semnătura" părţii care a declarat recursul sau a mandatarului cu procură de reprezentare.
Cerinţa de formă a semnării cererii de recurs este imperativă şi trebuie îndeplinită de către partea care declară calea de atac.
Fiind reglementată ca o normă specială, specifică şi expres prevăzută de legea de procedură, semnarea cererii de recurs este obligatorie, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac şi limitele în care acesta poate şi exercitat, semnătura constituie nu numai o condiţie de formă, ci şi un mod legal de învestire a instanţei, astfel că recursul trebuie semnat de partea care l-a declarat.
În accepţiunea atribuită de legea de procedură, condiţia de formă a recursului, constând în semnarea cererii în termenul legal de declarare al recursului, reprezintă o dispoziţie de ordine procedurală absolut necesară pentru sesizarea instanţei, deoarece actul nesemnat este ca şi inexistent, neproducător de efecte juridice.
Semnătura consilierului juridic, fără a depune o delegaţie (împuternicire), nu poate complini lipsa semnăturii persoanei juridice, care a declarat recursul în prezenta cauză.
Dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la judecată în primă instanţă sunt aplicabile şi judecăţii în apel (art. 287 alin. (2) C. proc. civ.), precum şi în recurs, conform art. 316 C. proc. civ., aceste din urmă norme stabilind că „dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol".
Ca atare, dispoziţiile art. 3021 (1) lit. d) din acelaşi Cod prevăd sancţiunea aplicabilă în cazul lipsei semnăturii, respectiv nulitatea.
În explicitarea voinţei legiuitorului, este de observat că nerespectarea cerinţei semnăturii poate fi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) din C. proc. civ.
În speţă, Înalta Curte deşi şi-a îndeplinit rolul activ şi a dispus citarea recurentului-pârât cu menţiunea semnării cererii de recurs şi aplicării ştampilei instituţiei Municipiului Bucureşti, acesta nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale C. proc. referitoare la forma cererii de recurs, astfel că va face aplicarea prevederilor art. 3021 alin. (1) lit. d) rap. la art. 133 C. proc. civ. şi va anula ca nesemnată cererea de recurs.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) din acelaşi Cod, potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât la plata acestora către intimaţii-reclamanţi G.A. şi G.T.C., în sumă de 3.000 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca nesemnată cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 135A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi G.A. şi G.T.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3123/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3121/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
