ICCJ. Decizia nr. 3332/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3332/2011
Dosar nr. 4039/115/2009
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 4 februarie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin s-a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamantul C.N. fiind obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin la plata sumei de 500.000 euro echivalentul în lei la data plăţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente.
Prin sentinţa penală nr. 2381 din 16 noiembrie 1954 pronunţată în Dosarul nr. 251/1954 al Tribunalului Militar Bucureşti, tatăl reclamantului a fost condamnat la 6 ani muncă silită, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de favorizare de acte de diversiune. A fost condamnat, întrucât a oferit ajutor organizaţiei condusă de colonelul U. (organizaţie din care făcea parte şi reclamantul şi ai cărei membrii luptau în munţii Parâng şi Banat contra regimului comunist) şi întrucât a refuzat să-l predea pe reclamant autorităţilor. Perioada de detenţie a efectuat-o în Penitenciarul G., în condiţii foarte grele, fiind bătut de nenumărate ori.
Anterior arestării, atât tatăl reclamantului cât şi mama acestuia, au fost bătuţi de mai multe ori pentru a-l preda pe fiul lor (reclamantul) care lupta în munţi. În urma bătăilor, de către autorităţi, tatălui reclamantului i-au fost scoşi dinţii, iar mama reclamantului a murit (în timp ce soţul era arestat iar fiul lupta în munţi) din cauza bătăilor din partea miliţiei şi a securităţii. Alte consecinţe extrem de grave au fost acelea ale violării a două dintre surorile reclamantului de către securişti şi miliţieni.
Ulterior decesului mamei sale, reclamantul a fost prins şi condamnat executând 10 ani şi 2 luni, muncă silită. După arestarea reclamantului a fost arestat şi tatăl său fiind condamnat la 6 ani muncă zilnică.
Toată averea familiei a fost confiscată în momentul în care tatăl reclamantului a fost condamnat şi arestat pentru prima dată (la un an închisoare întrucât a ajutat partizanii cărora le-a pus la dispoziţie o stână aflată în proprietatea sa).
Familia reclamantului era compusă din tatăl şi mama acestuia, 3 surori şi un frate. După arestarea tatălui, a reclamantului şi decesul mamei reclamantului, restul familiei, respectiv cele trei surori şi un frate au trăit în condiţii foarte grele şi pe lângă atingerile foarte grave aduse integrităţii fizice şi psihice şi demnităţii, arătate anterior, aceştia au suferit numeroase percheziţii şi erau în permanenţă supravegheaţi de către securitate. Au trăi la limita subzistenţei, din ajutorul unor rude. Acestora, cât şi reclamantului după eliberare, le-au fost interzis accesul la facultate şi angajarea în anumite meserii, se purtau cu ei ca şi cu nişte duşmani ai poporului şi în plus, sătenii care considerau comunişti aveau o atitudine duşmănoasă faţă de aceştia.
Condiţiile în care a fost deţinut reclamantul C.N. (condamnat prin Decizia nr. 2381/1954 pronunţată de Tribunalul Teritorial Bucureşti) la 25 ani de muncă zilnică, din care a executat 10 ani şi 2 luni muncă zilnică, au fost extrem de dure: erau ţinuţi în spaţii total insuficiente, supuşi la tot felul de umilinţe, insalubre, mai mulţi în celulă, fără lumină naturală, supuşi la tot felul de umilinţe, bătuţi de nenumărate ori fără nici un motiv, mâncare foarte puţină, constând în ciorbă de coji de cartofi şi dimineaţa terci şi erau scoşi la muncile cele mai grele din mina de plumb de la Baia Sprie (cărora doar cei mai rezistenţi le făceau faţă şi supravieţuiau). Toate aceste condiţii de detenţie l-au afectat grav pe reclamant atât fizic cât şi psihic.
După eliberare, reclamantul împreună cu familia sa (tatăl său, trei surori şi un frate), au suportat în continuare numeroase restricţii ale unor drepturi fundamentale: percheziţii şi supravegheri ale securităţii şi miliţiei, condiţiile de trai foarte grele (datorită confiscării tuturor bunurilor şi nerestituirea acestora, precum şi datorită refuzului autorităţilor de a permite angajarea acestora în anumite posturi), interdicţia de a urma forme de învăţământ superior.
Pe întreaga durată a celor 10 ani şi 2 luni cât a fost privat de libertate, reclamantul a avut de suferit de urma bătăilor, a proastei alimentaţii, a lipsei asistenţei medicale, a condiţiilor extrem de grele de muncă. Toate acestea au fost de natură a crea un complex de dureri fizice şi psihice.
La expirarea perioadei private de liberate, atât tatăl reclamantului cât şi reclamantul au fost în continuare marginalizaţi de societate, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă. Aceştia, cât şi ceilalţi membrii ai familiei au fost excluşi clin viaţa socială, politică a comunităţii, accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu. Toate aceste aspecte au îngreunat viaţa reclamantului şi a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele.
Astfel s-a reţinut că pentru stabilirea daunelor morale, se va avea în vedere toate aceste aspecte, inclusiv suferinţele fizice şi psihice suferite de tatăl reclamantului, de mama acestuia şi surorile acestuia, situaţia materială şi poziţia socială a familiei reclamantului înainte de cele două condamnări, precum şi actele de curaj săvârşite de reclamant şi tatăl acestuia, datorită cărora el şi familia sa au avut atât de suferit.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătate şi integritate corporală, la demnitate, onoare, dreptul de a avea acces la învăţătură şi muncă.
Repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora.
Întotdeauna, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru un prejudiciu moral include o doză de arbitrar, dar este necesar a se face o corelare între despăgubirea stabilită şi importanţa valorii morale lezate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin iar prin Decizia civilă nr. 158 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul pârâtului şi s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 120.000 euro echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, reţinându-se următoarele considerente.
Tatăl reclamantului a fost condamnat în baza Decretului 199/1950, condamnare ce constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009. În aceste condiţii, disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din lege se constituie ele însele în temei de acordare către reclamant de daune morale, fiind nerelevante referirile apelantului la disp. art. 5 alin. (4) din sus-menţionata lege.
În ceea ce priveşte fondul susţinerilor pârâtului, instanţa de apel are în vedere, în primul rând, că tribunalul a relatat amănunţit şi în mod concret elementele ce au stat la baza stabilirii cuantumului daunelor acordate (suferinţele suportate de tatăl reclamantului, de familia acestuia, consecinţele în concret ale condamnării, repercusiunile ulterioare care s-au perpetuat în timp).
În continuare, este de reţinut că nici sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, iar suma acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, a avut în vedere că nu se poate transfera într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Or, susţine recurentul, pentru a se putea cuantifica prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
În aceeaşi idee se susţine că la cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se ţină seama şi de principiul echităţii. Ca atare susţine recurentul, raportat la împrejurările speţei o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimoniul, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Examinând hotărârea atacată (prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum şi în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea Statului Român la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare.
Recurentul nu contestă starea de fapt reţinută în cauză, ci doar cuantumul despăgubirilor morale acordate.
În ceea ce priveşte operaţiunea de cuantificare a prejudiciului moral, în condiţiile în care actul normativ nu reglementează nici un fel de criterii, a revenit doctrinei şi jurisprudenţei rolul de a consacra anumite criterii după cum urmează: consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională sau cea socială a persoanei în cauză.
Principiul echităţii a fost avut în vedere instanţa de apel, în contextul în care stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică o doză de aproximare, obligaţia instanţei fiind aceea de a stabili un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferinţele morale fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
Din această perspectivă este de reţinut că de altfel jurisprudenţa instanţei europene a impus (pornind de la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoana vătămată să privească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În acest sens este relevantă cauza Kulda vs. Polonia întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul despăgubirilor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezolvabil, ci raportat, coroborat şi evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezintă în nici un caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Prin condamnările suferite s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial care constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onorare, prestigiu profesional, relaţiile familiale şi alte valori similare, aşa încât din această perspectivă prin privările de libertate s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar prejudiciile psihice şi fizice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Astfel din această perspectivă, faţă de starea de fapt conturată în cauză, cuantumul despăgubirilor morale stabilite de instanţa de apel respectă atât principiul proporţionalităţii cât şi al echităţii, motiv pentru care nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.N. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 158 A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3334/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3310/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
