ICCJ. Decizia nr. 545/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 545/2011
Dosar nr. 7235/46/2005
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 1 august 2003, O.E.F. a chemat în judecată pe pârâta P.C. Popeşti pentru a fi obligată să-i restituie în natură terenul intravilan de 5000 m.p. şi construcţia situată pe acesta, bunuri aflate în comuna Popeşti, judeţul Argeş.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, a solicitat pârâtei restituirea bunurilor menţionate în natură şi că prin adeverinţele nr. 584/2002, 934/2002 şi 11/2003 P.C. Popeşti i-a respins solicitarea în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
A mai solicitat reclamanta ca, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, să se dispună anularea procesului-verbal de punere în posesie nr. 15/2002 emis pentru teren în temeiul Legii nr. 18/1991.
La 22 martie 2005, reclamanta a precizat că până la data menţionată, pârâta nu a soluţionat notificarea sa, motiv pentru care a solicitat ca pârâta să fie obligată să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilelor solicitate.
Ulterior, urmare a emiterii dispoziţiei nr. 32/2005 de către P.C. Popeşti, reclamanta a înţeles să-şi modifice cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, sens în care a invocat excepţia nulităţii absolute a actului menţionat şi, pe fondul pricinii, anularea dispoziţiei întrucât consideră că a dovedit atât calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, cât şi existenţa bunurilor pretinse, care sunt libere în sensul legii, putând fi restituite în natură.
Prin sentinţa nr. 51 din 3 mai 2005, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins excepţia nulităţii dispoziţiei primarului invocată în cauză şi a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta O.E.F. în contradictoriu cu pârâta P.C. Popeşti.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că imobilul „moară" este deţinut de SC C.B.C. SRL, căruia reclamanta trebuia să-i adreseze notificare pentru restituirea bunului, iar pentru teren, au fost invocate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât pentru acest bun reclamantei i-a fost validat dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, fiindu-i emis şi procesul-verbal de punere în posesie nr. 15/2002.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, au declarat apel reclamanta O.E.F. şi numitul OG, declaraţia de apel fiind semnată doar de reclamanta O.E.F.
La termenul de dezbateri din 3 aprilie 2008, instanţa de apel, constatând decesul apelantului OG, a dispus în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării pricinii, refuzând apoi repunerea cauzei pe rol, astfel cum s-a dispus prin încheierea din 30 aprilie 2009, justificat de neindicarea moştenitorilor apelantului decedat.
Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta O.E.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât deşi părţile au lipsit şi nici nu au solicitat judecata cauzei în lipsă, instanţa nu a făcut aplicaţiunea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ci a art. 243 C. proc. civ., deşi persoana decedată - soţul său nu a figurat ca parte la judecata în primă instanţă şi nu putea să dobândească astfel nici calitatea de apelant.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor".
Suspendarea de drept a judecăţii prin moartea unei părţi se întemeiază pe principiul asigurării dreptului la apărare al părţii care, datorită împrejurării intervenite, nu mai poate participa la dezbatere.
Textul vorbeşte de părţi, adică persoanele indicate de art. 41 C. proc. civ., ce poartă denumirea în faţa primei instanţe de reclamant sau pârât, persoane în raport cu care hotărârea judecătorească îşi produce efectele specifice.
Faţă de terţi hotărârea este un res inter alios judecata, ea nu-i poate favoriza, dar nici nu-i poate prejudicia. Această constatare impune afirmarea principiului potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părţile din proces şi între care s-a declanşat litigiul în faţa primei instanţe.
Or, în speţă, cum cu temei se susţine, judecata pricinii la primă instanţă s-a purtat între reclamantă, care a invocat un drept propriu decurgând din succesiunea antecesorului său şi pârâta primăria în calitate de unitate deţinătoare.
Simpla împrejurare că alăturat reclamantei, în declaraţia de apel, figurează şi soţul acesteia, care nu este semnatarul actului desesizare şi nu a figurat ca parte în litigiu, în sens procesual, nu-i poate conferi acestuia calitatea de apelant, motiv pentru care decesul său nu poate avea consecinţele legale menţionate, decât cu riscul încălcării aceloraşi dispoziţii legale.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecinţa casării încheierii şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta O.E.F. împotriva încheierii pronunţată în data de 30 aprilie 2009 de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează încheierea pronunţată, în data de 30 aprilie 2009, de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 568/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 54/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
