ICCJ. Decizia nr. 5466/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5466/2011

Dosar nr. 279/39/2010

Şedinţa publică din 24 iunie 2011

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia civilă, reclamantul C.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria oraşului Darabani, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, restituirea în natură a suprafeţei de 500 mp teren situat în intravilanul oraşului Darabani, str. Pieţei nr. 6 sau un alt teren intravilan, precum şi despăgubiri pentru imobilul casă cu anexe, care a existat pe teren şi a fost demolat. A solicitat totodată anularea dispoziţiei nr. 192 din 9 octombrie 2001 emisă de Primăria Darabani prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului.

Printr-o acţiune separată, reclamantul s-a îndreptat împotriva aceloraşi pârâte, solicitând anularea dispoziţiei nr. 196 din 11 octombrie 2001 a Primarului oraşului Darabani şi restituirea în natură a suprafeţei de 319 mp teren din intravilanul oraşului Darabani, str. Ştefan Luchian nr. 10 sau un alt teren intravilan, iar pentru imobilul casă care a existat pe teren şi a fost demolat a solicitat despăgubiri.

Cererile formulate de reclamant au fost conexate.

Prin sentinţa civilă nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoşani s-a admis acţiunea, s-au anulat cele două dispoziţii contestate, a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să acorde reclamantului despăgubiri băneşti de 222.552.157 lei pentru imobilele construcţii şi titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 721.867.371 lei pentru terenurile preluate abuziv.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că, aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare nr. 148/1955, autorii reclamantului au fost proprietarii unei case cu 3 camere şi anexe situate pe suprafaţa de 500 mp teren din oraşul Darabani, str. Pieţei, trecute în proprietatea statului prin procesul verbal din 22 mai 1961. Construcţiile au fost demolate datorită degradării, iar terenul a fost atribuit unor terţe persoane în baza Legii nr. 18/1991 eliberându-li-se titluri de proprietate.

S-a reţinut de asemenea că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi C.I. şi H. asupra casei cu anexe şi a terenului aferent de 319 mp din Darabani, str. Vasile Roaită (actuală Şt. Luchian).

Aceste imobile au trecut în proprietatea statului în baza sentinţei civile nr. 328 din 29 aprilie 1963 a fostului Tribunal Popular al Raionului Dorohoi, a deciziei nr. 47 din 9 iulie 1963 a Sfatului Popular al Regiunii Suceava şi a procesului verbal din 6 aprilie 1966 încheiat în aplicarea Decretului 111/1951. Casa şi anexele au fost ulterior demolate iar terenul a fost atribuit cu titluri, altor persoane, fiind ocupat de construcţii.

Valoarea imobilelor a fost stabilită prin expertize necontestate de părţi.

Apelurile declarate de reclamantul C.Ş. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 260 din 26 octombrie 2000 a Curţii de Apel Suceava.

Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că suprafeţele de teren solicitate de reclamant au fost identificate de expertiza de specialitate efectuată în cauză. Astfel, terenul situat pe str. Şt. Luchian este ocupat de locuinţa şi anexele gospodăreşti ale numitului Teişanu Victor, iar pentru cel din str. Dobrogeanu Gherea (în prezent str. Pieţei) reclamantul a uzat de dispoziţiile Legii 18/1991.

S-a apreciat că terenul nu este disponibil în sensul dispoziţiilor art. 8.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 - 22 decembrie 1989.

Prin decizia civilă nr. 177 din 16 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de reclamant şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.

Instanţa de recurs a reţinut că nu au fost verificate susţinerile reclamantului privind amplasamentul terenurilor în litigiu, eronat identificate de experţi, acestea fiind suprapuse peste terenurile aparţinând altor persoane, rămânând neclarificat dacă reclamantul a solicitat măsuri reparatorii potrivit Legii 10/2001 pentru terenurile solicitate a fi restituite în temeiul Legii 169/1997 şi a Legii 1/2000 sau pentru suprafeţe suplimentare, distincte. Cu privire la recursul pârâtului s-a reţinut că soluţionarea cauzei a avut loc fără îndeplinirea procedurii de citare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 139 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-au respins apelurile ca nefondate.

Cu privire la apelul reclamantului s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că terenurile solicitate a fi restituite în natură sunt disponibile în sensul dispoziţiilor art. 8.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

S-a reţinut de asemenea că, deşi reclamantul a criticat iniţial raportul de expertiză întocmit în cauză susţinând că a fost greşit identificat amplasamentul terenului revendicat, aceste obiecţiuni nu au fost reiterate, reclamantul apreciind că instanţele ar fi trebuit să dispună restituirea suprafeţei de teren evidenţiate în planurile de situaţie întocmite de expert.

Deşi s-au cerut de la reprezentantul reclamantului precizări suplimentare cu privire a solicitarea de completare a probatoriului administrat nu s-au formulat cereri în acest sens aşa încât s-a reţinut că, în condiţiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, nu s-au putut efectua verificări concludente în ce priveşte amplasamentul terenului în litigiu.

În urma consultării Dosarelor nr. 192/2003 şi nr. 372/2002 ale Judecătoriei Darabani şi Dosarelor nr. 7174C/2002 şi nr. 6469/40/2005 a Tribunalului Botoşani, instanţa a constatat că aceleaşi suprafeţe de teren au făcut obiectul solicitărilor formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, judecata fiind suspendată în cadrul Dosarului nr. 6469/40/2005 a Tribunalului Botoşani la 2 iulie 2007 până la soluţionarea prezentei cauze în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. aşa încât nu se poate reţine că reclamantului i s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate pentru terenurile care fac obiectul prezentei cauze.

S-a apreciat că prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a celor două case şi a terenului pe care acestea au fost edificate urmează a fi reparat în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, prin acordarea de titluri de despăgubire, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din acest act normativ, valorile stabilite prin expertizele judiciare dispuse de prima instanţă urmând a fi valorificate în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (9).

În ce priveşte apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a constatat că acesta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, aplicându-se dispoziţiile art. 202 alin. (2) C. proc. civ. Cum nici în faţa primei instanţe nu au fost formulate apărări, instanţa a avut în vedere criticile formulate prin cererea de recurs care vizează fondul cauzei.

Astfel, în ce priveşte prematuritatea acţiunii vizând imobilele demolate s-a reţinut că refuzul de soluţionare a cererii echivalează cu un răspuns negativ care deschide persoanei îndreptăţite dreptul de acces la justiţie.

Referitor la modalitatea de evaluare a bunurilor s-a reţinut că prin expertizele efectuate s-a urmărit stabilirea valorii de circulaţie a imobilelor atât pentru terenuri cât şi pentru construcţii cu respectarea dispoziţiilor art. 4 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 9869 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de reclamantul C.Ş. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut în motivarea deciziei că, potrivit art. 315 C. proc. civ. instanţa de trimitere trebuie să se conformeze îndrumărilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor precum şi a dezlegării date problemelor de drept. Ori în cauză instanţa de trimitere nu s-a conformat acestor cerinţe invocând conduita reclamantului apelant şi a apărătorului acestuia care nu au formulat cereri având drept obiect suplimentarea probatoriului.

S-a apreciat că sunt greşite considerentele reţinute de instanţă, fiind încălcate dispoziţiile art. 105 şi 129 alin. (5) C. proc. civ. şi că nerespectarea deciziei de casare s-a datorat instanţei de rejudecare care nu a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice chiar din oficiu, cu atât mai mult cu cât prin certificatul medical depus la dosar recurentul reclamant a dovedit că apărătorul ales a fost în concediu medical, absenţa fiind justificată.

Pentru aceleaşi considerente şi pentru a asigura o judecare unitară a pricinii s-a apreciat că, nefiind clarificat aspectul vizând posibilitatea restituirii în natură nu poate fi analizată nici cererea de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a dat îndrumarea de a se administra proba cu expertiză tehnică şi orice alte probatorii considerate necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi de drept. În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea 10/2001 s-a dispus a se avea în vedere că acest aspect a fost lămurit prin decizia de casare nr. 177 din 16 ianuarie 2008 şi că prin modificarea Legii 10/2001 prin Legea 247/2005, Ministerul Finanţelor Publice nu mai este abilitat prin instituţiile sale să acorde despăgubiri sau să emită titluri de valoare nominală iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire prin depunerea acestora de către titulari la Autoritatea Naţională privind Restituirea Proprietăţilor, în prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparţinând numai entităţilor notificate şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Rejudecând apelurile, prin decizia nr. 58 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a solicitat relaţii Primăriei oraşului Darabani în legătură cu situaţia terenurilor care formează obiectul litigiului şi a dispus efectuarea unei expertize topo având ca obiect identificarea şi măsurarea suprafeţei menţionate precum şi stabilirea deţinătorilor actuali şi a gradului de ocupare cu construcţii.

La termenul din 7 septembrie 2010 mandatarul reclamantului a depus la dosar o cerere din partea acestuia din care rezultă că renunţă la proba cu expertiză având în vedere că, în urma deplasării în teren cu ocazia efectuării expertizei a constatat că terenul revendicat este ocupat de construcţii, diferenţa rămasă liberă fiind lipsită de interes.

Experta desemnată în cauză a adus la cunoştinţa instanţei că s-a deplasat în teren la 23 iulie 2010 ocazie cu care reclamantul a afirmat că renunţă la expertiză, iar instanţa a luat act de această renunţare.

Mandatarul reclamantului a precizat că, faţă de împrejurarea că apelul acestuia viza restituirea în natură a terenului, renunţă la calea de atac. Având în vedere însă modalitatea în care a fost redactată procura de reprezentare precum şi dispoziţiile art. 69 C. proc. civ., apelul a fost analizat prin prisma motivelor invocate precum şi a dispoziţiilor deciziei de casare.

Reclamantul a făcut dovada că autorii săi au fost proprietarii suprafeţei de 500 mp teren situat în Darabani, str. Pieţei nr. 6 şi a suprafeţei de 319 mp situat în aceeaşi localitate, str. Vasile Roaită (în prezent str. Ştefan Luchian), pe fiecare din aceste suprafeţe de teren fiind imobile construcţii demolate ulterior. S-a făcut de asemenea dovada preluării abuzive a imobilelor în litigiu aşa încât îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii este de necontestat.

În ce priveşte modalitatea de reparare este de reţinut că reclamantul, prezent personal la efectuarea expertizei a constatat că terenul liber de construcţii are o suprafaţă prea mică şi nu prezintă interes, renunţând la pretenţiile privind restituirea în natură.

Acesta fiind singurul motiv de apel formulat de reclamant, Curtea l-a respins ca nefondat.

De altfel mandatarul reclamantului a adus la cunoştinţa instanţei intenţia acestuia de a renunţa la calea de atac însă potrivit procurii de reprezentare renunţările se pot face doar în condiţiile art. 69 C. proc. civ., fiind necesară aşadar o procură specială.

Întrucât nu s-a depus la dosar o astfel de procură instanţa nu a putut lua act de renunţare.

În ce priveşte apelul pârâtului, nefiind indicate motive, acesta urmează a fi analizat din perspectiva art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi a motivelor de recurs având în vedere şi considerentele deciziei de casare.

Prima instanţă a fost investită la 29 martie 2002 de către reclamant acesta contestând dispoziţiile nr. 192 din 9 octombrie 2001 respectiv nr. 196 din 11 octombrie 2001 emise de Primăria oraşului Darabani. Notificările formulate de reclamant au fost soluţionate în condiţiile Legii 10/2001 anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005.

Prin Titlul VII din Legea 247/2005 s-a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, de către Comisia Centrală dar aceasta priveşte, potrivit art. 16 alin. (2) numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii 10/2001 care nu au fost soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii 247/2005 sau, deşi soluţionate, decizia ori dispoziţia emisă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării în care s-au consemnat sume care urmau a se acorda cu titlu de despăgubire nu a fost contestată în termen legal.

Aşadar prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea 247/2005 legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii şi cele care nu au fost rezolvate. Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, potrivit art. 1 C. civ. legea modificată se aplică numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei nu şi celor deja rezolvate la momentul intrării în vigoare.

În acelaşi sens s-a statuat şi prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a decis că prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În speţă, notificarea a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005 însă dispoziţiile emise nu au rămas definitive aşa încât prejudiciul urmează a fi reparat în condiţiile art. 16 alin. (7) prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile deja stabilite de prima instanţă urmând a fi valorificate în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (9) din acelaşi act normativ.

Apelanta a criticat sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul faptului că sumele stabilite nu au fost adaptate valoric având în vedere denominarea intervenită în iulie 2005.

Nu au fost reţinute nici criticile privind expertiza efectuată în cauză având în vedere că apelanta şi-a desemnat un reprezentant care s-a prezentat în faţa instanţei de fond şi a avut posibilitatea de a lua cunoştinţă despre conţinutul expertizei.

Solicitarea apelantei de înaintare a dosarului entităţii notificate nu are temei legal, având în vedere că, instanţa poate stabili cuantumul despăgubirilor potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005 (Titlul VII) interpretarea contrară încălcând dreptul de acces la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din CEDO.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Botoşani, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale si nu a avut în vedere lipsa calităţii procesuale a Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, obligând astfel o instituţie a statului care nu mai are competenţă în acest sens.

În prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparţine numai entităţilor notificate si Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la nivelul căreia fiinţează Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor si care este competentă în analiza dosarelor, stabilirea cuantumului despăgubirilor, emiterea titlurilor de despăgubire, ca măsuri reparatorii.

Prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a reglementat modalitatea de acordare a despăgubirilor prin echivalent prin aceea că titlurile de valoare nominală au fost convertite în titluri de despăgubire acordate de ANRP (art. 3 lit. g)) din Legea nr. 247/2005).

În prezent, Ministerul Finanţelor Publice este în imposibilitate de a pune în executare sentinţa civilă nr. 833/04 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Botoşani, acesta nemaifiind abilitat să emită titluri de valoare nominală.

Prin modificările aduse de Legea nr. 247/2005, la Titlul VII s-au reglementat atât sursele de finanţare, cuantumul cât si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001.

Pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a pronunţat si Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 dată în soluţionarea recursului in interesul legii, referitor la problema aplicabilităţii dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 in cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării in vigoare a modificărilor din aceasta lege.

Instanţa de apel nu a ţinut seama nici de criticile aduse sentinţei instanţei de fond sub aspectul faptului că sumele stabilite nu au fost adaptate valoric având în vedere denominarea intervenită in iulie 2005.

Întrucât instanţa nu a adaptat valoric sumele în raport de valoarea în lei RON, deoarece la data pronunţării sentinţei nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoşani sumele au fost stabilite în lei ROL, iar din iulie 2005 a intervenit denominarea valorică, există o neconcordanţă valorică ceea ce determina solicitarea din partea reclamanţilor a unor sume nejustificate legal, aspect pe care instanţa de apel trebuia să îl aibă in vedere ca instanţa de control.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Din situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, care nu mai poate fi reanalizată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., rezultă că reclamantul deţine calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fapt de altfel necontestat de niciuna dintre părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 833 din 4 mai 2005, Tribunalul Botoşani a admis acţiunea, a dispus anularea celor două dispoziţii contestate, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să acorde reclamantului despăgubiri băneşti de 222.552.157 lei pentru imobilele construcţii demolate şi titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 721.867.371 lei pentru terenurile preluate abuziv.

După parcurgerea a două cicluri procesuale, soluţia a fost menţinută de instanţe.

Se apreciază de către instanţa de apel că Ministerul Finanţelor Publice trebuie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei îndreptăţite, cu motivarea că, deşi notificarea a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, dispoziţiile emise nu au rămas definitive, aşa încât prejudiciul urmează a fi reparat în condiţiile art. 16 alin. (7) prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile deja stabilite de prima instanţă urmând a fi valorificate în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (9) din acelaşi act normativ.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că este fondată critica recurentului Statul Român privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Primul argument porneşte de la dispoziţiile legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate de regimul comunist, care nu cuprind nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri băneşti.

Legea specială de reparaţie, în forma actuală, ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005, în art. 26 alin. (1) prevede că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv …).

Legea nr. 247/2005, adoptată pe parcursul soluţionării litigiului, a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, dispoziţiile legii noi aplicându-se şi litigiilor în curs, cât timp nu a fost finalizat procesul de despăgubire a proprietarilor deposedaţi abuziv.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile băneşti prevăzute în Legea nr. 10/2001 erau acordate de entitatea ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor băneşti a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competenţa Ministerului Finanţelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală emise sub imperiul legii vechi, aceste titluri urmând a fi convertite în titluri de despăgubire.

Prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a devenit reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor în echivalent, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Din succesiunea modificărilor legislative enunţate, rezultă că legiuitorul român nu a înţeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti, astfel încât recurentul pârât nu are calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecăţii.

Pe de altă parte, Ministerul Finanţelor Publice, prin instituţiile sale, nu mai este abilitat să emită titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire prin depunerea acestora de către titulari la A.N.R.P., în prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparţinând numai entităţilor notificate şi A.N.R.P., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, singura competentă să analizeze dosarele, să stabilească cuantumul despăgubirilor şi emiterea titlurilor de despăgubire ca măsuri reparatorii, aspect statuat de altfel şi prin decizia nr. 9869/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Dispunând în sens contrar, Curtea de Apel a nesocotit limitele deciziei de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Aşa fiind, se impune casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparaţie respectivă, precum şi valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile reparatorii, ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON).

Cât priveşte limitele valorice ale măsurilor reparatorii în echivalent, intervenţia instanţei este posibilă în acest sens, faţă de data introducerii acţiunii, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi deciziei nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., potrivit căreia, în măsura în care contestaţiile formulate împotriva notificărilor soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competenţă, instanţele se vor pronunţa şi asupra acestor aspecte.

Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoşani, Secţia civilă, pe care o anulează în parte şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce priveşte forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Botoşani împotriva deciziei nr. 58 din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoşani, secţia civilă, pe care o anulează în parte.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce priveşte forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 814/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5946/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: