ICCJ. Decizia nr. 5946/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5946/2011
Dosar nr. 798201/3/2007
Şedinţa publică din 13 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Primul ciclu procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 13 august 2002, reclamantul C.T. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 şi din 28 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâţii SC F. SA, T.C., T.C.R., I.M., I.D. şi N.E.
Acţiunea a fost precizată de reclamant care a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, fost proprietatea lui C.F. şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, fiind considerat bun fără stăpân.
Judecătoria Sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 3100 din 23 aprilie 2004, a respins acţiunea în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi a disjuns cererea privind constatarea nulităţii contractelor.
Sentinţa, definitivă prin respingerea apelului, a fost desfiinţată prin decizia nr. 542 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin care s-a admis recursul reclamantului şi s-a casat decizia nr. 2664 din 17 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti trimiţându-se cauza spre rejudecarea cererii de revendicare la judecătorie.
S-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă fiind singurul moştenitor al fostului proprietar, ca urmare a renunţării moştenitorilor la succesiunea lui M.E. (coproprietar al imobilului), renunţare făcută in favoarem în condiţiile permise de legea aplicabilă, legea succesorală din 1965 a statului Israel, în acest stat fiind situat ultimul domiciliu al defunctului.
În rejudecare, acţiunea a fost precizată, reclamantul întemeindu-şi cererea de revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ., temei în care a cerut obligarea pârâţilor T.C.R. şi T.C. să îi predea partea din imobil ocupată de aceştia (urmare declarării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceşti pârâţi), şi pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 112/1995, art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 44 din Constituţie pentru obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor (din imobil) vândute pârâţilor I.M., I.B., I.A.E., I.V. şi N.E. (contractele încheiate de aceşti pârâţi fiind consolidate prin respingerea acţiunii în nulitate, faţă de constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor chiriaşi).
Judecătoria Sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 7870 din 23 octombrie 2006, a respins acţiunea în revendicare faţă de Municipiul Bucureşti, a consfinţit tranzacţia încheiată de reclamant cu pârâţii T.
Cererea de pretenţii a fost disjunsă şi dosarul astfel format (nr. 16916/30/2006) a fost declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de competenţa impusă de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 pe care a fost întemeiată această cerere şi faţă de împrejurarea că reclamantul a formulat o notificare în temeiul legii speciale, în urma căreia i-au fost restituite părţile nevândute din imobil, pentru restul imobilului vândut pârâtul Municipiul Bucureşti nepronunţând o decizie de restituire sau acordare de despăgubiri.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti sub nr. 7982/3/2/2007, care prin sentinţa civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a respins cererea ca neîntemeiată.
În esenţă, s-a reţinut că reclamantul care a primit prin dispoziţia din 16 decembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în soluţionarea notificării din 17 iulie 2001 o parte din imobil în natură, avea la îndemână căile de atac prevăzute de Legea nr. 10/2001, art. 26 alin. (3), dar nu a uzat de ele.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului (decizia nr. 760 din 19 noiembrie 2007) de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi ulterior casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 4789 din 09 iulie 2008 prin care s-a casat sentinţa civilă nr. 765/2007 şi s-a trimis cauza la acelaşi Tribunal spre rejudecare.
S-a reţinut că au fost încălcate, în soluţionarea cauzei, dispoziţiile referitoare la efectele juridice ale sentinţei civile nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2, definitivă şi irevocabilă prin nerecurare în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.
Prin hotărârea invocată s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei de către Tribunal, precum şi calificarea juridică dată cererii: rezolvarea parţială a notificării numai pentru o parte din imobil echivalează cu un refuz de restituire care dă dreptul reclamantului la acţiune directă pentru valorificarea drepturilor sale - în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Această dezlegare dată de instanţă, nu se mai poate pune în discuţie în cadrul unui nou proces (cu ocazia rejudecării fondului după casare).
Prima instanţă s-a considerat învestită cu o contestaţie împotriva dispoziţiei din 16 decembrie 2002 sub aspectul neacordării de despăgubiri pentru partea din imobil rămasă nerestituită în natură.
S-a mai reţinut că, atât calificarea dată cererii în mod irevocabil prin sentinţa nr. 4861 din 18 decembrie 2006, cât şi principiul electa una via impun soluţionarea cererii în pretenţii pe calea unei singure acţiuni, conform celor mai sus stabilite, instanţa fiind învestită în temeiul art. 26 Legea nr. 10/2001, lege ale cărei reglementări au prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun.
Ca urmare s-a constatat că celelalte temeiuri invocate: art. 480 C. civ. pentru acţiunea în despăgubiri, cât şi acţiunea răspunderii civile delictuale nu vor face obiect de judecată în prima instanţă.
2. Al doilea ciclu procesual
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 518 din 06 aprilie 2010 rejudecând cauza după casare, a admis acţiunea astfel cum a fost completată şi precizată de reclamant la termenul din 16 martie 2010, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 193.000 euro în echivalent în RON, reprezentând despăgubiri. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de cheltuieli de judecată a reclamantului.
În motivarea acestei soluţii, Tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească contravaloarea imobilului revendicat.
S-a reţinut că reclamantul a formulat o notificare soluţionată prin dispoziţia din 16 decembrie 2002 prin care i s-a restituit o parte din imobil, ce nu a fost vândută, reclamantul fiind nevoit să cumpere de la foştii chiriaşi dreptul de proprietate asupra părţii din imobil ce nu i s-a restituit, cu preţul de 160.000 euro şi respectiv 33.000 euro, în total 193.000 euro, pentru cele două apartamente cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate în 25 august 2005 la BNP E.E.
Tribunalul a avut în vedere decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că, în cazul în care există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate şi a reţinut potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că atunci când restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu se mai poate realiza, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii, persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă a bunului imposibil de restituit în natură.
S-a mai apreciat, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe că privarea de un bun, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel că Tribunalul a apreciat că în cauză reclamantul este îndreptăţit la contravaloarea imobilului revendicat, contravaloare reprezentând preţul în sumă de 193.000 euro pe care acesta a fost nevoit să îl achite persoanelor care au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 o parte din imobilul revendicat.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, în lipsa dovezilor pentru aceste pretenţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin decizia nr. 60/A din 28 octombrie 2010, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 518 din 06 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a desfiinţat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei soluţii, au fost reţinute, în esenţă, următoarele:
Critica apelantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a vizat lipsa calităţii sale procesual pasive având în vedere că nu este nici deţinătorul imobilului în litigiu, nici autoritatea administrativă competentă potrivit Legii nr. 10/2001 să emită dispoziţiile de restituire în natură sau echivalent, iar în cazul de speţă unitatea deţinătoare şi entitatea învestită cu soluţionarea notificării este Primăria Municipiului Bucureşti, faza administrativă prevăzută de lege fiind finalizată prin emiterea de către Primăria Municipiului Bucureşti a dispoziţiei din 16 decembrie 2002.
În examinarea apelului instanţa a plecat de la îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a constatat că Tribunalul nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare.
S-a reţinut că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, stabileşte condiţiile şi procedura ce trebuie respectată de persoanele îndreptăţite pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii.
În soluţionarea acţiunii formulate de reclamant, instanţa de judecată este ţinută, conform art. 112 C. proc. civ. şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, atât în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii, cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale, raporturile juridice reglementate – în privinţa posibilităţii valorificării drepturilor pretinse – de dispoziţiile legii speciale de reparaţie pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, cu respectarea celor statuate prin decizia instanţei de control judiciar.
Interpretând dispoziţiile referitoare la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, şi de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, s-a reţinut că unitatea deţinătoare emite o dispoziţie pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi pe baza analizei împrejurărilor de fapt şi de drept ale situaţiei invocate în notificare, dispoziţie prin care: fie restituie în natură imobilul solicitat, fie respinge restituirea în natură a imobilului solicitat şi stabileşte măsuri reparatorii în echivalent, fie respinge notificarea întrucât persoana îndreptăţită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate şi calitatea de moştenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptăţită potrivit legii.
Faţă de raportul juridic dedus judecăţii calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001 şi a parcurs toate etapele procedurale prealabile sesizării instanţei de judecată, care s-au finalizat prin emiterea dispoziţiei contestate sau care trebuiau să se finalizeze în acest mod, calitate procesuală pasivă având exclusiv unitatea emitentă a deciziei/dispoziţiei contestate ori, după caz, entitatea care a refuzat soluţionarea notificării, deşi îi incumbă o asemenea obligaţie legală.
Limitele judecăţii din perspectiva părţilor din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, în acest cadru urmând a fi analizată de către instanţă atât calitatea procesuală a părţilor pusă în discuţie în această cauză, cât şi pretenţiile persoanei îndreptăţite la restituire.
S-a reţinut însă că Tribunalul a ignorat aceste aspecte şi, contrar îndrumărilor instanţei de control judiciar, nu a analizat în speţă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, stabilind eventual, prin raportare la această lege specială, măsurile reparatorii care i s-ar cuveni reclamantului pentru apartamentele ce au formulat obiectul notificării nesoluţionate de unitatea deţinătoare Primăria Municipiului Bucureşti prin dispoziţia din 16 decembrie 2002.
S-a mai observat că Tribunalul, fără să stabilească în concret dacă reclamantul ar fi beneficiarul unor măsuri reparatorii conform legii şi care ar fi acestea, a reţinut că „măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii”, situaţie în care reclamantul ar fi îndreptăţit la despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă a bunului imposibil de restituit în natură, pentru ca, în final, luând act de cererea precizatoare şi completatoare depusă de reclamant la data de 14 aprilie 2009 - împotriva ambilor pârâţi - să admită acţiunea formulată în contradictoriu cu aceştia, obligând însă doar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata unei sume reprezentând preţul pe care reclamantul l-ar fi achitat anterior unor persoane fizice, respectiv chiriaşii cumpărători ai apartamentelor nerestituite în natură, fără a lămuri în vreun mod situaţia legitimării procesuale a pârâţilor.
S-a apreciat astfel că această contradicţie existentă atât între menţiunile din dispozitivul sentinţei pronunţate în cauză, pe de o parte, cât şi între dispozitiv şi considerentele aceleiaşi hotărâri, în condiţiile în care nu au fost respectate nici cele statuate prin decizia pronunţată de instanţa de control judiciar, a produs pârâţilor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., neputându-se reţine că Tribunalul ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, respectiv a contestaţiei ce formează obiectul procesului.
3. Recursul
Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 601A/2008, întemeindu-şi în drept criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 6 şi 9 C. proc. civ.
În fapt, s-au invocat următoarele:
O dată stabilită împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra calităţii procesuale pasive a pârâţilor, Curtea nu mai avea îndreptăţirea legală să se pronunţe asupra modului de soluţionare a acestei excepţii cât priveşte pe pârâtul Statul Român.
S-a încălcat competenţa instanţei de fond prin aceea că s-a instituit obligativitatea parcurgerii procedurii administrative, a cărei finalizare trebuie să se facă într-o singură modalitate de despăgubire.
Dispunându-se casarea pentru lămurirea calităţii de persoană îndreptăţită, s-au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, în al doilea ciclu procesual, a determinat şi stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului care a şi obţinut o parte din pretenţiile din notificare prin dispoziţia din 16 decembrie 2002.
Greşit s-a apreciat că Tribunalul nu a intrat în fondul cauzei câtă vreme acesta a stabilit acordarea de despăgubiri.
Recurentul a arătat că în mod corect prima instanţă, conform celor decise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a făcut aplicarea legii vechi având în vedere că acţiunea a fost formulată în 2002 şi deci a stabilit corect că apartamentele preluate în mod abuziv au avut destinaţie de locuinţă din moment ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
S-a susţinut că instanţa de apel este cea care a nesocotit normele aplicabile, şi anume felul măsurilor reparatorii reglementat în 2002 de lege.
Astfel, a arătat recurentul, prin decizia nr. 4789/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut trimitere la decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii care a statuat că art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestaţiile rămânând supuse controlului judecătoresc câtă vreme instanţele au fost astfel învestite în raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a făcut aplicarea şi a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, verificând şi aspectul compatibilităţii dispoziţiei de drept intern cu cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a apreciat cererea introductivă de instanţă ca fiind o acţiune personală a dobânditorului imobilului în temeiul art. 43 din Legea nr. 10/2001, şi a considerat justificată solicitarea plată a sumei de 193.000 euro echivalent al preţului plătit pentru cele două apartamente lui N.E., I.M., I.B., I.A. şi I.V.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele dosarului se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind respins pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor şi îndrumărilor formulate de instanţa de casare prin decizia nr. 4789 din 09 iulie 2008.
Limita casării cu trimitere dispusă prin decizia nr. 4789/2008 a fost corect determinată de instanţa de apel atât în raport de cele stabilite prin decizia de casare, cât şi în raport de constatările instanţei de fond în rejudecare a cauzei.
În fapt, Tribunalul primind cauza spre rejudecare cât priveşte partea din notificare rămasă nesoluţionată prin decizia nr. 715/2002 (apartamentele vândute foştilor chiriaşi) nu a procedat la judecarea în fond a contestaţiei pe aspectul învederat , ci s-a limitat să constate o situaţie de fapt, aceea că reclamantul a fost obligat să cumpere cu suma de 193.000 euro de la noii proprietari (chiriaşi cumpărători) apartamentele vândute acestora.
Curtea de apel în mod corect a constatat că operaţiunea de convertire a preţului plătit de reclamant foştilor chiriaşi în despăgubiri pe care acesta este îndreptăţit să le primească de la stat în temeiul Legii nr. 10/2001, nu valorează o rejudecare a fondului pretenţiilor reclamantului deduse din nesoluţionarea parţială a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Trimiterea spre rejudecare instanţei de fond a avut în vedere în mod explicit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare indicând în mod expres că pretenţiile reclamantului urmează să fie examinate din perspectiva dreptului său la măsuri reparatorii reglementate de această lege.
O atare analiză, a măsurilor reparatorii care i se cuvin reclamantului pentru partea din imobil notificat şi care nu se regăseşte în cuprinsul deciziei nr. 715/2002, lipseşte din decizia instanţei de rejudecare, împrejurare corect reţinută de instanţa de apel care în mod legal a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.
Nu au fost încălcate normele de competenţă ale instanţe de fond care este legal învestită să se pronunţe şi în caz de refuz de răspuns la notificare, recurentul apreciind eronat că instanţa de apel ar fi impus parcurgerea unei etape administrative obligatorii (motiv prevăzut de art. 304 pct. 3).
Prin casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei nu s-au schimbat limitele casării cu trimitere spre rejudecare impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4789 din 09 iulie 2008, ci, cum s-a arătat în cele de mai sus, s-a constatat în mod corect că nu a fost respectată dispoziţia de rejudecare a cauzei.
Nu au putut fi reţinute în concret elemente care să contureze critici în justificarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi respectiv pct. 7 C. proc. civ.
Văzând aşadar dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.T. împotriva deciziei nr. 601A din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5466/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2919/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
