ICCJ. Decizia nr. 2919/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2919/2011
Dosar nr. 1436/255/2007
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I.- Circumstanţele cauzei.
Între reclamanta SC M.T.M.L. SRL şi pârâţii G.V. şi G.I.S. s-a purtat un prim litigiu având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 169 încheiat la 21 august 2002 între reclamanta în calitate de vânzător reprezentată de dl. G.I.S. şi pârâtul G.V. în calitate de cumpărător.
Litigiul a fost finalizat prin decizia nr. 9 din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de apel, în sensul admiterii acţiunii reclamantei, constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 169 încheiat la 21 august 2002 şi obligării pârâtului G.V. să-i predea reclamantei posesia imobilelor ce au făcut obiectul vânzării, respectiv barajul de pământ, locul de acumulare şi staţia de pompare, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei/zi de întârziere cu începere de la data pronunţării hotărârii.
Urmare punerii în executare silită a acestei hotărâri judecătoreşti, pârâtul G.V. a formulat contestaţie la executare înregistrată sub nr. 1098/255 din 12 iulie 2007 pe rolul Judecătoriei Marghita – Bihor.
În cadrul acestui dosar, SC M.T.M.L. SRL a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea pârâţilor G.V. şi G.I.S. la plata de daune interese prin transformarea daunelor cominatorii stabilite prin decizia nr. 9/2007 a Curţii de Apel Oradea.
În drept reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., arătând că a fost lipsită de folosinţa bunurilor proprietatea sa conform celor statuate prin decizia nr. 9/2007 datorită refuzului pârâţilor de a le preda.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 20 septembrie 2007 Judecătoria Marghita a dispus soluţionarea cererii reconvenţionale şi a dispune înregistrarea ei în cadrul unui dosar separat ca acţiune de sine stătătoare, fiind astfel înregistrată sub nr. 1436/255/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 29 noiembrie 2007 Judecătoria Marghita îşi declină competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei, în favoarea Tribunalului Bihor reţinând natura comercială a cauzei.
Hotărârea primei instanţe.
II.- Tribunalul Bihor, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, astfel investit, ca primă instanţă, examinând susţinerile şi apărările părţilor, în raport de probatoriile administrate, prin sentinţa comercială nr. 418 din data de 28 aprilie 2010 a hotărât următoarele: a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, excepţie invocate de pârâtul G.V. şi a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Prima instanţă şi-a argumentat soluţia pronunţată, constatând sub un prim aspect că reclamanta are legitimare procesuală activă atât în calitate de proprietar al bunurilor imobile a căror nepredare o reclamă, cât şi datorită legăturii de conexitate cu raportul de drept material dedus judecăţii astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 9/2007 a Curţii de Apel Oradea.
Cu privire la antrenarea răspunderii civile delictuale în temeiul art. 998 C. civ., prima instanţă apreciază că nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâţi cu vinovăţie în condiţiile în care nu există nicio legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâţilor de nepredare a bunurilor şi prejudiciul efectiv suferit de reclamantă.
În acest sens, tribunalul are în vedere şi concluziile finale ale expertului tehnic desemnat în vederea evaluării eventualului prejudiciu suferit de reclamantă, care a arătat că nu există suficiente elemente pentru a determina beneficiul nerealizat de reclamantă.
III - Apelul.
Prin decizia nr. 116 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 418/2010 a Tribunalului Bihor în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi obligării pârâtului G.V. la plata sumei de 23.956 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, verificând în limita motivelor de apel, stabilirea situaţiei de fapt, constată ca deşi pârâtul G.V. a fost obligat printr-o hotărâre executorie să-i predea reclamantei posesia imobilelor, începând cu data de 30 ianuarie 2007, hotărârea a fost executată la 22 februarie 2008 conform procesului-verbal de executare silită.
Reţine instanţa, în acest context că întârzierea în executarea hotărârii îi este imputabilă pârâtului G.V. deoarece punerea în posesie a reclamantei nu s-a format de bună-voie, ci s-a realizat pe calea executării silite, pârâtul opunându-se la executare şi formulând în acest sens o contestaţie la executare.
Referitor la prejudiciul suferit de reclamanta, instanţa are în vedere declaraţiile martorilor audiaţi şi constatărilor experţilor tehnici cu privire la posibilitatea obţinerii unei cantităţi de 250 Kg peşte/ha în condiţiile inexistenţei unei tehnologii de creştere a peştilor.
Raportat la acelaşi obiectiv, respectiv determinarea prejudiciului suferit de reclamanta instanţa reţine şi faptul că reclamanta, conform actului constitutiv are ca obiect secundar de activitate pescuitul şi acvacultura în ape dulci, având posibilitatea să exploateze locul, şi ca atare este îndreptăţită la recuperarea pierderii suferite şi a beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilelor pe perioada 30 ianuarie 2007 – 22 februarie 2008.
IV- Recursul . Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii pârâtul G.V. a declarat recurs la data de 03 ianuarie 2011, în termen legal solicitând modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerii sentinţei pronunţate în primă instanţă.
Recurentul a invocat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut următoarele:
Sub un prim aspect recurentul arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor cuprinse în art. 578 C. proc. civ. potrivit cărora dacă partea obligată să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndreptată prin executare silită.
În opinia recurentului, imobilele ce au făcut obiectul predării astfel cum s-a consemnat în procesul verbal al executorului judecătoresc, respectiv baraj de pământ, loc de acumulare şi staţie de pompare, nu erau susceptibile de a fi predate printr-o procedură specifică, deoarece erau neîngrădite, astfel încât reclamanta putea să intre în posesia imobilului oricând.
Sub un al doilea aspect recurenta critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, susţinând că reclamanta nu a avut un prejudiciu efectiv deoarece profitul estimat de expertul desemnat în cauză se putea realiza numai ca urmare a exploatării luciului de apă ceea ce impunea încheierea unui contract de concesiune Administraţia Domeniilor Statului, contract pe care reclamanta nu l-a produs în cadrul probatoriilor administrate.
Prin întâmpinarea depusă la data de 5 aprilie 2011, intimata reclamantă SC M.T.M.L. SRL a solicitat respingerea recursului declarat în cauză.
În esenţă, intimata a arătat că recursul nu s-a conformat de bună-voie celor stabilite prin decizia nr. 9/2007 fiind necesară punerea în executare silită, prejudiciul suferit până la data punerii în posesie fiind stabilit prin expertizele dispuse în cauză.
V.- Înalta Curte, verificând decizia atacată în cadrul contractului de legalitate exercitat în această cale extraordinară de atac, constată că recursul declarat de recurentul-pârât G.V. este nefondat.
1. Într-o formulare ambiguă, recurentul susţine în esenţă că dispoziţiile art. 578 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţa în cauză deoarece imobilele ce au făcut obiectul procesului verbal încheiat de executorul judecătoresc nu sunt susceptibile de a fi predate prin procedura reglementată de art. 578 C. proc. civ., intimata putând să intre oricând în posesia lor.
În alte cuvinte, recurentul invocă faptul că hotărârea ce constituie titlul executoriu nu era susceptibilă de executare silită şi prin urmare intimata nu se poate întemeia pe acest proces verbal în cererea sa de despăgubiri.
Or, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Cartea V – Despre executarea silită art. 3712 – pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun, ori a folosinţei acestuia, iar după art. 3711 din aceeaşi carte, obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe, se aduce la îndeplinire de bună-voie, sau prin executare silită în cazul în care debitorul nu executa de bună voie obligaţia sa.
Prin decizia comercială nr. 9/2007 a Curţii de Apel Oradea recurentul pârât a fost obligat să-i predea reclamantei posesia imobilelor individualizate expres în cuprinsul dispozitivului, obligaţia instituită prin această hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu fiind susceptibilă de executare silită, în condiţiile în care debitorul obligaţiei, recurentul-pârât, nu a făcut dovada executării de bună-voie.
În sfârşit, dispoziţiile art. 578 C. proc. civ. referitoare la predarea silită a bunurilor imobile sunt cuprinse în Capitolul VI din Cartea a V-a şi reglementează modul în care are loc executarea obligaţiei debitorului de a preda un bun imobil.
Aşa fiind, susţinerea recurentului în sensul că decizia nr. 9 din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Oradea nu era susceptibilă de executare silită, iar intimata putea să intre oricând în posesia bunurilor sale, este lipsită de suport legal.
2. Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea de către recurent, de bună-voie a obligaţiei stabilite în sarcina sa de predare a bunurilor imobile şi recurgerea la executarea silită de către creditorul obligaţiei, executare finalizată la data de 22 februarie 2008, atrage răspunderea recurentului debitor al obligaţiei pentru prejudiciul astfel cauzat intimatei prin lipsire de posesie şi folosinţa bunurilor sale.
Dispoziţiile art. 998 C. civ., care reprezintă temeiul de drept al cererii intimatei, stabilesc un principiu general, după care orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela, din a cărui greşeală i-a ocazionat a-l repara.
În alte cuvinte daunele interese solicitate de intimata reclamantă prin prezenta acţiune sunt rezultatul nerespectării obligaţiei instituite în sarcina recurentului pârât de predare a bunurilor, deoarece lipsirea de folosinţa bunurilor sale a fost de natură să îl prejudicieze pe creditorul obligaţiei.
Recurentul, ca debitor al obligaţiei de a face, era dator să o execute întocmai şi la termenul stabilit prin hotărârea judecătorească. Chiar şi în ipoteza în care hotărârea nu ar fi fost susceptibilă de executare silită, neîndeplinirea acestei obligaţii constituie un fapt ilicit imputabil autorului său, de natură să atragă răspunderea pentru prejudiciul astfel cauzat.
Cât priveşte determinarea cuantumului prejudiciului de care se face răspunzător în temeiul art. 998 C. civ., aceasta constituie o chestiune de fapt lăsată la aprecierea suverană a instanţei de fond sau apel, ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului, în condiţiile în care instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, rejudecând fondul, şi-a motivat hotărârea pe acest aspect, cu referire la probatoriile pertinente administrate.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat şi va obliga recurenta ca parte căzută în pretenţii, conform art. 274 C. proc. civ. la plata către intimată a sumei de 1343 lei cheltuieli de judecată parţiale reprezentând plata biletelor de avion, constatând totodată că cererea pentru plata onorariului de avocat în acest stadiu procesual nu a fost dovedită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul G.V. împotriva deciziei nr. 116/2010–A/C din 16 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurentul la 1.343 lei cheltuieli de judecată parţiale către intimata SC M.T.M.L. SRL MARGHITA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5946/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2927/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
