ICCJ. Decizia nr. 6044/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6044/20110
Dosar nr. 37753/3/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti data de 9 octombrie 2008 şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii V.S. şi V.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 32, sector 6 şi cota indiviză aferentă acestuia de 0,98% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului-bloc 11, scara A, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziţie de restituire în natură pentru acest imobil, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că au dobândit apartamentul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1970, transcris.
Prin Decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981, apartamentul a trecut cu plată în proprietatea statului român, făcându-se aplicarea Decretului nr. 223/1974, întrucât au plecat definitiv din ţară.
După apariţia Legii nr. 10/2001 au formulat notificare, care a fost respinsă de pârât ca nedovedită, şi, urmare contestării deciziei pârâtului, prin sentinţa civilă nr. 651/2009, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti a obligat pârâtul la emiterea dispoziţiei de stabilire a măsurilor reparatorii, hotărâre neexecutată de cătrepârât până la data introducerii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 29 ianuarie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin dispoziţia nr. 4295 din 16 mai 2005 s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziţiei nr. 3724 din 24 ianuarie 2005, în sensul că, se resping notificările formulate de V.S. şi V.M. privind restituirea apartamentului nr. 32, sector 6, deoarece nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au depus la dosar niciun înscris care să dovedească temeinicia acţiunii, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1970, transcris, Decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981 de preluare în proprietatea statului, sentinţa civilă nr. 651/2006, definitivă şi irevocabilă, prin care s-ar fi admis contestaţia lor iar pârâtul a fost obligat la emiterea dispoziţiei de stabilire a măsurilor reparatorii.
Totodată, prima instanţă a mai apreciat că şi în ipoteza în care reclamanţii ar fi depus înscrisurile anterior enumerate, aceeaşi problemă litigioasă a mai fost dezlegată irevocabil prin hotărâre judecătorească, stabilindu-se dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, situaţie în care aceştia nu mai pot pretinde restituirea în natură, apreciindu-se că sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 1 din primul Protocol Adiţional din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a apreciat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au formulat apel, arătând că prima instanţă, în virtutea rolului activ, avea obligaţia de a solicita părţilor depunerea înscrisurilor necesare. Totodată, aceştia au arătat că au depus sentinţa şi deciziile pronunţate anterior, din care rezultă că există în sarcina intimatului obligaţia de a emite o dispoziţie cu privire la imobilul ce le-a aparţinut. S-a mai susţinut că măsurile reparatorii pot fi stabilite atât prin echivalent, dar şi în natură, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 12A din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi a apartamentului nr. 32 din Bucureşti, sector 6 condiţionat de rambursarea valorii despăgubirii în cuantum de 68.663 lei, actualizată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin procesul civil se urmăreşte realizarea unor interese private şi este necesar ca părţile să aibă un rol important în desfăşurarea acestuia. În ce priveşte rolul activ al judecătorului, acesta constă în influenţarea mersului procesului în sensul că, în raport de probele administrate, să se prevină greşelile în aflarea adevărului.
În sistemul de drept român, o eventuală omisiune a primei instanţe în ce priveşte administrarea probelor, poate fi remediată în calea de atac a apelului, care are caracter devolutiv şi permite în temeiul art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., administrarea oricăror dovezi, chiar dacă ar fi putut fi produse şi în faţa primei instanţe. Faţă de împrejurarea că reclamanţii au uzat de această dispoziţie legală, susţinerea primului motiv de apel a rămas fără interes.
În ce priveşte a doua critică, instanţa de apel a reţinut că prin Dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti din 24 ianuarie 2005 au fost respinse notificările privind restituirea apartamentului nr. 32 din Bucureşti, sector 6, ca nedovedite. Ulterior, prin Dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti din 16 mai 2005 a fost modificat art. 1 al primei dispoziţii, în sensul că, imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 651 din 26 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 285 din 14 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă, prin Decizia nr. 2560 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost anulată dispoziţia nr. 3724 din 24 ianuarie 2005 a primarului general al Municipiului Bucureşti, care a fost obligat să emită dispoziţie motivată în favoarea reclamanţilor de stabilire a măsurilor reparatorii pentru imobil, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat caracterul abuziv al preluării apartamantului şi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură constituie principala măsură reperatorie de care beneficiază persoanele îndreptăţite, însă pârâtul nu a executat hotărârea judecătorească sus-menţionată prin emiterea unei noi dispoziţii prin care să stabilească natura măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii.
Totodată, curtea de apel a reţinut că prin deciziile în interesul Legii nr. 9 din 20 martie 2006 şi nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat cu privire la refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, situaţie în care instanţele sunt competente să o soluţioneze pe fond. În speţă, nu s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 10, art. 11 sau art. 18 care prevăd situaţiile în care imobilele se restituie numai în echivalent.
În fine, instanţa de apel a constatat din adresa nr. 2288 din 9 noiembrie 2009 emisă de SC O. SA că, potrivit procesului verbal din 19 decembrie 1981 emis de fostul I.C.R.A.L., apartamentul a fost evaluat la suma de 71.879 lei, din care s-a scăzut suma de 3.216 lei reprezentând credit CEC nerambursat până la data de 10 decembrie 1981, iar suma de 68.663 lei a fost achitată reclamanţilor, situaţie în care s-a apreciat că devin incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „În situaţia imobilelor deţinute de stat, de o organizaţie cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4) dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit".
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii au susţinut că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sens în care s-a făcut referire la aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea 10/2001.
Este adevărat că prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001 condiţionează restituirea în natură de rambursarea despăgubirii primite, însă această măsură (stabilirea obligaţiei de restituire a sumei încasate cu titlu de despăgubire) nu este la îndemâna instanţei, ci ea poate fi cerută numai de Municipiul Bucureşti în momentul punerii în posesie.
Or, pârâtul, au mai arătat recurenţii, nu a cerut restituirea despăgubirilor, astfel că, instanţa a acordat ce nu s-a cerut. De asemenea, pârâtul trebuie să dovedească faptul că a plătit această sumă, cuantumul ei şi data efectuării plăţii.
Recurentul pârât, prin motivele sale de recurs, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie, sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, iar dacă odată cu notificarea nu s-au depus şi actele doveditoare, termenul va curge de la data depunerii acestora.
Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei alături de notificare şi a celorlalte acte, anume, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării.
În Capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice se prevede că sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul.
Obligaţia de a depune actele doveditoare a proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, a celor care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele Metodologice notificatorului, şi trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii aveau obligaţia să verifice stadiul procedurii administrative de soluţionare a notificării, iar instanţa de apel trebuia să lămurească situaţia juridică a imobilului, conchide recurentul.
Recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, republicată, „ dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare".
Textul de lege este explicit şi a fost menţinut ca atare şi urmare modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.
De asemenea, nici din conţinutul acestui articol sau a altei dispoziţii din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu rezultă că restituirea despăgubirii se face la cererea pârâtului, în momentul solicitării punerii în posesie. În cauză, s-a stabilit că din adresa din 9 noiembrie 2009 emisă de SC O. SA, rezultă că potrivit procesului verbal din 19 decembrie 1981 emis de fosta I.C.R.A.L., apartamentul a fost evaluat la suma de 71.879 lei, din care s-a scăzut suma de 3.216 lei reprezentând credit CEC nerambursat până la data de 10 decembrie 1981, iar suma de 68.663 lei a fost achitată reclamanţilor (dosar apel). Aşa fiind, instanţa a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel încât sunt nefondate criticile încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În baza aceloraşi considerente, urmează a se constata că nici criticile încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite. Pe de o parte, restituirea despăgubirilor este reglementată de lege, iar instanţa de apel a soluţionat raportul juridic litigios pe fond, în temeiul efectelor Deciziei nr. 20/2007 pronunţate în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la recursul pârâtului, la termenul azi, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului, dat fiind că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare, pentru următoarele considerente.
Conform art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conduce la nulitatea recursului.
În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit cazul de modificare descris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susţinerile formulate, nu se încadrează în această ipoteză şi nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situaţii de nelegalitate din art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei date în apel.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că reprezintă un motiv de nelegalitate situaţia în care: „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Faţă de conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizând cererea de recurs, se constată că prin criticile formulate recurentul se referă la alte norme decât cele reţinute de instanţa de apel a fi incidente, din conţinutul Legii nr. 10/2001.
Or, instanţa de apel a făcut trimitere clară, explicită la anumite dispoziţii legale, din cuprinsul Legii 10/2001, arătând în mod expres care au fost argumentele care au condus la schimbarea în tot a sentinţei atacate.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci evocări generice de texte din actul normativ de referinţă, fără incidenţă în cauză, motiv pentru care, se apreciază că nu este posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin raportare la Decizia recurată.
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. (2) al aceluiaşi text, respectiv, când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs, ceea ce în speţă nu este cazul.
În aceste condiţii, operează sancţiunea nulităţii recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecinţă, Înalta Curte va constata nul recursul, admiţând excepţia cu acest obiect, invocată din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 12 A din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanţii V.S. şi V.M., împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1017/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 977/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
