ICCJ. Decizia nr. 651/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.651/2011
Dosar nr. 3414/90/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 992 din 8 decembrie 2009, a respins contestaţia formulată de petiţionara C.E. faţă de intimata I.P. Vâlcea, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi ca neîntemeiată contestaţia formulată în contradictoriu cu intimaţii P.O. Călimăneşti Judeţul Vâlcea şi C.V., împotriva dispoziţiei nr. 386 din 29 septembrie 2009.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că petiţionara şi intimatul C.V. sunt moştenitorii autorului C.G., proprietarul terenului în suprafaţă de 1080 m2 situat în oraşul Călimăneşti, str. Lenin, preluat de stat, în temeiul Decretului de expropriere nr. 386/1979, afectat integral de blocuri de locuinţe, iar primarul a emis dispoziţia nr. 3865 din 29 septembrie 2009 în favoarea intimatului C.V., cu propunerea de acordare a despăgubirilor, în condiţiile legii speciale.
S-a constatat că petiţionara nu a uzitat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea nr. 10.165 din 23 septembrie 2005 face obiect de analiză a altei proceduri speciale, respectiv a acelei prevăzute de legile fondului funciar şi aflată în curs de soluţionare.
În ceea ce priveşte pe intimata I.P. Vâlcea, instanţa de fond a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă.
Potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, primăria este entitatea legală de rezolvare a notificărilor privind restituirea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fie în natură, fie ofertă de restituire prin echivalent.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 39 din 1 aprilie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea C.E., împotriva sentinţei civile nr. 992 din 8 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în contradictoriu cu P.O. Călimăneşti, I.P. Vâlcea şi C.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul solicitat în termenul legal, 14 februarie 2001 – 14 februarie 2002 şi nici cerere de repunere în termen în condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., fiind decăzută, în condiţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Principiul preeminenţei dreptului a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., nu poate fi reanalizat în opoziţie cu procedurile judiciare.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs reclamanta C.E., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 4 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi ideale potrivit dreptului comun.
- Au fost încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.;
- S-a omis să fie trecută în cuprinsul dispoziţiei nr. 386 din 29 septembrie 2009 emisă de P.O. Călineşti, şi reclamanta în calitate de moştenitoare;
- Primarul trebuia să fie obligat să emită dispoziţie în care să fie trecută în calitate de moştenitor, aşa cum a fost trecută şi în dispoziţia nr. 334.
Recursul nu este fondat.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se reţine că, textul de lege invocat prevede că hotărârea pronunţată de instanţă trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care au fost înlăturate cele solicitate de părţi.
Având în vedere textul de lege mai sus menţionat se reţine faptul că instanţa de apel în mod judicios a motivat amplu soluţia la care a ajuns, arătând că cererea formulată de contestatoare în condiţiile Legii nr. 247/2005 nu poate fi asimilată notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar lipsa notificării atrage decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost reglementat conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit acestui act normativ, persoanele fizice proprietari ai imobilelor preluate abuziv pot notifica, în termenul prevăzut de acest act normativ, persoana deţinătoare a imobilului solicitând restituirea – art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege.
Prin urmare, cum apelanta nu a formulat în termenul prevăzut de actul normativ mai sus enunţat, notificare, ea nu este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legii, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din aceeaşi lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Referitor la termenul de notificare, astfel cum s-a menţionat nu a intervenit nici o modificare legislativă, anume conţinutul său nu a fost modificat nici explicit, nici implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel cum susţine recurenta, referindu-se la dispoziţiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin dispoziţiile art. I pct. 37 şi pct. 38 din Legea nr. 247/2005 s-au modificat, într-adevăr, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, însă modificarea nu a fost în sensul instituirii unui nou drept/posibilităţii de a cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunţate de art. 16 alin. (1), după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În speţa dedusă judecăţii, se reţine că recurenta nu a formulat notificare pentru imobilul solicitat în termenul legal, 14 februarie 2001 – 14 februarie 2002 şi nici cerere de repunere în termen în condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., fiind decăzută, în condiţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, astfel cum am mai precizat, nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care legiuitorul să fi omis deschiderea posibilităţii apărării printr-o acţiune în justiţie.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi pe cale de consecinţă se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 39/ A din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 65/2011. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 64/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
