ICCJ. Decizia nr. 8562/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8562/2011
Dosar nr.7307/2/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1145 din 29 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 24978/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Ţ.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., iar prin Decizia nr. 416 din 17 martie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva acestei sentinţe penale, ce a fost casată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu consecinţa achitării reclamantului, reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Pe baza probelor administrate, instanţa a reţinut că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 mai 1950 – 22 noiembrie 1950, aspect care rezultă din sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, iar privarea de libertate urmată de achitare prin hotărârea definitivă se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Caracterul de eroare judiciară este dat de faptul că, ulterior condamnării şi executării pedepsei, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
În ceea ce priveşte întinderea reparaţiei, instanţa, în baza art. 505 C. proc. pen., a ţinut seama de durata privării de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, apreciind că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral.
În ce priveşte prejudiciul material suferit, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada acestuia, nefiind depus la dosar vreun act justificativ în acest sens.
În privinţa capătului de cerere privind constituirea unei rente viagere s-a arătat că excede cadrului lege stabilit chiar de către reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei menţionate de reclamantul Ţ.I., pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a constatat, în ce priveşte apelul reclamantului Ţ.I., că este nefondată critica potrivit cu care cauza ar fi fost judecată în lipsa reprezentantului Ministerului Public (critică regăsită şi în apelul pârâtului Statul Român), deoarece din practicaua încheierii de dezbateri din 8 iunie 2010 rezultă că reprezentantul parchetului a fost prezent şi a pus concluzii de respingere a acţiunii.
Referitor la cel de-al doilea motiv, astfel cum a fost dezvoltat, deşi prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi plătit această sumă de bani şi, deci, nu a făcut dovada unui asemenea prejudiciu.
În ce priveşte prestarea de muncă, s-a constatat că s-a făcut în perioada în care reclamantul era militar în termen, aspect care nu poate fi considerat ca o consecinţă a arestării, cunoscut fiind faptul că în acea perioadă, de după război, existau multe detaşamente de muncă formate şi tineri militari, pentru refacerea ţării.
De altfel, din probele administrate a rezultat că arestarea preventivă nu a influenţat cariera apelantului reclamant, deoarece după lăsarea la vatră, reclamantul a urmat cursul liceului comercial pe care l-a absolvit în anul 1959, iar în anul 1975 a absolvit facultatea de ştiinţe economice, economia industriei obţinând chiar un certificat de specialist, astfel încât cuantumul despăgubirilor a fost în mod corect stabilit.
Referitor la apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., s-a apreciat că suma de 50.000 RON stabilită de instanţa de fond reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională în raport de măsura arestării preventive de 6 luni de zile.
Exemplele date de apelantă nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, deoarece premisele sunt diferite, în prezenta cauză premisele arestării se referă la exercitarea libertăţii de exprimare, libertate care a fost sancţionată cu arestarea. În cazurile exemplificate, premisele se referă de fapt la alte aspecte, condiţiile grele de detenţie, depăşirea termenului rezonabil etc.
Referitor la apelul declarat de Ministerul Public, s-a apreciat că primul motiv de apel este nefondat, deoarece situaţia prezentată de reclamant se încadrează în dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., mai ales în condiţiile în care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată şi completată prin OG nr. 62/2010.
S-a apreciat şi că cel de-al doilea motiv este nefondat, cuantumul despăgubirilor de circa 11.000 euro, fiind apropriat de cel de 10.000 euro ce fusese stabilit prin OG nr. 62/2010. De altfel, suma acordată de instanţa de fond reprezintă o satisfacţie echitabilă în raport de premisele arestării şi durata acestei arestări.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ţ.I. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat, în esenţă, că Decizia de apel a fost pronunţată fără a se cerceta fondul cauzei şi documentele depuse la dosar, care susţin susţinerile reclamantului din motivele de apel, referitoare la prejudiciul moral şi material suferit de acesta prin condamnare şi consecinţele condamnării, inclusiv sub aspectul criteriilor de cuantificare prevăzute de art. 505 C. proc. pen., susţineri reluate pe larg în motivele de recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat, în esenţă, că Decizia recurată nu este motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în acelaşi timp, nelegală, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.
Astfel, considerentele nu conţin expunerea în detaliu a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, dar şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, însoţit de raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată şi nici nu arată motivele pentru care a considerat ca nefiind fondate motivele de apel ale recurentului - pârât.
Chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, obligaţia instanţei este aceea de a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la soluţia pronunţată. În îndeplinirea obligaţiei de motivare, instanţa de apel nu se putea limita să preia total sau parţial motivarea primei instanţe, ci, procedând la o examinare proprie a cauzei, trebuia să răspundă motivat la fiecare dintre criticile şi apărările invocate de părţi.
Cu toate că instanţa de apel avea rolul de a verifica stabilirea corectă a situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, a dat o interpretare greşită şi lipsită de temei legal cererii reclamantului.
Astfel, deşi s-a învederat faptul că pentru acordarea daunelor morale singura motivare a instanţei de fond a fost aceea că intimatul - reclamant a fost condamnat şi a executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, iar ulterior a fost achitat, ceea ce ar atrage răspunderea statului pentru erori judiciare, nici instanţa de fond, dar nici instanţa de apel nu au verificat îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 504-505 C. proc. pen., ci au prezumat răspunderea statului în acest caz, nemaifiind cercetată niciuna dintre condiţiile reglementate de lege.
Instanţa de apel a reţinut că despăgubirea de 50.000 lei „reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională în raport de măsura arestării preventive de 6 luni de zile", respectiv faptul că „despăgubirea stabilită nu este disproporţionată faţă de măsura lipsirii de libertate", fără a se înfăţişa argumentele pe care se bazează această concluzie.
Pe de altă parte, soluţia nu se justifică, atât timp cât apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, reţinându-se nedovedirea consecinţelor arestării produse asupra reclamantului, ceea ce conducea la respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Recurentul a relevat, în acelaşi context, existenţa unor motive contradictorii faţă de cele reţinute în ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Public, instanţa de apel raportându-se la cuantumul despăgubirilor recunoscute prin OUG nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009, temei de drept ce nu este incident în cauză.
S-a făcut referire şi la principiile echităţii şi proporţionalităţii, în raport de care, în jurisprudenţa C.E.D.O., sumele acordate cu acest titlu au fost considerabil mai mici decât cea acordată de prima instanţă, tocmai pentru a se evita o îmbogăţire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a reţinut ca nefiind dovedite consecinţele negative ce ar fi survenit ca urmare a derulării procedurilor judiciare.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.
Recurentul – pârât susţine, totodată, că Decizia recurată este nemotivată, în raport de exigenţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pe aspectul cuantumului daunelor morale stabilite în favoarea reclamantului, iar recurentul – reclamant reiterează împrejurări de fapt ce nu au fost luate în considerare în determinarea acestui cuantum, susţinând, implicit, că situaţia de fapt nu a fost pe deplin clarificată în cauză.
Întrucât ambele recursuri vizează, în primul rând, modul de argumentare a deciziei de apel, urmează a fi analizate concomitent, făcându-se referire la criticile concepute de ambii recurenţi.
Aceste critici se încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 7 al aceleiaşi norme, deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătoreşti.
Susţinerile recurenţilor sunt pertinente, urmând a fi valorificate ca atare, constatându-se că lipsesc argumentele de fapt relevante din cuprinsul deciziei recurate, în acelaşi timp, situaţia de fapt nu a fost cert şi neechivoc stabilită, astfel încât este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă de recurs.
Se impune precizarea că obiectul învestirii acestei instanţe este limitat la cercetarea legalităţii deciziei în privinţa daunelor morale solicitate de către reclamant, în condiţiile în care instanţa de apel a confirmat soluţia de respingere a pretenţiilor materiale, fără ca reclamantul să formuleze critici concrete pe acest aspect.
Înalta Curte reţine că, învestită fiind cu cererea în pretenţii a reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., temei juridic necontestat în cauză, tribunalul a acordat reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate în baza sentinţei penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, prin care reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 416 din 17 martie 1994 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, a intervenit achitarea reclamantului pentru infracţiunea constatată prin sentinţa din anul 1950.
Prima instanţă a apreciat că daunele morale în cuantumul arătat sunt justificate în raport de durata arestării, ce a avut loc în perioada 22.05 – 22 noiembrie 1950, în timp ce instanţa de apel a arătat că suma acordată reprezintă o satisfacţie echitabilă în raport de premisele arestării şi durata acestei arestări.
Elementele menţionate reprezintă criterii viabile pentru determinarea întinderii reparaţiei, conform art. 505 alin. (1) C. proc. pen., însă, pentru a se demonstra că despăgubirile acordate sunt echitabile şi proporţionale cu prejudiciul efectiv suferit, fiecare element trebuie să fie evidenţiat cu certitudine, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.
Or, în ceea ce priveşte premisele arestării, menţionate în Decizia de apel, nici în hotărârea primei instanţe, nici în Decizia recurată, nu s-a relevat vreo împrejurare de fapt de natură a susţine concluzia incidenţei în cauză a acestui criteriu de cuantificare a daunelor morale.
Cât priveşte durata arestării, deşi este necontestat faptul că prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, reclamantul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională, pedeapsă executată ca atare, prima instanţă a reţinut, fără a fi contrazisă de instanţa de apel, că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 mai – 22 noiembrie 1950.
Or, din cuprinsul sentinţei penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950, reiese că pedeapsa a fost executată în perioada 27 iulie 1950 – 25 ianuarie 1951, fapt ce nu are importanţă doar pentru acurateţea constatărilor instanţei, atât timp cât există, teoretic, posibilitatea privării de libertate a reclamantului, în fapt, o perioadă de timp mai mare decât pedeapsa aplicată, în condiţiile în care instanţele de fond au reţinut data începerii perioadei de detenţie ca fiind 27 mai 1950.
Dubiul în privinţa duratei arestării şi a perioadei de privare de libertate este întărit de susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată, reiterate în recurs, în sensul că ar fi fost privat de libertate mai mult de 6 luni; susţinerile vizează, este adevărat, perioada de după 25 ianuarie 1951 (până la 23 februarie 1951), însă sunt suficiente pentru a releva absenţa tuturor considerentelor relevante pe acest aspect în cuprinsul hotărârilor de fond din cauză, decurgând din insuficienta lămurire a situaţiei de fapt.
De altfel, niciuna dintre instanţele de fond nu a cercetat susţinerile reclamantului cu privire la perioada 25 ianuarie – 23 februarie 1951, despre care s-au făcut menţiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului, aflată la dosarul cauzei, în sensul relevanţei pentru perioada arestării ori, cel puţin, pentru consecinţele acesteia asupra activităţii profesionale a reclamantului, enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. ca reprezentând criterii posibile de cuantificare a prejudiciului.
În motivarea deciziei de apel, deşi se face referire la perioada ulterioară arestării, se menţionează doar cea în care reclamantul şi-a finalizat stagiul militar, nu şi cea dintre expirarea duratei condamnării şi trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu, indicată de către reclamant ca fiind relevantă tocmai pentru consecinţele condamnării.
În contextul consecinţelor arestării, este de precizat, totodată, că instanţa de apel a exclus din sfera acestora perioada în care reclamantul a prestat muncă, cu motivarea că reclamantul era, în acea perioadă, militar în termen.
Nu au fost, însă, indicate limitele temporale ale acestei activităţi, astfel cum reies din certificatul emis de Ministerul de Interne, pentru că, dacă s-ar fi dat făcut acest lucru, s-ar fi observat că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani de stagiu, cu toate că trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani (a se vedea menţiunea de la data de 23 februarie 1951 din cartea de muncă, dosar fond primul ciclu procesual).
Mai mult, rezultă din cartea de muncă şi faptul că reclamantul fusese încorporat încă din decembrie 1949 şi începuse stagiul militar, fiind mutat, după 2 luni, la Şcoala de ofiţeri contabili, în urma unui examen de admitere. Or, nu s-a cercetat, în aceste condiţii, dacă, în mod normal, perioada de studii în acea instituţie echivala cu efectuarea stagiului militar, caz în care continuarea stagiului după condamnare ar putea însemna o consecinţă a condamnării, la fel ca imposibilitatea finalizării studiilor menţionate.
De altfel, reclamantul a susţinut constant pe parcursul judecăţii că, din cauza condamnării, a fost împiedicat să urmeze cariera militară, aspect ce poate constitui un criteriu relevant pentru stabilirea întinderii reparaţiei, în conformitate cu art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la care, însă, instanţa de apel nu a făcut nicio referire.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel nu a făcut aplicarea niciunuia dintre criteriile legal prevăzute, fără a motiva înlăturarea criteriilor indicate de către reclamant şi în legătură cu care s-au administrat probe relevante, iar unicul criteriu identificabil în decizie, al duratei arestării, este şi acela incert în privinţa perioadei efective a privării de libertate.
Nu rezultă, astfel, după cum, în mod corect, arată pârâtul în motivele de recurs, raţiunile pentru care instanţa de apel a confirmat cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă, cu atât mai mult cu cât prin Decizia recurată s-a apreciat că hotărârile C.E.D.O., exemplificate de către pârât, nu sunt relevante în speţă, fără a se arăta dacă jurisprudenţa instanţei europene, formată în interpretarea şi aplicarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale poate fi sau nu luată în considerare în cuantificarea prejudiciului moral, astfel cum a pretins pârâtul prin motivele de apel.
În condiţiile în care, pe de o parte, nu s-au analizat criteriile propuse de către reclamant ori, după caz, nu s-a justificat înlăturarea acestora iar, pe de altă parte, în cazul criteriilor reţinute sau ignorate, situaţia de fapt este insuficient lămurită, se constată că soluţia de confirmare a cuantumului daunelor morale este, practic, nemotivată pe acest aspect, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte va admite ambele recursuri şi, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ocazie cu care se vor clarifica aspectele menţionate în prezenta decizie, administrându-se şi alte probatorii, dacă care se va aprecia necesar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul Ţ.I. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8638/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7655/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
