ICCJ. Decizia nr. 78/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 78 /20 13
Dosar nr. 245/85/2011
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 245/85/2011, reclamanţii B.C.F., B.A.A., B.D.Ş., D.I.S., prin moştenitorii D.E., D.M., D.G., D.Ş.C., G.A., G.E., G.R., P.T.O., O.Ş.C., S.M.R., S.H., V.E., R.E.V., M.C. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Sibiu, prin primar şi Primarul municipiului Sibiu, să se dispună obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin tergiversarea soluţionării dosarului administrativ având ca obiect Legea nr. 10/2001, reprezentând suma de 2.940.000 RON, echivalentul a 700.000 euro.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au înregistrat un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiilor legale de către Municipalitatea Sibiu în ceea ce priveşte soluţionarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, privind retrocedarea de către primărie a imobilelor situate în Sibiu, ce aparţin reclamanţilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiate pe dispoziţiile art. 33, art. 38 alin. (2) şi art. 50 din Legea nr. 10/2001, şi art. 998 - 999 C. civ..
Prin sentinţa civilă nr. 1246/2011, prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând următoarele:
La data de 17 aprilie 2001, reclamanţii au înregistrat, sub nr. 2252/2001, pe rolul Tribunalului Sibiu o acţiune civilă, în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu şi Consiliul local Sibiu, prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a preluării ilegale şi fără titlu de către Statul Român a imobilelor înscrise în CF Sibiu, proprietatea societăţii O., precum şi nulitatea înscrierii titlului statului în aceste cărţi funciare.
Prin precizarea formulată la 17 aprilie 2002, reclamanţii au solicitat şi anularea contractelor de vânzare cumpărare privind apartamentele din cele două imobile şi introducerea în cauză a foştilor chiriaşi, în calitate de pârâţi.
Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale şi a fost înregistrată sub diferite numere de dosar, fiind, la momentul pronunţării acestei sentinţei, în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În paralel cu acţiunea în anularea contractelor, reclamanţii au formulat pentru cele două imobile şi notificări în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, pentru imobilul situat în Sibiu, au depus notificarea înregistrată la Primăria municipiului Sibiu din 14 august 2001 şi notificarea înregistrată iniţial la Prefectura Judeţului Sibiu din 15 februarie 2002, transmisă spre soluţionare primăriei la 22 ianuarie 2003, iar pentru imobilul situat în Sibiu, notificarea înregistrată la Primăria municipiului Sibiu din 14 august 2001 şi notificarea înregistrată la Prefectura Judeţului Sibiu din 15 februarie 2002, transmisă spre soluţionare primăriei la 30 august 2002.
Primarul municipiului Sibiu nu a emis până în prezent dispoziţii de soluţionare a notificărilor formulate de reclamanţi.
Prima instanţă a apreciat nefondată acţiunea reclamanţilor, întrucât, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, procedura de restituire începută în temeiul acestei legi este suspendată până la soluţionarea acţiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Cum la data pronunţării sentinţei în prezentul dosar nu există încă o hotărâre irevocabilă de soluţionare a acţiunii în anularea contractelor, pârâtul Primarul municipiului Sibiu nu putea continua procedura în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu putea emite dispoziţiile fără încălcarea prevederilor imperative ale acestui act normativ. în acelaşi sens sunt şi considerentele deciziei civile nr. 13/A/2010, potrivit cărora Primarul municipiului Sibiu era obligat să soluţioneze notificările numai după judecarea irevocabilă a cererii de anulare a contractelor de vânzare cumpărare.
În ceea ce priveşte prejudiciul, tribunalul a reţinut că potrivit prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii ai aceleiaşi familii. Din actele depuse la dosar rezultă că Societatea O. avea mai mulţi asociaţi care nu erau membrii ai aceleiaşi familii, aşa încât reclamanţii pot beneficia numai de măsuri reparatorii în echivalent şi nu de restituirea în natură a imobilelor în litigiu, cum de asemenea s-a reţinut şi în decizia civilă nr. 13/A/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia.
În aceste condiţii nu se poate susţine că reclamanţii au fost prejudiciaţi prin lipsa de folosinţă a imobilelor, solicitarea de obligare a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă nefiind întemeiată.
Concluzionând, prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâţilor reglementată de art. 998 -999 C. civ., lipsind fapta ilicită, vinovăţia şi prejudiciul, considerent pentru care acţiunea a fost respinsă.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin decizia nr. 12 din 1 martie 2012, a respins apelul declarat de reclamanţii, reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamaţii au depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor situate în Sibiu.
În acelaşi timp, la 17 aprilie 2001, reclamanţii au formulat cerere de constatare a nulităţii absolute a preluării ilegale şi fără titlu de către Statul Român a celor două imobile, acţiune înregistrată sub nr. 2252/2001 pe rolul Tribunalului Sibiu. Reclamanţii au precizat această cerere la data de 17 aprilie 2002, solicitând şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele din cele două imobile.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de stabilire a măsurilor reparatorii, care se desfăşoară în două etape: procedura administrativă, obligatorie, care se declanşează odată cu formularea notificării şi procedura judiciară, facultativă, la care poate apela persoana îndreptăţită în cazul în care este nemulţumită de decizia sau dispoziţia emisă în cadrul procedurii administrative, ori ca urmare a refuzului nejustificat de soluţionare a notificării.
Pentru restituirea în natură a imobilelor solicitate prin notificare, este necesar ca aceste imobile să nu fi fost înstrăinate. În caz contrar, persoana îndreptăţită are la îndemână acţiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare reglementă de art. 46 din Legea nr. 10/2001, (art. 45 după renumerotare).
Reclamanţii au înţeles să uzeze de dispoziţiile art. 46 din lege, astfel cum era în vigoare la data de 17 aprilie 2002 şi au formulat acţiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru a beneficia de măsura reparatorie a restituirii în natură.
În această situaţie, au devenit incidente prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 614/2001 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul promovării acţiunii în anulare, reluate ulterior de H.G. nr. 489/2003 şi H.G. nr. 250/2007. Potrivit acestor prevederi, în cazul acţiunilor formulate în baza art. 46 din lege, pentru anularea sau constatarea nulităţii unor acte juridice de înstrăinare care au avut ca obiect bunuri preluate de stat sau de alte persoane juridice, procedura de restituire începută în temeiul legii se suspendă până la soluţionarea acestor acţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Faţă de aceste împrejurări, este evident că Primarul municipiului Sibiu nu mai putea să emită dispoziţie până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
S-a conchis, că, nu se poate reţine culpa Primarului municipiului Sibiu în nesoluţionarea notificărilor reclamanţilor până la finalizarea litigiului privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 din vechiul C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia.
Prin motivele de apel, reclamanţii au criticat sentinţa primei instanţe din perspectiva celor statuate prin decizia civilă nr. 2221/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost casată decizia civilă nr. 13/A/2010, şi prin decizia civilă nr. 132/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a admis acţiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanţa de apel a apreciat că, deşi aceste hotărâri erau pronunţate la data când prima instanţă a soluţionat acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanţii nu au depus diligentele necesare pentru a aduce la cunoştinţa instanţei de fond existenţa celor două hotărâri, nefacând nicio referire la ele nici prin notele şi cererile depuse în cursul procesului, nici prin concluziile scrise, astfel că aceste critici nu pot fi primite.
De asemenea, s-a reţinut că apelanţii au făcut vorbire de reaua-credinţă a Primăriei Sibiu şi de prejudiciul pe care această entitate 1-a produs reclamanţilor prin refuzul de a emite dispoziţie după obţinerea unei hotărâri definitive şi executorii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, însă, pe de-o parte, Primăria municipiului Sibiu nu este parte în proces, iar pe de altă parte, această entitate nu are personalitate juridică, fiind constituită, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, ca o structură funcţională cu activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, iar, dacă s-ar aprecia că din eroare apelanţii au făcut referire la reaua-credinţă a Primăriei Sibiu şi nu a pârâţilor din prezenta cauză, prin pronunţarea deciziei civile nr. 132/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se confirmă cele reţinute de prima instanţă în sensul suspendării procedurii administrative până la soluţionarea acţiunii în anulare, fiind evident astfel că în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 după renumerotare), primarul nu putea dispune restituirea în natură a imobilelor, câtă vreme contractele nu erau anulate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 punctul 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Instanţa de apel a păstrat în mod greşit sentinţa instanţei de fond cu motivarea că lipseşte unul din elementele răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii pârâţilor pentru prejudiciul înregistrat de reclamanţi ca urmare a nerespectării termenului legal de 60 de zile, în care trebuiau soluţionate notificările formulate sw către reclamanţi.
Faptul că ambele instanţe de judecata au greşit este dovedit de împrejurarea ca notificările reclamanţilor au fost soluţionat pe fond de către instanţa de judecata şi nu în procedura administrativa. Legiuitorul a înţeles să acorde autorităţilor deţinătoare a imobilelor soluţionarea pe fond a notificărilor în termenul de 60 de zile de la depunerea acestora, iar nerespectarea de către autorităţile administrative a termenului de 60 de zile are doua efecte juridice şi anume posibilitatea ca notificatorii să se adreseze instanţei competente pentru soluţionarea pe fond a notificărilor, şi acela de a se solicita atragerea răspunderii civile delictuale, conform art. 33 din Legea nr. 10/2001, a acestora.
În speţă, notificările formulate de către reclamanţi au fost soluţionate pe fond de către instanţa de judecată şi nu de către Primarul municipiului Sibiu, aceasta datorându-se nerespectării termenului de 60 de zile în care trebuiau să fie soluţionate, ceea ce atrage răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, potrivit art. 998 - 999 C. civ., neputându-se susţine că nu există fapta culpabilă a primăriei.
S-a mai arătat, că dacă instanţa de fond a susţinut pur şi simplu că nu există faptă, deoarece nu au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, iar instanţa de apel a reţinut că procedura administrativă de restituire a fost suspendată datorită solicitării reclamanţilor de a se anula contractele de vânzare-cumpărare, însă nu s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 prevede că procedura administrativă este supusă termenului de 60 de zile şi, odată împlinit acest termen, aceasta nu se mai putea suspenda.
S-a conchis, că în aceste condiţii, nu se poate reţine faptul că instanţele de judecată au asigurat dreptul la un proces echitabil, la o instanţa independenta şi imparţială, neaplicând corespunzător dispoziţiile legale în materie.
Examinând decizia civilă recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., s-a reţinut că pentru imobilele situate în Sibiu, reclamanţii, în temeiul Legii nr. l0/2001, au formulat notificările înregistrate la Primăria Sibiu, cât şi la Prefectura Sibiu; că notificările înregistrate la Prefectura Sibiu au fost ulterior înaintate spre soluţionare către Primăria Sibiu, la 22 ianuarie 2003 şi, respectiv, 30 august 2002; că, la 17 aprilie 2001, reclamanţii au formulat cerere pentru constatarea nulităţii absolute a preluării nelegale de către stat a celor două imobile, acţiune precizată la 17 aprilie 2002, în sensul că reclamanţii au solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele situate în imobilele în litigiu.
Faţă de cele expuse, se constată că reclamanţii au uzat de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „în cazul acţiunilor formulate potrivit art. 46 şi 48, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Persoana îndreptăţită va înştiinţa de îndată persoana notificată, potrivit art. 21 alin. (1)".
Prin urmare, procedura de restituire în natură a imobilelor situate în Sibiu, începută în temeiul Legii nr. 10/2001, urmare a notificărilor formulate de reclamanţi, s-a suspendat, în temeiul legii, art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele situate în imobilele ce au făcut obiectul notificărilor, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În speţă, se constată că prin decizia civilă nr. 132 din 23 iunie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 2102/1/2010 al Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele situate în imobilele ce au făcut obiectul notificărilor, însă nu s-a făcut dovada că această hotărâre este irevocabilă, iar faţă de această împrejurare Primarul municipiului Sibiu nu putea să emită dispoziţie de soluţionare a notificărilor formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât procedura administrativă este suspendată de drept, şi de aceea nu i se poate reţine vreo culpă în nesoluţionarea notificărilor în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea acestora la Primăria municipiului Sibiu, astfel că legal au reţinut instanţele de fond şi apel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civil, care să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.
De asemenea, se constată că nu poate fi primită susţinerea recurenţilor reclamanţi potrivit căreia nesoluţionarea notificărilor formulate de aceştia în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este imputabilă pârâţilor pentru încălcarea dispoziţiilor acestui act normativ, ceea ce ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestora, potrivit art. 33 din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât nesoluţionarea notificărilor formulate de reclamanţi în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 se datorează tocmai respectării dispoziţiilor acestui act normativ, de către pârâţi.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.I., B.C.F., M.C.A., B.A.A., B.D.Ş., D.I.S., D.E., D.M., D.G., D.Ş.C., G.A., G.E., G.R., P.T.O., O.Ş.C., S.M.R., V.E., R.E.V., împotriva deciziei nr. 12 din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2011. Civil. Hotarâre care sa tina loc de... | ICCJ. Decizia nr. 6416/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
