ICCJ. Decizia nr. 7920/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7920/2011

Dosar nr.1720/3/2002

Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa ckM nr. 550 din 17 mai 2000 pronunţata în dosarul nr. 6297/1999, competenţa judecării cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A.I.S. (născută W.) şi a obligat pârâtele C.G.M.B. şi R.A.L. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul proprietatea acesteia situat în Bucureşti, şos. Kiseleff, compus din 1575 m.p. teren şi construcţiile edificate pe acesta, conform raportului de expertiză, a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta la echivalentul în lei al sumei de 27.839 dolari S.U.A. către pârâta R.A.L. reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse la imobilul proprietatea reclamantei, conform aceluiaşi raport de expertiză.

Prin Decizia civilă nr. 748 din 12 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de R.A.L. şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei menţionate şi a respins ca nemotivat apelul declarat de R.A.A.P.P.S.

Prin Decizia civila nr. 5263 din 20 noiembrie 2001, Curtea Suprema de Justiţie a admis recursurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, R.A.L. şi R.A.A.P.P.S., a casat Decizia civilă nr. 748/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 550/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei s-a reţinut că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la însuşi obiectul litigiului dedus judecăţii, deoarece nu a individualizat imobilul a cărei restituire a fost dispusă. De asemenea, instanţele aveau obligaţia să determine persoana ce are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind exclusă posibilitatea ca imobilul revendicat să se afle în proprietatea sau administrarea tuturor pârâţilor.

S-a mai arătat că, raportat la constatarea cuprinsă în raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul S.G., în sensul că după naţionalizare clădirea a fost reconstruită pe acelaşi amplasament, se impunea efectuarea unui supliment de expertiză tehnică, prin care să se stabilească cu certitudine compunerea construcţiilor existente la data naţionalizării.

În fond după casare, prin sentinţa ckM nr. 521 din 6 iunie 2003 pronunţata în dosarul nr. 2119/2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea principală precizată formulată de reclamanta A.I.S. în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S.; a admis cererea de chemare în judecată a titularului dreptului formulată de R.A.A.P.P.S., respectiv a intervenientului M.F.P.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca rămasă fără obiect.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamanta a formulat cerere în revendicare, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei R.A.A.P.P.S., astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale a Municipiului Bucureşti (care a figurat în citativ în fond după casare) a rămas fără obiect, atât timp cât acesta nu are calitatea de pârât.

Referitor la acţiunea principală, s-a constatat că, potrivit HG nr. 533/2002, imobilul situat în şos. Kiseleff (imobil, garaj şi teren în suprafaţă de 8845 mp) se află în domeniul privat al statului şi administrarea R.A.A.P.P.S., figurând în anexa 4, având destinaţia de reşedinţă a ambasadorului Algeriei în România.

Tatăl reclamantei (Ş.F.W.) a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare, acesta fiind înscris în cartea funciară în 1940, iar din relaţiile aflate la dosarul cauzei, a rezultat că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 în a cărui anexă, este înscris K.I.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu şi-a dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, deoarece actul aflat la dosar fond nu reprezintă un certificat de moştenitor, ci declaraţii de notorietate date de 2 persoane care au atestat că soţii W. – C. au decedat şi că au lăsat pe fiica lor unică, I.S.W. (soţia lui J.H.A.) drept moştenitoare.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert D.E. se menţionează despre o extindere a anexei existente în actele de vânzare-cumpărare, această extindere fiind executată de Statul Român după naţionalizare, având o valoare de 33.181 dolari S.U.A., la această sumă adăugându-se îmbunătăţirile executate la cele două clădiri evaluate de expert S.G. în sumă de 27.839 dolari S.U.A.

Faţă de aceste aspecte reţinute, prima instanţă a concluzionat că nu există o identitate între imobilul revendicat şi imobilul indicat în actul de vânzare-cumpărare din 1923.

Tribunalul a avut în vedere şi prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 184/2002.

Împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel reclamanta, iar în cursul judecării apelului, la termenul de judecată din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia tardivităţii declarării apelului, invocată de către intimata pârâtă R.A.A.P.P.S., cu motivarea că termenul de declarare a căii de atac a început să curgă de la data recomunicării sentinţei atacate, solicitată de către reclamantă, respectiv de la data de7 decembrie 2009, apelul fiind declarat la data de 14 octombrie 2009. În ceea ce priveşte prima comunicare, aceasta s-a efectuat la adresa din Bucureşti, str. Bruxelles, însă hotărârea a fost restituită de către Cabinetul Individual de Avocatură Ş.D., cu menţiunea că reclamanta nu mai are reşedinţa de reprezentare la sediul acestui cabinet de avocatură.

Avocatul apelantei reclamante, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei invocate prin întâmpinare, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat la 14 ianuarie 2004 de B.N.P. I.L.M., pentru a face dovada că a înstrăinat doar partea de imobil restituit prin Decizia administrativă, compusă din terenul în suprafaţă de 1410,75 mp şi construcţie.

Faţă de acest înscris, intimata R.A.A.P.P.S. a precizat la data de 22 aprilie 2010, că nu mai susţine excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei în declararea apelului, invocată prin întâmpinare.

În calea de atac a apelului s-au depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 14 ianuarie 2004 de către B.N.P. I.T., Decizia nr. 346 emisă de R.A.A.P.P.S., prin care s-a restituit în natură reclamantei, potrivit Legii nr. 10/2001, imobilul din Bucureşti, şos. Kiseleff, compus din teren în suprafaţă de 1410,75 mp şi construcţia descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923, procesul-verbal de punere în posesie din 4 decembrie 2003, care atestă punerea în posesia reclamantei asupra imobilului ce a fost restituit prin Decizia susmenţionată, planul de situaţie anexat acestui proces-verbal, sentinţa civilă nr. 1456 din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 39 din 23 ianuarie 2007 a Curții de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia civilă nr. 5820 a I.C.C.J., sentinţa civilă nr. 4033 din 11 martie 2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 522 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, încheierea de la data de 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 295/ A din 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta R.A.A.P.P.S. şi M.F.P. să lase reclamantei A.I.S., în deplină proprietate şi posesie, imobilul teren situat în Bucureşti, şos. Kiseleff, în suprafaţă de 138,75 mp teren construit şi 25,50 mp teren neconstruit, identificat prin raportul de expertiză topo întocmit de expert O.P., ce nu a fost restituit reclamantei prin Decizia nr. 316 din 6 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S.; a obligat pârâta şi intervenientul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei către reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. a fost formulată la data de 24 martie 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect imobilul din Şos. Kiseleff, acţiunea fiind fundamentată pe actul de vânzare cumpărare autentificat prin procesul verbal din 17 ianuarie 1923 la secţia notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între H.H. în calitate de vânzător şi Ş.F.W., în calitate de cumpărător, autorul reclamantei, prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 1575 mp şi construcţie principală cu S+P+E şi atenanse, imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Instanţa a mai reţinut că reclamanta a formulat, în acelaşi timp, notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la R.A.A.P.P.S., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1575 mp, situat în Bucureşti, sector 1, şos. Kiseleff.

Această notificare a fost soluţionată prin Decizia nr. 316 din 06 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S. în baza Legii nr. 10/2001, prin care i-a fost restituită în natură reclamantei o parte din imobil, respectiv terenul în suprafaţă de 1410,75 mp şi construcţia descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923. Reclamanta a fost pusă în posesia imobilului restituit în natură prin Decizia nr. 346 din 18 noiembrie 2003, prin procesul-verbal de punere în posesie din 04 decembrie 2003 încheiat de R.A.A.P.P.S. apelanta reclamantă a fost.

Apelanta a precizat că nu i-a fost restituită extinderea construcţiei realizată de statul român, după preluare, pe suprafaţa la sol de 138,75 mp. reprezentând corpul anexă P +E -l- garaj şi terenul aferent acesteia neconstruit în suprafaţă de 25,50 mp.

Urmare acestei situaţii, reclamanta şi-a precizat acţiunea în revendicare ce face obiectul acestui dosar, în sensul că prezenta acţiune în revendicare priveşte numai construcţia-anexă, existentă în actele de vânzare-cumpărare ale autorului său, la care Statul Român a realizat o extindere, identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit de expert D.E. (P + E +garaj), terenul în suprafaţă de 138,75 mp de sub construcţie şi terenul aferent acesteia neconstruit în suprafaţă de 25,50 mp, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert O.P.

Instanţa de apel a reţinut că prin HG nr. 115/1990 imobilul a fost dat în administrarea R.A.L., iar în prezent, partea de imobil ce nu a fost restituită reclamantei se află în proprietatea privată a statului şi este dată în administrarea R.A.A.P.P.S. în baza HG nr. 60/2005 modificată prin HG nr. 265/2005, fiind închiriat Ambasadei Algeriei.

Instanţa de apel a constatat că prin sentinţa civilă nr. 550 din 17 mai 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare, reţinându-se că prin actele depuse la dosar reclamanta şi-a dovedit calitatea procesuală activă, respectiv calitatea de moştenitor sezinar al autorului său, fostul proprietar al imobilului şi că statul nu deţine niciun titlu valabil asupra imobilului.

Deşi această hotărâre, alături de Decizia civilă nr. 748/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost soluţionat apelul, au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 5263 din 20 noiembrie 2001, casarea a vizat individualizarea imobilului a cărui restituire a fost dispusă, modificările aduse imobilului, calitatea procesuală a pârâţilor, sens în care s-a dispus completarea probelor cu un supliment de expertiză tehnică prin care să se stabilească cu certitudine compunerea construcţiilor la data naţionalizării.

Ca urmare, calitatea procesuală activă fiind o problemă de drept dezlegată, instanţa de fond avea obligaţia respectării acesteia, rămânând în sarcina sa administrarea probatoriilor pentru rezolvarea celorlalte aspecte, respectiv cele privind calitatea procesuală pasivă şi identificarea imobilului la data naţionalizării.

De altfel, este de necontestat calitatea procesuală activă şi nevalabilitatea titlului asupra imobilului în litigiu, având în vedere că prin Decizia administrativă emisă de pârâtă au fost recunoscute calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat.

Instanţa de apel a apreciat că prezenta cerere în revendicare, astfel cum a fost precizată, este admisibilă din perspectiva Deciziei nr. 33 pronunţată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, 24 martie 1998 şi de faptul că reclamanta, deşi a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării, nu a obţinut restituirea în natură a întregului imobil ce a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 şi nici despăgubiri pentru partea de imobil nerestituită, instanţa de apel a constatat că persoana îndreptăţită are deschisă şi după intrarea în vigoare a acestei legi calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva deţinătoarei bunului litigios nerestituit.

În speţă, Decizia administrativă prin care s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamantei a unei părţi din imobil, respectiv terenul în suprafaţă de 1410,75 mp şi construcţia descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923 echivalează cu constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a statului asupra imobilului în litigiu.

Consecinţa acestei constatări constă în ceea că dreptul de proprietate al autorului reclamantei nu a ieşit niciodată din patrimoniul acestuia, astfel că reclamanta este titulara dreptului de proprietate pe care îl opune în acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, totodată, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, reclamanta este titulara unui „bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., din această perspectivă acţiunea fiind admisibilă.

Totodată, demersurile actuale, inclusiv cele formulate împotriva deciziei emise de unitatea deţinătoare, de recuperare a bunului în integralitate în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, prin absenţa reparări integrale concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

Instanţa de apel a constatat că, deşi potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilităţii titlului de preluare al statului, aceasta nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru partea de imobil care nu i-a fost restituită şi de care a fost deposedată abuziv.

Astfel, Curtea a recunoscut dreptul apelantei reclamante de a i se restitui bunul imobil ce a aparţinut autorului său şi nu i-a fost restituit până la acest moment, astfel cum a fost solicitat prin cererea precizatoare, restituirea în natură impunându-se drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită.

Referitor la critica privind reţinerea de către instanţa de fond în mod greşit a faptului că nu există identitate între imobilul revendicat şi imobilul indicat în actul de vânzare cumpărare autentificat prin procesul verbal din 17 ianuarie 1923 la secţia notariat a Tribunalului Ilfov, instanţa de apel a constatat că acest aspect a fost elucidat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert topo O.P., în fond după casarea cu trimitere, prin care s-a identificat terenul în suprafaţă de 1.575 mp din care suprafaţa totală construită este de 372,68 mp, compusă din suprafaţa de 233,93 mp ocupată de corpul principal şi 138,75 mp ocupată de corpul anexă.

Prin raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert D.E., în fond după casarea cu trimitere, s-au identificat construcţiile existente pe terenul de 1.575 mp, respectiv construcţiile existente la data naţionalizării: clădirea principală formată din subsol, parter şi etaj cu o suprafaţă utilă desfăşurată de 459,51 mp, la care nu s-au constatat modificări ale parterului şi clădirea anexă formată din parter şi etaj şi care are alipit un garaj cu o suprafaţă utilă de 177 mp, precum şi o extindere a anexei existente în actele de vânzare-cumpărare, compusă din cameră, grup sanitar, vestibul la parter şi etajul, cu o suprafaţă utilă de 74,62 mp, care a fost făcută de Statul Român, după naţionalizare.

Prin dispunerea efectuării acestor expertize cu obiectivele astfel cum au fost stabilite instanţa de fond şi-a îndeplinit obligaţia impusă de instanţa de recurs, înscrisă în art. 315 C. proc. civ.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin Decizia nr. 316 din 06 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S. se menţionează în mod neechivoc faptul că se restituie în natură persoanei îndreptăţite, respectiv, reclamantei din prezenta speţă, imobilul din Bucureşti, sector 1, şos. Kiseleff, terenul în suprafaţă de 1410,75 mp şi construcţia descrisă în actul de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1923, respectiv nu se restituie construcţia edificată de statul român, după preluare, pe suprafaţa la sol de 138,75 mp., reprezentând corpul anexă P+E+garaj şi terenul aferent acestuia neconstruit în suprafaţă de 25,50 mp, imobilul restituit având dimensiunile şi vecinătăţile identificate conform planului anexă la raportul de expertiză judiciară întocmit de ing. O.P. la data de 07 aprilie 2003 la care s-a făcut referire mai sus.

Aşa fiind, reclamantei i s-a restituit terenul menţionat în actul de proprietate pe care îl exhibă, mai puţin suprafaţă de 138,75 mp teren construit şi 25,50 mp teren neconstruit, identificat prin raportul de expertiză topo întocmit de expert O.P., ce nu a fost restituit acesteia prin Decizia nr. 316 din 6 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S la care, potrivit celor arătate mai sus este îndreptăţită să-l primească.

În ce priveşte construcţia, instanţa de apel a reţinut că reclamantei, potrivit menţiunilor din aceeaşi decizie de restituire, i s-a restituit întreaga construcţie menţionată în actul de vânzare cumpărare al autorului său, astfel încât aceasta nu mai poate avea pretenţii în privinţa acesteia.

În ce priveşte construcţia edificată de statul român, instanţa de apel a constatat nefondate pretenţiile reclamantei, având în vedere că instanţa de fond a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., pentru valorificarea unui drept existent asupra unui imobil pentru care aceasta a invocat preluarea abuzivă, în fundamentarea acţiunii depunând titlul de proprietate, instanţa de fond nefiind învestită şi cu vreo altă cerere prin care să se solicite constatarea de către aceasta a calităţii de proprietar asupra construcţiei noi, edificate de către stat, iar o asemenea cerere nu poate fi formulată pentru prima dată direct în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A.I.S., pârâta R.A.A.P.P.S. şi intervenientul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta A.I.S. a invocat cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Respingând cererea în revendicarea părţii din clădirea-anexă reprezentând extinderea cu o cameră, grup sanitar, vestibul la parter şi supraetajarea anexei iniţiale, făcută de Statul Român, instanţa de apel a încălcat atât principiul disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., nefiind vorba despre o cerere nouă în apel, cât şi prevederile art. 480 şi 481 C. civ., această parte din imobil figurând în titlul de proprietate al autorului reclamantei, fiind identificată în raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expertul judiciar desemnat în cauză.

De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a considerat că este neîntemeiată cererea privind extinderea şi supraetajarea anexei, făcute de Statul român pe motiv că instanţa de fond nu a fost învestită de reclamantă cu o cerere prin care să se solicite constatarea calităţii de proprietar asupra construcţiei noi.

Prin admiterea capătului de cerere privind terenul şi obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului construit şi neconstruit, ce nu a fost restituit reclamantei prin Decizia emisă de R.A.A.P.P.S. în baza Legii nr. 10/2001, devenea implicită şi admiterea capătului de cerere privind restituirea construcţiei-anexă ce include şi construcţia nouă, care este situată pe terenul restituit, în primul rând pentru construcţia-anexă iniţială care a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare al autorului reclamantei şi în al doilea rând, pentru extinderea edificată de Statul Român.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul R.A.A.P.P.S., a invocat cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, următoarele:

- Decizia se sprijină pe motive contradictorii, în ceea ce priveşte respingerea cererii privind construcţia, anexă, respectiv admiterea cererii privind terenul pe care se află această construcţie.

- Deşi a dispus restituirea în natură a terenului nerestituit în procedura Legii nr. 10/2001, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale formulată de R.A.A.P.P.S., având ca obiect contravaloarea construcţiei de pe teren.

Notificarea formulată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 a fost admisă doar cu privire la terenul de 1410,75 mp şi corpul principal de clădire, pentru care s-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită.

Reclamanta a fost pusă în posesia imobilului descris mai sus la data de 04 decembrie 2003, a semnat procesul verbal fără obiecţiuni şi nu a contestat Decizia, ceea ce înseamnă că a înţeles să nu îşi mai valorifice şi celelalte drepturi la care, eventual, ar fi fost îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât o nouă pretenţie legată de restituirea acestui imobil este neîntemeiată.

Şi în ceea ce priveşte restituirea terenului, este aplicabilă aceeaşi regulă potrivit căreia, dacă reclamanta era nemulţumită de conţinutul deciziei, singura modalitate pe care o avea la dispoziţie potrivit legii era contestaţia formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

- În mod nelegal, instanţa a respins excepţia tardivităţii apelului formulat de apelanta A.I.S.

- În mod nelegal, instanţa a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 lei, impunându-se reducerea acestora potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul M.F.P. a arătat următoarele:

- În mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii apelului reclamantei, în condiţiile în care sentinţa nr. 521 din 06 iunie 2003 a fost comunicată apelantei reclamante în anul 2003, iar aceasta a declarat apel abia în anul 2009.

Termenul de apel nu a început să curgă la data la care reclamanta a cerut recomunicarea hotărârii apelate, deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta a avut cunoştinţă de hotărârea comunicată, nefiind necesar a se îndeplini procedura de citare cu aceasta în străinătate. Astfel, de la data comunicării hotărârii anul 2003 şi până la 14 octombrie 2009, când a înţeles să declare apel, pe rolul instanţelor judecătoreşti s-au aflat mai multe procese au avut ca obiect restituirea aceluiaşi imobil, iar în anul 2004, reclamanta a înstrăinat partea de imobil restituit prin Decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Nu sunt îndeplinite condiţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recomunicarea sentinţei a fost solicitată doar pentru a se putea beneficia de repunerea în termenul de declarare a apelului.

Acelaşi avocat a reprezentat-o pe reclamantă în calea de apel, având posibilitatea să facă demersurile necesare pentru a lua cunoştinţă de hotărârea apelată, din moment ce cunoştea data la care dosarul a rămas în pronunţare.

- În mod greşit, instanţa de apel, a apreciat că acţiunea reclamantei este admisibilă, fără a avea în vedere faptul că situaţia juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001. Or, după intrarea in vigoare a legii, acţiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanţele de judecată sunt inadmisibile, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Recurenta a invocat în acest sens Decizia nr. 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O.

- Pe fondul cauzei, recurenta a arătat ca acţiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită doar pentru imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1410,75 mp şi corpul principal de clădire imobil situat în Bucureşti, Şos. Kiseleff, sector 1, însă nu şi pentru suprafaţa la sol de 138,75 mp reprezentând corpul anexă P+E+ garaj şi terenul aferent acesteia neconstruit in suprafaţa de 25,50 mp.

De asemenea, reclamanta a fost pusă în posesie cu privire la imobilul menţionat mai sus prin Decizia nr. 316 din 06 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S., în cuprinsul căreia se precizează că nu se restituie construcţia edificată de statul roman, după preluare, pe suprafaţa la sol de 138,75 mp, reprezentând corpul anexă P+E+ garaj şi terenul aferent acesteia, neconstruit, în suprafaţă de 25,50 mp.

Faptul că reclamanta a semnat procesul verbal de punere în posesie fără obiecţiuni şi nu a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 316 din 06 octombrie 2003 atestă că a înţeles să nu îşi mai valorifice celelalte drepturi la care, eventual, era îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001.

De altfel, reclamanta a solicitat, într-un alt dosar, obligarea R.A.A.P.P.S. să emită o decizie de restituire în natură a imobilului care face obiectul prezentului proces, însă cererea a fost respinsă ca inadmisibilă prin hotărâre irevocabilă pronunţată în dosarul nr. 25238/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

- În mod eronat, instanţa a respins proba cu expertiză construcţii în considerarea neagravării situaţiei in propria cale de atac a reclamantei, în condiţiile în care însăşi reclamanta a fost de acord să achite contravaloarea construcţiei edificate de statul român, precum şi a terenului aferent acesteia, construit şi neconstruit.

- În mod greşit, s-a dispus obligarea recurentului - pârât, împreună cu R.A.A.P.P.S. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 lei, în absenţa vreunei culpe procesuale.

În cursul judecării recursului, la termenul din 1 aprilie 2011, pârâta R.A.A.P.P.S. a învederat instanţei faptul că înţelege să renunţe la judecarea recursului formulat în cauză, cerere semnată de directorul general G.G.S.

La acelaşi termen de judecată, recurenta - reclamantă A.I.S. a depus la dosar tranzacţia autentificată la 20 ianuarie 2011 de B.N.P. M.S.S., L.S. şi I.C.Ş., încheiată între reclamantă, prin mandatar C.L., şi R.A.A.P.P.S., precizând că, prin această convenţie, părţile s-au angajat să renunţe la recursurile formulate în cauză, în condiţiile menţionate în tranzacţie şi asumate de ambele părţi.

La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţia părţilor interesul M.F.P. în declararea recursului în prezenta cauză, reţinând această excepţie spre soluţionare odată cu recursul.

În cursul judecăţii, Înalta Curte a solicitat recurentei - reclamante şi recurentei - pârâte lămuriri cu privire la finalitatea actelor de dispoziţie învederate.

Prin cererea semnată de directorul general G.G.S., R.A.A.P.P.S. a învederat că această pârâtă a formulat o cerere de renunţare la judecata recursului, şi nu una prin care instanţa să ia act de tranzacţia încheiată. Depunerea tranzacţiei în instanţă s-a făcut cu titlu informativ şi dovedeşte faptul că R.A.A.P.P.S. a achiesat la concluziile instanţei de apel, care a recunoscut dreptul reclamantei asupra terenului.

La rândul său, reclamanta, prin avocat, a reiterat poziţia procesuală de renunţare la judecata recursului declarat în cauză, solicitând, în raport de împrejurarea că tranzacţia încheiată stinge litigiul dintre părţi cu privire la construcţia în discuţie, a se constata că recursul M.F.P. este nefondat.

Faţă de aceste declaraţii neechivoce, Înalta Curte urmează a soluţiona recursurile declarate de către reclamanta A.I.S. şi pârâta R.A.A.P.P.S. prin prisma actului de dispoziţie al renunţării la judecarea fiecăruia dintre acestea.

Chiar dacă acelaşi act de dispoziţie este inserat în cuprinsul tranzacţiei încheiate între cele două recurente, se constată că părţile nu urmăresc pronunţarea unei hotărâri de expedient, prin care instanţa să ia act de tranzacţia încheiată (solicitare ce ar fi presupus verificarea condiţiilor de fond şi de formă ale actului juridic, precum şi posibilitatea producerii în cauză a efectelor scontate), ci a se da eficienţă actului renunţării la recurs, astfel cum rezultă din cererile adresate instanţei de recurs.

Astfel, s-a depus la dosar procura dată la 13 aprilie 2011 în faţa unui notar francez de către reclamanta A.I.S. (act scutit de apostila Convenţiei de la Haga din 1965, în baza unei convenţii bilaterale dintre România şi Franţa), în traducere legalizată de B.N.P. D.N., din care rezultă împuternicirea acordată avocatului L.C., asociat în S.P.A.C.C., pentru reprezentarea în justiţie în legătură cu imobilul din str. Kiseleff, inclusiv în dosarul nr. 1720/3/2002, printre actele procesuale ce pot fi îndeplinite de către mandatar fiind expres menţionată şi renunţarea la orice cale de atac în acel dosar.

Pe de altă parte, R.A.A.P.P.S. a depus la dosar cerere scrisă în acelaşi sens, semnată de reprezentantul legal al instituţiei.

În aceste condiţii, faţă de manifestarea de voinţă a părţilor explicit şi neechivoc exprimate, Înalta Curte urmează a da curs actului de dispoziţie al părţilor, în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, inclusiv în privinţa judecării căilor de atac declanşate.

Drept urmare, va lua act de renunţarea recurentei - reclamante A.I.S., respectiv a recurentei - pârâte R.A.A.P.P.S., la judecarea propriului recurs împotriva deciziei nr. 295 din 6 mai 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către M.F.P., Înalta Curte constată următoarele:

Verificându-se interesul în formularea recursului, se constată că acesta subzistă în cauză, în raport de împrejurarea că M.F.P. a fost obligat, prin Decizia recurată, alături de pârâta R.A.A.P.P.S., să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, teren construit şi neconstruit, parte din imobilul în litigiu, iar prin recursul formulat, se critică tocmai legalitatea acestei dispoziţii.

Existenţa tranzacţiei între reclamantă şi R.A.A.P.P.S. nu afectează finalitatea recursului declarat de către M.F.P., deoarece nu s-a dat eficienţă tranzacţiei în prezenta cauză, iar litigiul nu a fost stins prin înţelegerea părţilor, convenţia producând efectele prevăzute de părţile contractante în afara acestui cadru procesual.

Este nerelevant din acest punct de vedere şi faptul că, în baza tranzacţiei anterior menţionate, s-a realizat punerea în executare a deciziei de apel recurate, în urma admiterii acestuia şi a desfiinţării titlului executoriu, toate actele de executare fiind desfiinţate de drept, conform art. 379¹ C. proc. civ.

Se reţine, în acelaşi timp, că M.F.P. a fost citat în cauză în baza art. 64 C. proc. civ., în numele Statului Român indicat de către R.A.A.P.P.S. ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pârâta având doar un drept de administrare asupra imobilului. Cererea de arătare a titularului dreptului a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 521 din 6 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în prezentul ciclu procesual parcurs în cauză.

Chiar dacă intervenientul nu a înlocuit pe pârâta iniţială R.A.A.P.P.S., în acest sens fiind necesar acordul reclamantei, în conformitate cu art. 66 alin. (1) C. proc. civ., poziţia procesuală a intervenientului arătat ca titular al dreptului este asimilabilă celei a pârâtului, alături de pârâta iniţială ori, cel puţin, a unui intervenient în interes propriu, conform art. 66 alin. (2) coroborat cu art. 58 C. proc. civ.

În această situaţie, intervenientul M.F.P. beneficiază de independenţă procesuală, putând face orice apărări şi susţineri pentru protejarea dreptului său subiectiv, indiferent de poziţia procesuală adoptată de pârâta iniţială, inclusiv de renunţarea la judecarea recursului declarat în cauză.

Instanţa de apel a reţinut că prin HG nr. 115/1990 imobilul a fost dat în administrarea R.A.L., iar în prezent, partea de imobil ce nu a fost restituită reclamantei se află în proprietatea privată a statului şi este dată în administrarea R.A.A.P.P.S. în baza HG nr. 60/2005, succesiv modificată, fără ca această situaţie juridică să fie contestată în cauză.

Şi în virtutea pretinsei calităţi a statului de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, M.F.P. justifică interesul pentru apărarea acestui drept în cadrul cererii în revendicare, tinzând la respingerea cererii.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi respinsă excepţia lipsei de interes a M.F.P. în declararea recursului.

Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs vizează, în primul rând, respingerea, de către instanţa de apel, a excepţiei tardivităţii declarării apelului de către reclamanta A.I.S., la termenul din 11 februarie 2010.

Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţia instanţa de apel este legală, în condiţiile în care hotărârea primei instanţe a fost comunicată reclamantei la adresa iniţial indicată drept domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură în cauză, şi nu la noul domiciliu ales.

Astfel, se reţine că sentinţa civilă nr. 521/2003 a fost comunicată la adresa din Bucureşti, str. Bruxelles, la sediul cabinetului Ş.D., conform menţiunii din procura datată 15 ianuarie 1998, dată de avocat P.F. lui Ş.D. (P.F. fiind împuternicit de către reclamantă prin procura dată în faţa consulului României la Paris).

În cursul judecăţii, în dosarul nr. 1270/2001 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din primul ciclu procesual parcurs în cauză, s-a depus procura generală dată de către reclamantă în faţa consulului României la Paris, autentificată la 18 ianuarie 2000, în favoarea avocatului L.C., pentru orice acte juridice şi procesuale legate de restituirea tuturor bunurilor imobiliare din România. În cuprinsul procurii se menţionează, ca domiciliu ales, sediul cabinetului de avocatură al acestui mandatar, în Bucureşti, str. Gogol. Această alegere de domiciliu este confirmată prin concluziile scrise depuse în rejudecare.

În aplicarea art. 67 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dacă persoana care a dat un mandat general nu are nici domiciliul, nici reşedinţa în ţară, dreptul de reprezentare se presupune dat, procura anterior menţionată a asigurat reprezentarea de către numitul mandatar şi în cauza de faţă, pentru care a operat şi alegerea de domiciliu.

În aceste condiţii, comunicarea sentinţei nu a avut loc la domiciliul ales (cu atât mai mult cu cât, încă de la prima instanţă, avocatul Ş.D., la care operase alegerea iniţială de domiciliu, a învederat că reclamanta nu mai are domiciliul ales la adresa sa).

Sentinţa a fost comunicată abia la data de 7 decembrie 2009, în urma cererii reclamantei, la adresa indicată de aceasta (la noul sediu al cabinetului de avocatură al mandatarului L.C.), însă acest fapt este fără relevanţă pentru curgerea termenului de apel, în condiţiile în care reclamanta declarase deja apel la data de 14 octombrie 2009.

Or, conform art. 284 alin. (3) C. proc. civ., dacă partea face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel, cu consecinţa curgerii de la această dată a termenului de 15 zile pentru declararea apelului, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, actul de procedură al apelului a fost efectuat înlăuntrul termenului legal.

În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentului privind o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., din moment ce nu s-a constatat în prezenta cauză că ar fi operat o repunere a reclamantei în termenul de declarare a căii de atac.

De asemenea, este fără relevanţă împrejurarea învederată prin motivele de recurs, în sensul că reclamanta ar fi avut cunoştinţă de sentinţă înainte de data declarării apelului, în condiţiile în care o atare împrejurare nu este prevăzută printre cazurile de echipolentă reglementate în art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Dat fiind caracterul de excepţie al acelor cazuri legale, de la regula din alin. (1), acestea sunt de strictă aplicare şi interpretare, neputând fi extinse prin analogie la alte situaţii ce nu sunt expres prevăzute de legiuitor.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi respins motivul de recurs vizând modul de soluţionare, de către instanţa de apel, a excepţiei tardivităţii declarării apelului.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile privind corelaţia dintre cererea în revendicarea unui bun ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi acest act normativ special cu caracter reparator.

Instanţa de apel, prin Decizia recurată, a reţinut că reclamanta, deşi a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării, nu a obţinut restituirea în natură a întregului imobil ce a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Astfel, prin Decizia nr. 316 din 6 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S. (dosar apel), s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a unei părţi din imobil, respectiv terenul în suprafaţă de 1410,75 mp şi construcţia descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923, respingându-se solicitarea de restituire a construcţiei edificate de Statul Român, după preluare, pe suprafaţa la sol de 138,75 mp, reprezentând corpul anexă P+E+garaj şi terenul aferent acesteia, neconstruit, în suprafaţă de 25,50 mp.

Instanţa de apel a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la redobândirea, în cadrul cererii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a posesiei bunului litigios nerestituit în procedura administrativă, în limitele în care a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a Drepturilor Omului, a fost tranşată prin Decizia nr. 33 pronunţată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel, deşi a făcut referire la această decizie obligatorie a instanţei supreme, nu a făcut o aplicare corespunzătoare a acesteia.

Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanţe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură an cave, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea, în natura a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.". S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.

S-a arătat, totodată, că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.".

Decizia dată în interesul legii are caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (în forma anterioară Legii nr. 202/2010).

Aprecierile din cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă şi cererile în revendicare formulate anterior, însă doar în măsura în care persoana îndreptăţită a iniţiat şi epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obţine restituirea în natură a imobilului, în totalitate sau în parte, precum în speţă.

Şi această din urmă ipoteză intră sub incidenţa deciziei date în interesul legii, care se preocupă de problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ., arătând explicit că este pe deplin aplicabil principiul deda tma iza în cazul cererilor în revendicare formulate de persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a distinge în funcţie de data formulării cererii în revendicare.

Situaţia în care proprietarul deposedat abuziv de către stat de un imobil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulează cerere în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iniţiază şi finalizează procedura Legii nr. 10/2001 pentru acelaşi imobil, este asimilabilă, din punctul de vedere al consecinţelor juridice produse de parcurgerea procedurii administrative, cu cea în care aceeaşi persoană formulează cerere în revendicare ulterior epuizării procedurii Legii nr. 10/2001, la care Decizia în interesul legii se referă explicit.

În ambele cazuri, operează regula decta una ixa (Decizia nr. 33 menţionează şi principiul securităţii raporturilor juridice), în sensul că, odată parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilităţile acestuia de redobândire a posesiei asupra bunului.

Mai mult, în cazul cererii în revendicare formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru care nu s-a obţinut o hotărâre judecătorească de restituire până la finalizarea procedurii speciale, soluţionarea în fond, în urma reluării judecăţii, a pretenţiilor vizând imobilul ce nu a fost restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, fie şi numai în parte, ar echivala cu exercitarea unui control judiciar asupra deciziei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în baza legii ori chiar cu încălcarea puterii de lucru judecat a eventualei hotărâri judecătoreşti pronunţate în contestaţia formulată în temeiul legii speciale, ceea ce nu poate fi acceptat.

Un asemenea control se poate exercita doar în condiţiile prevăzute de legea specială, iar faptul că, în speţă, reclamanta nu a înţeles să uzeze de contestaţia împotriva deciziei nr. 316 din 6 octombrie 2003 emise de R.A.A.P.P.S. este imputabil acesteia şi nu poate constitui un motiv legitim pentru obţinerea unei hotărâri favorabile în cererea în revendicare potrivit dreptului comun.

Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu poate fi considerată o cale procesuală de complinire a procedurii legii speciale, prin care proprietarul deposedat abuziv de către stat să obţină posesia bunului nerestituit în baza Legii nr. 10/2001.

Odată exercitat dreptul de opţiune la care se referă Decizia nr. 33/2008 în interesul legii, în sensul alegerii procedurii Legii nr. 10/2001, acesta este epuizat prin finalizarea respectivei căi, nefiind posibil un demers ulterior pe calea dreptului comun şi nici măcar continuarea acţiunii în revendicare începute anterior, în sensul soluţionării în fond a acesteia pentru imobilul nerestituit în procedura Legii nr. 10/2001.

Este de observat că, în mod obişnuit, finalizarea procedurii legii speciale înainte de obţinerea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cadrul cererii în revendicare începute anterior Legii nr. 10/2001 este posibilă prin suspendarea judecăţii în condiţiile art. 46 alin. (1) din lege.

În speţă, s-a ajuns la acelaşi rezultat nu în urma suspendării judecăţii, ci în urma exercitării apelului împotriva hotărârii primei instanţe după 6 ani (s-a analizat deja chestiunea termenului de declarare a apelului), răstimp în care reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001.

Întocmai ca în cazul în care s-ar fi solicitat reluarea judecăţii prin încetarea motivelor care au generat suspendarea judecăţii, consecinţele juridice ale demersului efectuat în baza legii speciale se produc şi în cadrul apelului împotriva hotărârii prin care s-a respins în primă instanţă cererea în revendicare, în virtutea principiului decta una zio, cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar fi formulat contestaţie împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată asupra acesteia ar fi beneficiat de putere de lucru judecat.

Faptul că, în cauză, nu s-a formulat o asemenea contestaţie, nu afectează constatarea anterior expusă, Decizia necontestată producând efecte juridice inter partes şi împiedicând parcurgerea unei alte căi procesuale cu aceeaşi finalitate.

Prin motivele de recurs, raportul dintre cererea în revendicare formulată pe calea dreptului comun şi procedura Legii nr. 10/2001 a fost invocat atât sub aspectul inadmisibilităţii formulării unei cereri ce vizează un imobil în legătură cu care legea specială prevede cazurile şi condiţiile în care pot fi acordate măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, cât şi pe fondul cauzei, susţinându-se netemeinicia cererii, faţă de modul de soluţionare a pretenţiilor cu acelaşi obiect în procedura legii speciale.

Considerentele expuse prin prezenta decizie sunt de natură să valorifice susţinerile recurentului în cea de-a doua variantă, ce au valoarea unor apărări de fond, tinzând la respingerea cererii în revendicare ca neîntemeiată, şi nu ca inadmisibilă, în virtutea existenţei unui impediment la momentul formulării cererii în revendicare.

Or, deşi se reţine că reclamanta avea deschisă calea cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun la data de 24 martie 1998, când a formulat cererea de faţă, nu se poate ignora că, urmare a finalizării procedurii Legii nr. 10/2001, reclamanta şi-a exercitat şi epuizat dreptul de opţiune la care se referă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi date în interesul legii, iar efectele acestei proceduri se produc şi în cauza de faţă, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii în revendicarea părţii din imobil nerestituite în procedura legii speciale.

Nu este necesară, în aceste condiţii, cercetarea aspectului relativ la calitatea de proprietar a reclamantei asupra părţii din imobil în litigiu, pe absenţa căreia şi-a întemeiat prima instanţă soluţia de respingere a cererii în revendicare, implicit, a motivelor de apel ale reclamantei pe acelaşi aspect, considerentele expuse fiind suficiente pentru menţinerea sentinţei legal adoptate în cauză.

Aprecierile anterioare subzistă şi prin raportarea la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe de o parte, Decizia nr. 33/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii conţine considerente referitoare la art. 6 din C.E.D.O. în analiza raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi reglementarea internaţională în materia drepturilor omului, acestea fiind pe deplin aplicabile şi în cazul în care proprietarul deposedat a iniţiat şi finalizat procedura Legii nr. 10/2001, având asigurat accesul la justiţie prin mijloacele indicate în lege.

În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., luând în considerare jurisprudenţa C.E.D.O. formată în aplicarea acestei norme, inclusiv hotărârea pronunţată în cauza A. şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se constată că reclamanta din cauză nu deţine un „bun actual" în sensul normei în discuţie.

Rezultă din hotărârea anterior menţionată a instanţei europene că un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, în Decizia recurată se reţin considerente în acest sens, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Or, în privinţa reclamantei din cauză nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului; mai mult, aceasta a uzat de procedura administrativă, în cadrul căreia s-a constatat că nu întruneşte nici măcar condiţiile pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil ce constituie obiectul cererii în revendicare de faţă, partea neformulând contestaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul M.F.P. este fondat şi îl va admite ca atare, modificând în tot Decizia recurată, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând, în aceste condiţii, ca lipsite de obiect celelalte motive de recurs, referitoare la greşita respingere, de către instanţa de apel, a probei cu expertiză construcţii, precum şi la cheltuielile de judecată la care M.F.P. a fost obligat în apel.

În aplicarea art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.I.S. împotriva sentinţei nr. 521 din 6 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Ia act de renunţarea recurentei-reclamante A.I.S. la judecarea recursului împotriva deciziei nr. 295/ A din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Ia act de renunţarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la judecarea recursului declarat împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge excepţia lipsei de interes a M.F.P. în declararea recursului împotriva aceleiaşi decizii.

Admite recursul M.F.P. împotriva deciziei nr. 295/ A din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, modifică în tot Decizia, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.I.S. împotriva sentinţei nr. 521 din 6 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 8049/2011. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7645/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: