ICCJ. Decizia nr. 8049/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8049/2011
Dosar nr.2940/3/2009
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 276 din 26 februarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2940/3/2009 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă s-a dispus: a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat a primului capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlul valabil a imobilului; s-a dispus respingerea capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientei B.R.; s-a respins acţiunea împotriva pârâtei B.R. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; s-a dispus admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; s-a admis acţiunea în revendicare privind pe reclamanta D.M.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC A. SA şi H.C., B.A. şi B.R.; au fost obligaţi pârâţii H.D.M. şi H.A. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. Ocolului, în suprafaţă de 143,73 m.p. subsol şi pivniţă precum şi pârâţii B.A. şi B.I.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Ocolului, în suprafaţă de 143,73 m.p. şi suprafaţa de 20 m.p. teren; s-a dispus obligarea pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 380 m.p. teren situat în Bucureşti, str. Ocolului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Autoarea reclamantei numita B.E., împreună cu soţul său, B.G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Ocolului, prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov şi transcris în registrul de transcripţiuni.
Pentru individualizarea bunului imobil, actul de proprietate al autorilor reclamantei face trimitere la actul de tranzacţiune autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat (dosar nr. 198/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi la actul de cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat în acelaşi dosar.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, unde figurează B.E.
Prin Decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, s-a constatat inexistenţa dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din str. Ocolului ca efect al preluării imobilului fără titlu. Prin sentinţa civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului.
În ceea ce priveşte dovedirea calităţii de moştenitor a reclamantei, Tribunalul reţine ca prin certificatul de calitate de moştenitor nr. 573/1975 reclamanta D.M.M. este unica moştenitoare a fostei proprietare B.E., pe numele căreia a fost naţionalizat imobilul şi care a decedat la data de 22 octombrie 1974, după ce anterior, în anul 1952 decedase si autorul B.G., care a lăsat ca unic moştenitor pe soţia sa B.E., conform procesului verbal din 18 martie 1953.
În ceea ce priveşte identitatea imobilului revendicat cu cel din titlul de proprietate al autorilor reclamantei, Tribunalul reţine că la data de 5 octombrie 2009, a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică în construcţii, efectuat de expert tehnic Ş.G., care a concluzionat că imobilul situat în Bucureşti, str. Ocolului, naţionalizat în anul 1958 este unul şi acelaşi cu imobilul situat în prezent la aceeaşi adresă poştală şi revendicat de reclamantă şi nu a suferit modificări la construcţii. De asemenea, la data de 11 iunie 2009 a fost depus la dosar raportul de expertiză topografică, efectuat de expert C.G., care a concluzionat că imobilul din str. Ocolului, se regăseşte în titlurile autoarei reclamante, respectiv contractul de vânzare cumpărare transcris în registrul de transcripţiuni din 7 iunie 1919 şi autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Prin notificarea B.E.J. D.I.C., înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 01 februarie 2002 din dosarul nr. 6802/2000 (nr. nou 198/3/2000) al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului in litigiu.
Prin contractul de vânzare cumpărare din 13 mai 1998, apartamentul situat în Bucureşti str. Ocolului, a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâţii H.D.M. şi H.A.
De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare, apartamentul situat în Bucureşti str. Ocolului a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâţii B.A. şi B.I.G.
Prin sentinţa civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 în contradictoriu cu pârâţii-intervenienţi B.A. şi B.I.G. şi pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC A. SA s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului. De asemenea, prin Decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul civil nr. 3452/2003 în contradictoriu cu pârâţii-intervenienţi H.D.M., H.A. şi pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC A. SA s-a constatat inexistenţa dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din str. Ocolului.
Dat fiind caracterul declarativ al hotărârilor judecătoreşti menţionate, efectele acestora se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul titularului iniţial.
În drept, Tribunalul a reţinut că analiza cererii în revendicare, nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, după cum se va dezvolta in cele ce urmează, premise impuse de altfel si prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Pornindu-se de la premisa preluării in cauza fără titlu valabil de către stat, precum si cea a menţinerii contractelor de vânzare cumpărare deţinute de pârâţii din prezenta cauza, încheiate in baza Legii nr. 112/1995, Tribunalul a constat că prevederile de drept substanţial ale aceluiaşi act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşilor cumpărători, nu pot fi ignorate in compararea de titluri presupusa de cererea in revendicare dedusa judecăţii.
Aşa cum s-a stabilit şi în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cat timp exista legea specială, ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudicial creat proprietarilor prin preluarea abuzivă, a imobilelor în perioada 1945-1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu se poate accepta o soluţie discriminatorie presupusa de posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare întemeiata pe dispoziţiile de drept comun, cu o finalitate superioara celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situaţie similara celei de faţă, s-ar ajunge la acordarea de masuri reparatorii doar în echivalent şi nu la restituirea în natura.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu buna credinţă, ci şi preferabilitatea acestor contracte in considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile si al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Ar părea in aceste condiţii că, în compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare, in virtutea voinţei legiuitorului este preferabil titlul dobânditorului de buna credinţa, statut întrunit in cauza deoarece contractele de vânzare cumpărare ale pârâţilor au fost menţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv sentinţa civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 si Decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul civil nr. 3452/2003.
Cu toate acestea instanţa de fond a reţinut că nu poate fi ignorată jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privata consacrat de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, practica ce s-a format chiar in cauzele româneşti soluţionate de Curte începând cu cauza P. contra României din 01 decembrie 2005 şi continuând cu S. şi P. şi altele.
În aplicarea raţionamentului conceput de Curtea europeana, instanţa naţională nu poate decât sa constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia europeana pentru apărarea drepturilor omului, ce se aplica prioritar legii naţionale, in temeiul art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, dar si al deciziei în interesul legii menţionate mai sus pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În mod constant Curtea a analizat în fiecare speţa în parte respectarea ori, dimpotrivă încălcarea normelor Convenţiei Europene a drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând existenta unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, noţiunea de "bun" are un caracter autonom în jurisprudenţa Curţii, întrând in aceasta categorie atât bunul actual, constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar şi în speranţa legitima.
Aceasta decurge, în cazul de faţă din interesul patrimonial născut prin recunoaşterea preluării abuzive de către stat a imobilului aparţinând autorilor reclamantei, prin hotărârile judecătoreşti irevocabile menţionate mai sus, chiar dacă înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea acestor hotărâri judecătoreşti.
Prin prisma acestor aprecieri se constată că reclamanta din prezenta cauza deţine un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a mai reţinut că instanţa europeana a drepturilor omului, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constat existenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativa locală a apartamentelor în litigiu ce au aparţinut foştilor proprietari, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in condiţiile prevăzute de lege, in sensul ca dreptul intern răspunde exigentelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza S.).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii de privare de proprietate a titularului, C.E.D.O. ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Totodată demersul reclamantei de recuperare a bunului imobil in materialitatea sa este consecinţa directa a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuziva de către stat, si in acelaşi timp a lipsei oricărei reparaţii sub orice forma a prejudiciului suferit de reclamanta, care sa pună capăt acestei încălcări.
Deşi Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat si ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sene cauzele F. şi K. contra României, din 2009).
Astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâţii sunt şi ei deţinători ai unui titlu asupra imobilului dispun de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Însă, viciul care afectează titlul autorului acestora, statul, radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului pârâţilor în concurs cu cel al reclamanţilor, mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât atât reclamanta cat şi pârâţii deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil si au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, in conflictul dintre ele Tribunalul va recunoaşte preferabilitatea titlului reclamantei ca fiind cel originar provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
În aceeaşi idee s-a reţinut că, Curtea Europeană a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza P. sau cauza F. c. România din 2009).
Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către C.N.V.M. şi transformarea titlurilor de valoare ale primului în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriaş, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, aşa cum am arătat, Constituţia, dar şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanţe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalentă Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanţă a şi făcut în cauză.
Principiul securităţii circuitului civil, la care face de altfel, referire şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat şi pe chiriaşul cumpărător. Înalta Curte leagă însă acest principiu de necesitatea ca chiriaşul să nu suporte consecinţele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenţia. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriaşului la posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului, astfel încât dreptul sau conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanţial.
Pentru ansamblul acestor considerente, apreciind ca titlul reclamantei este mai caracterizat, tribunalul, a admis acţiunea în revendicare, şi a obligat pârâţii H.D.M. şi H.A. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. Ocolului, în suprafaţă de 143,73 m.p. subsol şi pivniţă; şi respectiv pe pârâţii B.A. şi B.I.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Ocolului, în suprafaţă de 143,73 m.p.
În ceea ce priveşte revendicarea suprafeţei de teren de 380 m.p. situata la aceeaşi adresa, si care încă se găseşte in patrimoniul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Tribunalul a constat că prin efectul hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus, respectiv sentinţa civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 si Decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul civil nr. 3452/2003, prin care s-a constatat inexistenta titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, preferabilitatea titlului reclamantei este urmarea desfiinţării titlului statului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii B.A., B.I.G., H.A., H.C., Municipiul Bucureşti prin Primarul General iar prin Decizia civilă nr. 42 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul părţilor, reţinându-se următoarele:
Prima instanţa a stabilit starea de fapt în conformitate cu probatoriul administrat în cauză şi a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile formulate prin apelul lor de către apelanţii-pârâţi persoane fizice, instanța de apel a reținut că principala critică a sentinţei apelate se referă la încălcarea dispozitivului deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deşi aceasta este obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ.
Cu privire la această critică, trebuie reţinut un aspect foarte important al speţei de faţă, şi anume acela că intimata-reclamantă a formulat prezenta acţiune, la data de 25 martie 1999, înregistrată iniţial pe rolul Judecătorie sectorului nr. 2 Bucureşti.
Or, prin dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de cătreSECŢIILE UNITEîn recursul în interesul legii se dispun următoarele:
„Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 33/2008 cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun şi care au fost formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, instanţa de apel reţine că în cauza de faţă, acţiunea în revendicare a fost înaintată Judecătoriei sectorului nr. 2 Bucureşti la data de 25 martie 1999, şi înregistrată, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/200.
Având în vedere că Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a vizat doar acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi cum acţiunea ce a determinat litigiul de faţă este anterioară acestui cadru legal şi judiciar, acesteia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile dispozitivului deciziei nr. 33/2008.
În ceea ce priveşte invocarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa de apel a constat că şi acest principiu a fost tranşat tot prin dispozitivul deciziei nr. 33/2008, unde în alineatul al treilea se face trimitere la acest principiu prin raportare la concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (art. 480 C. civ. ) pe care este întemeiată acţiunea în revendicare în speţa de faţă.
Or, având în vedere obiectul recursului în interesul legii, respectiv acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că va menţine ca fiind valabile şi pentru această critică considerentele menţionate mai sus şi în care au fost expuse pe larg menţiunile din cel de-al al doilea alineat al deciziei nr. 33/2008.
Cu privire la critica întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 1/2009, instanţa de apel a reţinut că această lege a adus modificări Legii nr. 10/2001 şi a intrat în vigoare la data de 5 februarie 2009, iar la data respectivă, speţa de faţă se afla pe rolul primei instanţei.
Prin urmare având în vedere principiul neretroactivităţii legii noi, toate modificările efectuate devin aplicabile de la data la care legea nouă a intrat în vigoare, astfel că nici dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii.
Cu privire la critica întemeiată pe chestiunea preferabilităţii titlului, instanța de apel a apreciat că tribunalul a argumentat în mod concludent şi pertinent de ce titlul reclamantei este preferabil titlului pârâţilor.
Astfel, s-a reţinut că sub aspectul valorii juridice a celor două titluri deşi situaţia constată că atât reclamanta cat şi pârâţii deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil si au un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, in conflictul dintre ele instanța de fond a recunoscut preferabilitatea titlului reclamantei, ca fiind cel originar provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în perfecta legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Ca atare, reţine instanţa de apel, raţiunea pentru care tribunalul a dat prioritate titlului intimatei-reclamantei constă în faptul că acesta provine de la adevăratul proprietar.
Având în vedere criticile apelanţilor-pârâţi persoane fizice care fac trimitere şi la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Drepturilor Omului, Curtea constată că sentinţa apelată răspunde motivat şi la această problemă a aplicării dispoziţiilor convenţionale, cu trimitere la o speţă recentă în care se demonstrează din nou lipsa de eficienţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi prin naţionalizare de bunurile lor, astfel: Curtea Europeană a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza P., sau cauza F. c. Romania din 2009).
Mai mult decât atât, reţine instanța de apel, că din lecturarea motivelor de apel formulate de către apelanţii-pârâţi persoane fizice nu rezultă cu certitudine criticile concrete pe care aceştia le-au au faţă de sentinţa apelată în sensul că prin toate motivele de apel nu se face decât o reluare a conţinutul deciziei nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la apelul formulat de către apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, s-a reţinut că şi criticile acestui apelant sunt nefondate.
Astfel, critica conform căreia prima instanţă ar fi pronunţat sentinţa cu aplicarea greşită a legii în sensul că imobilul nu ar fi fost trecut în proprietate statului fără titlu valabil nu reprezintă decât o aserţiune neconfirmată de nici un mijloc de probă nici în fond şi nici în instanţa de apel.
O altă critică se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 6 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel s-a reţinut că tribunalul a explicat pe larg atât normele de drept intern aplicabile (provenienţa şi preferabilitatea titlurilor de proprietate ale reclamantei şi pârâţilor), cât mai ales incidenţa jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte nefuncţionalitatea mecanismului despăgubirilor acordate foştilor proprietari, prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la invocarea în motivele de apel a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, Curtea reţine că aceste dispoziţii legale nu interzic acţiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoarea la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în condiţiile existenţei Legii nr. 10/2001, şi în contextul deciziei nr. 33/2008, instanţa de apel a expus pe larg mai sus, chestiunea de principiu constând în aceea că în speţa de faţă pe de o parte ne aflăm într-o situaţie diferită, deoarece acţiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că Decizia nr. 33/2008 se referă la acţiunile formulate ulterior intrării acesteia în vigoare, iar pe de altă parte considerentele deciziei respective nu exclud de plano în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. o astfel de acţiune în revendicare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii B.A., B.I.G., H.A. şi H.C. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de toţi pârâţii recurenţi vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, în esenţă, recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, încălcându-se dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 data de I.C.C.J.SECŢIILE UNITEîn recurs în interesul legii şi implicit ale principiului specialia generalibus derogant.
În aceeaşi idee, se susţine că au fost încălcate atât dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol, cât şi principiul securităţii raporturilor juridice fiind deposedaţi de un bun, apărat de acest articol dar şi de art. 44 din Constituţia României, în condiţiile în care faţă de titlul lor de proprietate a fost dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa la 25 martie 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost investită cu o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv, (în perioada comunistă) îndreptată împotriva chiriaşilor – cumpărători, ce au dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, iar în condiţiile în care atât reclamanta cât şi pârâţii deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, având un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel ca şi cea de fond,au făcut o analiză a preferabilităţii titlului în raport de proprietarul iniţial al imobilului.
În astfel de situaţii, C.E.D.O., a reţinut în repetate rânduri, că vânzarea de către stat a unui bun al altora, chiar atunci când este anterioară comparării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, iar terţii au fost de bună-credinţă reprezintă o privare de bun (cauza P. c/a României, cauza P. c/a României).
Or, această privare, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a interpretat şi în cazul reclamantei, este contrară articolului 1 din Tratatul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, aţa cum s-a arătat mai sus, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriaşilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Imobilul din litigiu a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, unde figurează B.E.
Prin Decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, a Tribunalului București irevocabilă, s-a constatat însă inexistenţa dreptului de proprietate al statului, asupra imobilului din str. Ocolului, ca efect al preluării imobilului fără titlu (prin sentinţa civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului)
Este adevărat, că, pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat a bunului revendicat. Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deţinute de stat la data intrării sale în vigoare, art. 21.
Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21, or, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deţinut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.
Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana îndreptăţită are deschisă şi după intrarea în vigoare a acestei legi calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva chiriaşilor-cumpărători.
Desigur că, soluţionarea unei asemenea acţiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispoziţiile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, întrucât în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, acţiunea în revendicare fiind, prin definiţie, acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate, dacă reclamanta este sau nu proprietară şi cum, în speţă, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea de proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului, instanţa a analizat acest aspect şi în raport de Decizia civilă nr. 492 din 21 mai 2004 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat inexistenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilului, ca efect al preluării imobilului fără titlu.
Este real, ca prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, (obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) se statuează că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."
Însă, în cauză, acest principiu nu este incident si de altfel nu sunt incidente nici dispozițiile deciziei sus evocate, întrucât în soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă (împotriva subdobânditorilor imobilului), înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente şi aplicabile doar dispoziţiile de drept comun şi nu ale legii speciale.
În atare condiţii, admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar este posibilă.
Referitor la compatibilitatea dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, trebuie reţinut că, Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
În cauză, soluţia de admitere a acţiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva chiriaşilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 se justifică atât în raport de data înaintării acțiunii în revendicare 25 martie 1999, cât şi din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului, şi a jurisprudenţei C.E.D.O. Garanţiile conferite de Convenţie protejează atât pe reclamantă, cât şi pe pârâţi, deoarece şi unii şi ceilalţi sunt titularii unui „bun" în sensul Convenţiei.
Pentru reclamantă, acest „bun" îl reprezintă tocmai Decizia nr. 492 din 21 mai 2004 a Tribunalului București, şi respectiv Decizia civilă nr 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2 irevocabile, (pronunţate în contradictoriu cu pârâții), prin care s-a constatat inexistenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilului, ca efect al preluării fără titlu, ceea ce echivalează cu recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantei.
Fata de caracterul declarativ al hotărârilor judecătorești, sus evocate, efectele acestora se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul titularului inițial.
Este real că în egală măsură, şi pârâţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare rezultă din următoarele hotărâri judecătorești prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare –cumpărare, şi anume Decizia civilă nr. 492 din 21 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti şi respectiv sentinţa civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2, însă acest titlu este afectat de nevalabilitatea titlului statului, nevalabilitate constatată de altfel prin hotărârile judecătorești sus evocate.
Or, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, de data înaintării acțiunii în revendicare,anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie ce exclude aplicabilitatea dispozițiilor Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J. Secțiile Unite, de recunoaşterea preluării abuzive de către stat a imobilului din litigiu aparținând autorilor reclamantei, prin hotărârile judecătorești irevocabile sus menţionate (chiar dacă înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea acestor hotărâri, cauza P. c/ României şi cauza P. c/României) de existenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantei, de viciul ce afectează titlul autorului pârâților, statul, viciu ce se extinde şi asupra titlului deținut de pârâţi, în mod corect şi legal, atât instanţa de apel, ca de altfel şi cea de fond că, în mod corect şi legal au reţinut că preferabilitatea titlului reclamantei este urmarea desfiinţării titlului statului, în condiţiile în care provine de la proprietarul iniţial, ce dobândise bunul în condiţii legale anterior preluării abuzive.
Din perspectiva celor expuse, în cauza dedusă judecăţii, dreptul reclamantei se bucură de preferabilitate, (prioritatea şi preferabilitatea titlului reclamantei constă în faptul că acesta provine de la adevăratul proprietar) în condiţiile în care dreptul de proprietate al recurenţilor pârâţi a fost dobândit de la Stat, acesta din urmă neavând vreodată un titlu legal pentru deţinerea şi înstrăinarea imobilului.
Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâţii B.A., B.I.G., H.A. şi H.C. împotriva deciziei nr. 42/ A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7995/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7920/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
