ICCJ. Decizia nr. 8302/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8302/2011
Dosar nr. 8695/118/2009
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1553 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta T.I.G., în contradictoriu cu paraţii Primarul Oraşului Eforie, Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi pârâţii neconvenienți N.V.D., N.H.T., N.A.R. şi N.V., dispunându-se anularea parţială a Dispoziţiei nr. 78 din 26 februarie 2008 emisă de Primarul Oraşului Eforie, în referire la art. 2 din dispoziţie, în sensul anulării obligaţiei reclamantei de a se subroga în drepturile reconvenientului.
S-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat între Consiliul Local Eforie şi N.C. cu privire la terenul în suprafaţă de 375 mp. ce a făcut obiectul restituirii în natură către reclamantă prin dispoziţia nr. x din 26 februarie 2008.
A fost obligat pârâtul Consiliul Local Eforie la emiterea unei hotărâri privind scoaterea terenului în suprafaţă de 375 mp proprietatea reclamantei, din domeniul privat al Oraşului Eforie.
S-a dispus anularea numărului cadastral x/2002 cu care este înregistrată lucrarea topografică în ceea ce priveşte terenul proprietatea reclamantei în evidenţele Oficiului de cadastru şi Intabulare Constanţa.
A fost respinsă cererea reconvenţională, ca nefondata, pârâţii şi reconvenienţii fiind obligaţi către reclamantă la plata sumei de 2.700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie - dispusă după desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, conform deciziei civile nr. 180/C din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, a sentinţei nr. 1608 din 19 decembrie 2008 - tribunalul a stabilit că prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 2844/118/2008, reclamanta T.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar, Consiliul Local Eforie şi N.C. (decedat pe parcursul judecăţii şi a cărui poziţie procesuală a fost preluată de moştenitorii legali), anularea parţială a dispoziţiei nr. 78 din 26 februarie 2008 emisă de Primarul Oraşului Eforie, în sensul eliminării art. 2 din dispoziţie, cu consecinţa înlăturării sarcinii de a se subroga in drepturile concedentului cu privire la suprafaţa de 375 mp ce face obiectul contractului de concesiune din 7 aprilie 1999, nulitatea absolută parţială a contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat între pârâţii Consiliul Local Eforie şi N.C., în sensul modificării obiectului contractului prin diminuarea cu cei 375 mp ce au fost restituiţi reclamantei prin dispoziţia nr. 78 din 26 februarie 2008, obligarea pârâtului Consiliul Local Eforie la emiterea unei hotărâri privind scoaterea terenului din domeniul privat al Oraşului Eforie precum şi anularea numărului cadastral cu care este înregistrat terenul proprietatea reclamantei in evidenţele registrului de cadastru.
Reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 a Tribunalului Constanţa, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea sa şi s-a dispus obligarea pârâtului Primarul Oraşului Eforie la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 375 mp ce formează lotul nr. 18 din parcelarea Leautey, statuându-se prin aceeaşi sentinţă şi asupra nelegalităţii contractului de concesiune.
S-a susţinut că, deşi autoritatea locală a fost parte în acel proces, pârâtul Primarul Oraşului Eforie a emis dispoziţia contestată cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi fără a ţine cont de hotărârea judecătorească sus-citată, care a clarificat aspectele legate de titlul reclamantei şi de modalitatea de preluare a bunului de către stat.
Prin cerere reconvenţională, pârâtul N.C. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 78 din 26 februarie 2008 prin care a fost restituit în natură reclamantei, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul compus din teren în suprafaţă de 375 mp, pretinzând obligarea Primarului Oraşului Eforie şi Oraşului Eforie să acorde acesteia măsuri reparatorii în echivalent prin compensare iar, în subsidiar, să-i restituie reclamantei doar suprafaţa de 200 mp.
Judecătorul fondului a avut în vedere faptul că prin dispoziţia nr. 78 din 26 februarie 2008 emisă de Primarul Oraşului Eforie s-a restituit, în natură, reclamantei imobilul teren în suprafaţă de 375 mp, lotul 18 parţial, din parcelarea K Leautey situat în localitatea Eforie Nord. Prin art. 2 se menţionează că imobilul teren ce se restituie în natură este afectat de contractul de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat între Primăria Oraşului Eforie şi pârâtul neconvenienți N.C., pentru care s-a obţinut Autorizaţia de construire din 12 iunie 2000.
Dispoziţia nr. 78 din 26 februarie 2008 a fost emisă ca efect a punerii în executare a sentinţei civile nr. 1185 din 20 iulie 2005 pronunţate de Tribunalul Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care pârâtul Primarul Oraşului Eforie a fost obligat să restituie în natură reclamantei imobilul în suprafaţă de 375 mp situat în localitatea Eforie Nord, având ca vecinătăţi la Est - lot 15, la Vest - str. Proiectată, la Nord - parte din lot 18, la Sud - lot nr. 19, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing. B.M.
Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că la data întocmirii contractului de concesiune, 07 aprilie 1999, exista o cerere de restituire a imobilului formulată de autorul reclamantei, înregistrată sub nr. 3726/1992, astfel încât concesionarea terenului litigios s-a efectuat prin act administrativ încheiat cu încălcarea legii.
În consecinţă, a apreciat instanţa de fond, că valabilitatea contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat între Primăria Oraşului Eforie şi pârâtul reconvenient N.C. a fost analizată, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa, hotărâre rămasă irevocabilă.
Or, unul din efectele puterii de lucru judecat îl constituie obligativitatea, ce presupune ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 a Tribunalului Constanţa nu s-a instituit nici o obligaţie în sarcina reclamantei, astfel că art. 2 din dispoziţia nr. 78 din 26 februarie 2008 emisă de către pârâtul Primarul Oraşului Eforie, prin care a fost obligată să se subroge în drepturile concedentului este nelegală, deoarece pârâtul nu mai putea dispune în legătură cu un bun ce a fost restituit în proprietatea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească, fiind obligat în virtutea acestei hotărâri să restituie în natură imobilul liber de sarcini, cu atât mai mult cu cât prin aceeaşi sentinţă s-a statuat asupra nelegalităţii contractului de concesiune încheiat între Consiliul Local Eforie şi N.C., cu referire la terenul proprietatea reclamantei.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 10 din Legea nr. 50/1991 pot fi concesionate prin licitaţie publică, în condiţiile respectării documentaţiei de urbanism, doar terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrative teritoriale.
Aceste dispoziţii se completează cu prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 219/1998 conform cărora pot forma obiectul concesiunii numai bunurile proprietate publică sau privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei.
Prin hotărâre judecătorească s-a statuat, irevocabil, că bunul nu a trecut niciodată în proprietatea statului sau a unităţii administrativ teritoriale şi nu putea face obiectul concesionării, decât cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate.
S-a reţinut şi incidenţa disp. art. 11 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora nu pot forma obiectul concesiunii terenurile libere de construcţii aflate in administrarea primăriilor şi care pot fi revendicate de foştii proprietari.
Or, reclamanta a făcut dovada faptului că Primăria Oraşului Eforie a fost încunoştinţată încă din anul 1993 despre demersurile efectuate în vederea restituirii imobilului.
În aceste condiţii, contractul de concesiune a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 375 mp proprietatea reclamantei.
În lumina dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, conform cărora proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, instanţa de fond a obligat pârâtul Consiliul Local Eforie la emiterea unei hotărâri privind scoaterea bunului imobil din domeniul privat al Oraşului Eforie, iar ca o consecinţă a constatării nulităţii parţiale a contractului de concesiune încheiat între Consiliul Local Eforie şi pârâtul N.C. cu privire la terenul în suprafaţă de 375 mp şi a efectelor acestei sancţiuni - repunerea părţilor în situaţia anterioară, s-a dispus şi anularea numărului cadastral x/2002 sub care este înregistrată lucrarea topografică, în ceea ce priveşte terenul proprietatea reclamantei, în evidenţele Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa.
Cererea reconvenţională a fost respinsă, apreciindu-se că dispoziţia nr. 78 din 26 februarie 2008 a fost emisă ca efect al punerii în executare a sentinţei civile nr. 1185 din 20 iulie 2005, astfel că la acest moment instanţa nu mai poate obliga pârâtul Primarul Oraşului Eforie să acorde teren în echivalent sau să restituie reclamantei doar 200 mp din lotul 18, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus restituirea unui imobil teren în suprafaţă de 375 mp, individualizată prin hotărâre. A proceda în altă manieră ar însemna încălcarea principiului puterii de lucru judecat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâţii autorităţi locale Primarul Oraşului Eforie, Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie, care au criticat soluţia pe considerentul greşitei dezlegări în drept date asupra temeiului de nulitate parţială al dispoziţiei nr. 78 din 26 februarie 2008, apreciindu-se că instanţa de fond a ignorat disp. art. 14 din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice de aplicare a legii, cuprinse în pct. 14.1., care statuează în sensul că subrogarea intervine în acest caz de drept.
Legiuitorul nu a reglementat doar cu titlu de opţiune menţionarea de către persoana deţinătoare, în dispoziţia de restituire a bunului, a contractelor civile sau comerciale care îl grevează, ci a instituit o obligaţie în acest sens, iar în speţă, beneficiarei măsurii reparatorii de restituire în natură i-a fost făcută cunoscută existenţa contractului de concesiune din 7 aprilie 1999, obligaţiile fiind transmise reclamantei în acest mod conform legii, iar nu prin simpla voinţă a autorităţii locale deţinătoare.
Astfel fiind, subrogarea intervine de drept, fără ca beneficiarul să aibă posibilitatea de a alege şi fără ca emitentul dispoziţiei să poată obliga la subrogare, aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond.
A fost criticată şi motivarea care nu ţine seama de faptul că acest contract de concesiune a fost încheiat în anul 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind respectate la încheierea actului dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 50/1991. Terenul concesionat lui N.C. îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege pentru a putea fi concesionat, în sensul că se afla în proprietatea privată a oraşului Eforie conform Legii nr. 69/1991 şi era construibil.
A fost invocată buna-credinţă a părţilor contractului de concesiune, potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ., în speţă nefiind dovedită reaua-credinţă.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel, în termen legal, şi pârâţii reconvenienţi N.V., N.V.D. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorilor N.H.T. şi N.A.R., criticile vizând valabilitatea contractului de concesiune din 07 aprilie 1999 încheiat de autorităţile locale cu autorul lor N.C.
Apelanţii reconvenienţi au apreciat că tribunalul a soluţionat în condiţii de necompetenţă materială capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de concesiune, câtă vreme judecarea unui asemenea petit revine secţiei de contencios administrativ al tribunalului, actul fiind emis în temeiul mai multor hotărâri ale Consiliului Local Eforie (154/1997, 119/1997 şi 99/1999), a căror anulare nu a fost solicitată de către reclamantă.
Nu s-a solicitat, deopotrivă, nici nulitatea licitaţiei din 24 aprilie 1999, iar instanţa de fond nu a avut în vedere că atât aceasta, cât şi încheierea contractului de concesiune şi procesul-verbal de punere în posesie a concesionarului sunt ca dată anterioare formulării notificării şi emiterii dispoziţiei primarului în sistemul Legii nr. 10/2001, dar şi hotărârilor judecătoreşti de care se prevalează intimata reclamantă.
Apelanţii au considerat că tot de competenţa secţiei de contencios administrativ este şi capătul de cerere privitor la obligarea autorităţii locale de a scoate imobilul din domeniul privat, fiind făcută trimitere la dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.
S-a solicitat să se aibă în vedere poziţionarea imobilului pentru care s-a dispus restituirea în natură, anume că prin raportul de expertiză efectuat de expert B.M. şi pe baza căreia s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1185/2005 a Tribunalului Constanţa în Dosarul nr. 3110/2002, suprafaţa de teren identificată prin expertiza topografică D. trebuie deplasată cu doi metri înspre interiorul lotului nr. 18, precum şi împrejurarea că în decizia I.C.C.J. s-a stabilit că imobilul pentru a cărui edificare s-a eliberat autorizaţie de construire numitului N.C., în calitate de concesionar al lotului, „afectează numai cealaltă jumătate a lotului ” .
Apelanţii neconvenienți au solicitat să se constate că acest litigiu este primul în care reclamanta a înţeles să se judece cu beneficiarii contractului de concesiune, în cauza ce a constituit obiectul Dosarului nr. 3110/2002 N.C. nefigurând ca pârât, sentinţa respectivă fiind pronunţată doar în contradictoriu cu autorităţile locale.
S-a invocat şi faptul că art. 1 lit. c) din Legea nr. 219/1998 a fost introdus în lege prin art. IV al Legii nr. 528/2004, astfel că în mod eronat instanţa de fond s-a raportat la acest text inaplicabil contractului de concesiune încheiat în anul 1999. S-a făcut trimitere la reglementările care au constituit fundamentul legal al licitaţiei organizate în vedere concesionării terenului, faptul că nu era posibilă la momentul încheierii contractului anticiparea apariţiei unei legi noi, de retrocedare şi faptul că intimata reclamantă nu a făcut nici o dovadă în sensul că a comunicat prin corespondenţă autorului apelanţilor neconvenienți demersurile efectuate în legătură cu acest imobil.
S-a făcut deopotrivă trimitere la normele incidente din Legea nr. 10/2001, precum şi la prevederile din normele de aplicare, cu privire la situaţia terenurilor ocupate de construcţii cu caracter definitiv, edificate cu autorizaţie, comparativ cu terenurile pe care nu sunt edificii ori când acestea nu au fost ridicate cu autorizaţie.
Apelanţii persoane fizice au criticat şi soluţia dată cererii reconvenţionale, apreciind că autorul lor nu a avut cunoştinţă de existenţa litigiului purtat între intimata reclamantă şi autorităţile locale după încheierea contractului său de concesiune, fiind astfel necesară punerea în posesie a intimatei pe un alt amplasament.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea ambelor apeluri şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a soluţiei primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 5/ C din 17 ianuarie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru litigii de munca şi asigurări sociale, a admis apelurile civile învederate de apelanţii pârâţi Primarul Oraşului Eforie, Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie prin Primar şi N.V.D., N.H.T. şi N.A.R., şi N.V., împotriva sentinţei chile nr. 1553 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 8695/118/2009, în contradictoriu cu intimata reclamantă T.I.G.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea reclamantei
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în mod evident art. 1 din dispoziţia nr. 78 din 26 februarie 2008 a Primarului Oraşului Eforie pune în aplicare sentinţa civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 a Tribunalului Constanţa, definitivă conform deciziei 932/C din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia nr 10417 din 15 decembrie 2006 a I.C.C.J. pronunţate în Dosarul nr. 3534/1/2006.
Această soluţie a statuat în sensul obligării pârâtului Primarul Oraşului Eforie să restituie în natură, către reclamanta T.I.G., terenul în suprafaţă de 375 mp situat în Eforie Nord, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de inginerul B.M., instanţa apreciind că este posibilă atribuirea imobilului pe acelaşi amplasament cât vreme - deşi terenul este afectat de un contract de concesiune în derulare, pentru care au fost eliberate şi documentele de autorizare a unei construcţii noi - s-a probat în cauză că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, iar construcţia este poziţionată pe parcela adiacentă celei revendicate, fără afectarea terenului cerut a fi retrocedat.
S-a conchis în hotărâre în sensul că terenul nu este aşadar afectat de detalii de sistematizare aprobate prin documente legale, arătându-se că pe calea incidenţă a excepţiei de nelegalitate se poate deduce caracterul ilegal al operaţiunii juridice de concesionare, din perspectiva autorităţii locale concedente (singura care era la acea dată parte în proces ca pârât), procedură care nu conduce însă şi anularea contractului propriu-zis de concesiune.
Acest punct de vedere a fost menţinut în apel şi recurs, I.C.C.J. arătând în plus că imobilul pentru care s-a eliberat autorizaţia de construcţie numitului N.C., pentru lotul nr. 18, afectează cealaltă parte a terenului decât cea în litigiu, concluzia finală fiind aceea că terenul întruneşte sub aspect juridic toate condiţiile pentru a fi restituit în natură.
Aşadar, după parcurgerea acestei judecăţi, nu a fost soluţionată, astfel cum susţine intimata reclamantă, chestiunea valabilităţii contractului de concesiune X/1999 încheiat între Consiliul Local Eforie şi N.C., prin evocarea pe cale incidenţă a excepţiei de nelegalitate urmărindu-se de către judecătorul cauzei să definească situaţia juridică actuală a bunului şi să stabilească dacă există impedimente în restituirea în natură.
Această procedură a permis analizarea modalităţii în care terenul a intrat în patrimoniul statului (concluzia fiind aceea a unei preluări abuzive, fără titlu), precum şi dacă din perspectiva documentaţiei întocmite de autorităţile locale în temeiul Legii nr. 69/1991 şi a Legii nr. 50/1991, imobilul putea face obiectul concesiunii; analizând aceste elemente, tribunalul a arătat doar că, fără a se putea dispune anularea contractului de concesiune în procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, apelarea la excepţia de nelegalitate vizează conformitatea cu legea a operaţiunii autorităţii de concesionare a terenului litigios.
Acest punct de vedere, confirmat de altfel în căile de fundamentează în esenţă pe faptul că nu este posibilă statuarea - în această modalitate - asupra legalităţii actului intrat în circuitul juridic, pentru că în procedura de contestare a lui, legea stabileşte existenţa unei proceduri prealabile contencioase şi raportarea la legalitatea actelor normative cu caracter de autoritate pe care s-a fundamentat.
Or, intimata reclamantă nu a probat că a iniţiat în acest sens un demers în procedura contenciosului administrativ, nefiind pronunţată nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra legalităţii actelor de autoritate emise de consiliul local care au stabilit organizarea licitaţiei şi acordarea concesiunii, ori obţinerea autorizaţiilor de construire de către concesionar.
În consecinţă, reclamanta nu putea pretinde, în contestarea dispoziţiei primarului emise la 26 februarie 2008, constatarea nulităţii contractului de concesiune în partea privitoare la suprafaţa de teren restituită în natură (doar pentru a se invoca nelegala subrogare în drepturile concedentului), câtă vreme însuşi legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a unor imobile grevate de contracte de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, caz în care „noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii” - art. 14 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data emiterii dispoziţiei contestate.
Prin urmare, intimata reclamantă a obţinut în natură un teren grevat de un contract de concesiune legal şi valabil încheiat conform Legii nr. 69/1991, nefiind făcută dovada că N.C. a fost notificat, după finalizarea procedurii de licitaţie şi anterior încheierii contractului de concesiune, anume în anul 1999, asupra existenţei unei cereri de retrocedare depuse la Primăria Eforie; nu s-a cerut anularea, în contencios administrativ, a procedurii de licitaţie şi a autorizaţiilor de construire emise pe numele concesionarului, astfel că soluţia primei instanţe, de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului încheiat între Consiliul Local şi N.C. la 7 aprilie 1999 (deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), în condiţiile în care nu s-a dovedit reaua credinţă a concesionarului sau încălcarea legii la data concesionării, este una neîntemeiată.
Nu s-a reţinut critica vizând soluţionarea cu încălcarea normelor de competenţă funcţională a instanţei, a capetelor de cerere care în opinia apelanţilor sunt de natură contencios-administrativă, întrucât reclamanta nu a pretins, în modalitatea în care le-a formulat, supunerea legalităţii lor prevederilor corelative din Legea contenciosului administrativ, ci a prezumat că nevalabilitatea contractului de concesiune derivă din faptul că instanţele au statuat anterior, pe calea incidenţă a excepţiei de nelegalitate, asupra legalităţii actelor de autoritate care au fundamentat încheierea acestui contract. In aceste condiţii, instanţa civilă era competentă să analizeze, într-un capăt de cerere subsecvent cererii principale, dacă acest act - care a intrat în circuitul civil încă din anul 1999 - era legal sau nu în ce priveşte terenul restituit în natură.
Curtea a observat că este criticabilă şi soluţia de anulare a dispoziţiilor art. 2 din dispoziţia contestată, din moment ce existenţa contractului de concesiune nu a constituit un impediment în a se statua, prin hotărâre irevocabilă, restituirea în natură a terenului liber de construcţii, intimata reclamantă având obligaţia de a prelua bunul în natură cu subrogarea, conform art. 14 din Legea nr. 10/2001, în drepturile şi obligaţiile persoanei deţinătoare; persoana îndreptăţită are de altfel posibilitatea de a renegocia clauzele contractuale ori de a proceda la modificarea, prin acord, a convenţiei astfel încheiate.
În mod greşit prima instanţă a dispus, în egală măsură, obligarea autorităţii locale să emită o hotărâre de modificare a regimului juridic al bunului, în sensul scoaterii lui din domeniul privat, câtă vreme restituirea în natură conform hotărârii judecătoreşti are ca efect direct preluarea lui în patrimoniu de către intimata reclamantă, cu drepturile şi obligaţiile concesionarului, fiind evident că terenul nu se mai putea afla în domeniul privat al localităţii urmare punerii în executare a măsurii reparatorii. Aceeaşi dezlegare în drept eronată a fost dată cererii incidente de anulare a indicaţiilor cadastrale ale proprietăţii, intimata reclamantă având la dispoziţie procedurile prevăzute de Legea nr. 7/1996 de rectificare/modificare a înscrierilor efectuate în cartea funciară în legătură cu terenul restituit în natură.
În ce priveşte apelul formulat de apelanţii pârâţi neconvenienți (succesori legali în drepturile concedentului), Curtea a avut în vedere că sunt fondate doar criticile pe dezlegarea dată acţiunii reclamantei, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu şi cele privitoare la respingerea cererii reconvenţionale.
Este evident că din moment ce s-a dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, restituirea în natură a terenului de 375 mp ce a constituit proprietatea autoarei reclamantei, B.A., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 1937, ca parte sudică a lotului 18 (cealaltă parte, indicată în contractul menţionat ca fiind poziţionată pe latura de nord a proprietăţii, fiind a numitei I.C.S.), pârâţii nu mai pot invoca imposibilitatea acordării către reclamantă a acestei măsuri reparatorii, instanţa de fond stabilind corect această situaţie şi raportând-o la efectele puterii lucrului judecat.
Nu se putea pretinde, aşadar, atribuirea unui alt teren în echivalent sau propunerea de despăgubiri, fiind stabilită în chip irevocabil situaţia juridică şi măsura reparatorie incidenţa în cauză, chiar dacă pârâţii neconvenienți nu au fost parte în procesul în care s-a dispus prin decizia 10417 din 15 decembrie 2006 a I.C.C.J.
În ce priveşte modalitatea de punere în posesie, prin translatarea terenului în litigiu cu cei 2 m înspre interiorul lotului 18, astfel cum a stabilit expertiza B., Curtea a avut în vedere că punerea în executare a hotărârii irevocabile urmează să se realizeze în modalitatea stabilită prin această hotărâre, eventualele drepturi izvorâte în legătură cu sarcinile impuse de construcţia edificată de concesionar urmând a face obiectul convenţiei părţilor sau a rezolvării pe cale judiciară.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta T.I.G. cât şi pârâţii N.V.D., N.H.T., N.A.R. şi N.V.
Recurenţii-pârâţi au criticat decizia invocând disp. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Au arătat pârâţii că soluţia instanţei de apel este contradictorie, sub aspectul motivării, cu privire la soluţionarea cererii principale şi a cererii reconvenţionale.
Au considerat că soluţia instanţei de apel este contradictorie pentru că pe de o parte reţine legalitatea contractului de concesiune, a documentaţiei de urbanism, faptul că N.C. nu a fost notificat de către reclamantă vreodată, dar în acelaşi timp susţine restituirea terenului pe baza amplasamentului identificat în dosarul de revendicare al reclamantei.
S-a arătat că N.C. a fost proprietar şi al construcţiei amplasate pe lotul 19, construcţie finalizată, potrivit înscrisurilor depuse la dosar şi la momentul la care N.C. a devenit concesionar pe lotul nr. 19 şi a demarat lucrările de construire (anul 1998), acestuia i s-a eliberat şi o schiţă cadastrală pe acest lot 19, care se învecinează cu lotul 18.
Pentru lotul 19 N.C. a obţinut autorizaţie de construire, a edificat un hotel, a obţinut un proces verbal de finalizare a lucrării, astfel că în acest moment construcţia de pe lotul 19 este terminată, este dată în folosinţă, iar documentaţia eliberată pentru acest lot (autorizaţie de construire, certificat de urbanism, proiecte, schiţe) corespundea la momentul anului 1998 schiţei de la fila 175, astfel că la acel moment balcoanele nu depăşeau limita lotului nr. 19, iar lotul 18, va fi afectat, atât cu privire la fundaţia existentă cât şi la documentaţiile de urbanism realizate;
Că potrivit anexei 3 la raportul de expertiză, pe lotul 19 nu se încalcă în nici un fel linia de hotar, astfel cum era documentaţia avizată la acel moment şi de altfel, pentru lotul nr. 19 s-a înregistrat la OCPI schiţa cu nr. 10718/2005, autorizaţia de construire a fost obţinută în anul 2004 sub nr. 263, iar construcţia a fost finalizată în anul 2008.
Acest imobil are deja număr cadastral x şi carte funciară x, astfel că de la momentul înscrierii în cartea funciară acestea devin opozabile terţilor şi nu au fost contestate de către reclamanta din prezenta cauză.
Ceea ce nu au reţinut instanţele este că de la nivelul anului 2004-2005 conformaţia terenului şi a construcţiilor s-a modificat, pe baza autorizaţiei de construire şi a procesului verbal de recepţie finală, cei doi experţi având în vedere la acel moment o construcţie în stadiul de execuţie, care a fost finalizată în anul 2008.
Culpa, revine reclamantei care niciodată nu l-a notificat de N.C. să suspende lucrările de construire sau nu s-a adresat instanţei de contencios administrativ.
Au invocat recurenţii pârâţi că soluţia instanţei de apel, pe soluţia dată cererii reconvenţionale, încalcă prevederile Legii nr. 10/2001 şi normelor de aplicare a acesteia: Art. 10 alin. (2), Art. 26 alin. (1), Art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Recurenta-reclamanta T.I.G. a invocat disp. art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
A arătat recurenta-reclamantă ca toata judecata declanşata prin depunerea acestei acţiuni nu ar fi avut loc, daca instanţele din Constanta care au admis contestaţia depusa in anul 2005 împotriva dispoziţiei nr. 376 din 8 mai 2002 a Primarului Oraşului Eforie şi prin care i se respinsese cererea de reconstituire a terenului in suprafaţa de 375 mp, ar fi adoptat un punct de vedere corect până la capăt şi ar fi dispus ele însele restituirea suprafeţei de teren.
În loc sa dispună ele însele restituirea - au adoptat soluţia greşită de a obliga Primarul Oraşului Eforie sa-i restituie in natura terenul solicitat, contrar Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi.
S-a invocat că la soluţionarea apelului si pronunţarea deciziei recurate, Curtea de Apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii, a schimbat natura si înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.
Petitul cererii l-a constituit pct. 1 din contestaţie in care a solicitat „anularea parţiala a dispoziţiei primarului Eforiei nr. 78 din 26 februarie 2008, in sensul eliminării art. 2 din dispoziţie”.
Continuarea frazei „cu consecinţa înlăturării sarcinii de a ne subroga in drepturile concedentului…” reprezintă doar o detaliere a cererii, având deci un caracter explicativ si nu petitoriu, întrucât aceasta sarcina nu apare in Dispoziţia atacata, instanţa nici nu putea fi chemata sa se pronunţe asupra ei.
Cererea de la pct. 2 din Contestaţie este subsecventa cererii principale (anularea art. 2,) si consta in solicitarea de a se constata caracterul ilegal al contractului de concesiune, care nu este conform cu legislaţia in vigoare şi deci ea nu reprezintă un petit autonom.
Dealtfel chiar instanţa de apel, la pag. 10 alin. (3) din decizie a respins motivul de apel privind necompetenta materiala a instanţei civile, cu motivarea că obiectul dedus judecaţii este deci cat se poate de clar: anularea art. 2 din Dispoziţie, ca urmare a constatării ilegalităţii contractului de concesiune, pe calea excepţiei de ilegalitate, ca si in prima judecata, ceea ce duce implicit si automat la suprimarea oricărei obligaţii de substituire în drepturile concedentului.
Instanţa a admis apelurile paraţilor si a respins contestaţia motivând in esenţa ca contractul de concesiune nu a fost anulat cu ocazia soluţionării primei contestaţii (2005) si ca reclamanta nu a probat ca a iniţiat in acest sistem un demers in procedura contenciosului administrativele nefiind pronunţata nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze asupra legalităţii actelor de autoritate emise de Consiliul Local.
A arătat reclamanta ca instanţa a soluţionat cererea, ca si cum ar fi fost făcuta sub incidenţa Legii Contenciosului Administrativ, cu ignorarea procedurilor specifice acesteia.
Or aşa cum a arătat, petitul acţiunii nu are nici o tangenţă cu legea contenciosului administrativ solicitând doar, în scopul anularii art. 2, să se constate ilegalitatea contractului de concesiune.
In consecinţă, tratând cererea ca acţiune de anulare a unui act administrativ in baza legii contenciosului administrativ instanţa a schimbat natura si înţelesul contestaţiei, care avea ca obiect anularea art. 2 din Dispoziţie, si a comis nulitatea prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
O altă critică a vizat faptul că decizia nu cuprinde nici un fel de motivare cu privire la validitatea sau nevaliditatea contractului de concesiune din 7 mai 1999, pe care era obligata să-l verifice.
Instanţa de apel a reţinut prin decizie ca cererea sa de a se analiza legalitatea contractului de concesiune constituie un aspect subsecvent al cererii principale.
Acest aspect subsecvent este însa determinant in soluţionarea cauzei, dat fiind ca in raport de validitatea sau lipsa de validitate a contractului de concesiune, terenul este sau nu afectat de existenta acestuia.
Deci instanţa trebuia sa verifice si sa se pronunţe asupra acestui aspect.
În calitate de unica moştenitoare a proprietarei B.A., prin notificarea din 26 aprilie 2001 a solicitat in baza Legii nr. 10/2001 restituirea in natura a suprafeţei de 375 mp. ce formează parţial lotul nr. 18 din parcelarea «R.».
Prin dispoziţia Primarului Oraşului Eforie nr. 376 din 08 mai 2002 cererea a fost respinsă însă prin sentinţa civilă nr. 1185 din 20 iulie 2005 pronunţată în Dosar civil nr. 3110/2002 Tribunalul Constanta, secţia civilă, a dispus:
- „anularea ca nelegală a dispoziţiei nr. 376 din 8 mai 2002 si obligarea paratului Primarul Oraşului Eforie sa restituie in natura către reclamanta terenul in suprafaţa de 375 mp. situat in Eforie Nord, Judeţul Constanta având ca vecinătăţi: la E. - lot nr. 5, la V. - str. proiectata, la N. - parte din lotul 18, la S. - lot 19, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiza tehnică imobiliara întocmit de ing. expert B.M.”.
În această cauză, Tribunalul Constanta a verificat şi a respins susţinerile pârâtului în sensul că lotul 18 din care face parte terenul în litigiu este afectat de un contract de concesiune, statuând ca acesta este ilegal.
Prin această hotărâre s-a reţinut că: partea din lotul nr. 18, solicitata de reclamanta nu a trecut niciodată in proprietatea statului si deci nu putea fi concesionat; că acest teren a fost solicitat pentru restituire încă din 03 decembrie 1992 prin cerere nr. 3726 făcuta de autorul sau, D.V.; că Primăria Oraşului Eforie, in adresa nr. 3406/1999 către Circumscripţia Fiscala Eforie solicitând situaţia juridica a lotului nr. 18 din Eforie Nord. parcelarea „R.” a făcut menţiunea expresa: „lot ce a fost solicitat de dl. V.D."; că autorizaţia de construire pe terenul concesionat a expirat si nu a mai fost prelungita tocmai din cauza ilegalităţii concesiunii în baza dispoziţiilor legale in vigoare la data încheierii contractului de concesiune din 07 mai 1999.
Prin obligarea Primarului la restituire, s-a permis acestuia, de coniventa cu pârâtul N.C. să tergiverseze 2 ani emiterea dispoziţiei nr. 78 din 26 februarie 2008 timp în care paratul N. a ridicat pe lotul 19 (de asemenea concesionat de el) o construcţie care încalcă integritatea părţii revendicate, prin amplasarea ferestrelor la o distanta inferioara celei prevăzute de codul civil si edificarea balcoanelor peste proprietatea restituita (situaţie relevata in expertizele efectuate).
Instanţa de apel, pentru a respinge acţiunea a schimbat natura si caracterul cererii, si s-a limitat la a retine ca nu a solicitat si obţinut o anulare a actului de concesiune conform Legii Contenciosului Administrativ.
Or este evident ca daca s-ar fi pronunţat nulitatea contractului, pe calea Contenciosului Administrativ, instanţa civila nu mai putea fi investita cu nici un fel de cerere privind acest aspect.
Reclamanta investind instanţa cu cererea de a anula art. 2 din dispoziţie, tocmai pentru motivul ca contractul respectiv este ilegal, instanţele erau obligate - aşa cum a procedat corect instanţa de fond să se pronunţe asupra excepţiei de ilegalitate.
Că verificând decizia recurată se constata ca nu se regăseşte nici o motivare, care sa combată considerentele instanţei de fond şi să justifice schimbarea soluţiei, la dosar exista dovezi din care rezultă ca partea din lotul nr. 18, solicitată de reclamantă nu a fost niciodată în proprietatea statului; că autorul sau D.V. a solicitat restituirea terenului prin cerere nr. 3726 din 03 decembrie 1992 fapt recunoscut de Primăria Oraşului Eforie; conform art. II din Legea nr. 50/1991 coroborat cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 219/1998 bunul fiind solicitat pentru restituire, nu putea fi concesionat „pana la reglementarea prin lege a situaţiei juridice ” , fiind evident ca concesionarea din 1999 s-a făcut cu premeditare si cu rea credinţa, dat fiind ca proiectul Legii nr. 10/2001 era deja in discuţie publica naţionala si internaţionala - astfel ca se aştepta din zi in zi reglementarea prin lege a situaţiei juridice a acestor bunuri.
Autorizaţia de construire pe terenul concesionat este expirata si nu a mai fost prelungita tocmai din cauza ilegalităţii concesiunii
Nici una din aceste probe nu este discutata in decizia recurată şi unicul considerent aflat la fila 10 alin. (1) nu constituie o motivare pentru a declara legal contractul de concesiune, ci reprezintă un veritabil sofism.
O altă critică priveşte încălcarea disp. art. 9 din Legea nr. 10/2001 si a puterii de lucru judecat în ce priveşte ilegalitatea contractului de concesiune nr. x/1999.
Dispoziţia Primarului nr. 78/2008 s-a emis ca o forma de punere in executare a sentinţei civile nr. 1185/2005, definitivă şi irevocabilă, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate in mod abuziv, indiferent in posesia cui se afla in prezent, se restituie în natura in starea in care se afla la data cererii de restituire şi libere de orice sarcină”.
În consecinţa numai prin încălcarea acestei dispoziţii legale, clare si neechivoce, Primarul a introdus in art. 2 sarcina: „terenul este afectat de contractul de concesiune.”
Decizia curţii de apel care menţine aceasta dispoziţie este ilegală, lovită de nulitate fiind pronunţată cu ignorarea şi deci încălcarea directă a art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Pe de alta parte sentinţa civila nr. 1185/2005 definitiva si irevocabila a analizat pe larg ilegalitatea contractului de concesiune invocat de parat, l-a declarat ilegal si a obligat Primarul Oraşului Eforie sa restituie in natura terenul in discuţie, pe vechiul amplasament, identificat de expertul B.;
Deci sentinţa 1185/2005 exclude posibilitatea vreunei sarcini asupra terenului rezultând din contractul de concesiune ilegal.
S-a invocat greşita aplicare a art. 14 din Legea nr. 10/2001. Pentru a respinge acţiunea si a valida dispoziţia Primarului, instanţa de apel a făcut trimitere la art. 14 din legea nr. 10/2001 în doua considerente, făcând in ambele o greşita aplicare a acestui text de lege.
Daca instanţa de apel ar fi verificat validitatea contractului de concesiune (motivul II de recurs) constatând ca si cele cinci instanţe precedente ca este ilegal, aplicarea art. 14 din legea nr. 10/2001 ar fi fost practic imposibila.
Fără sa accepte puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1185/2005 si fără sa verifice si sa statueze ea însăşi asupra ilegalităţii contractului, instanţa face o greşita aplicare a art. 14 din lege, deoarece ignora cu desăvârşire partea finala a acestui text care condiţionează restituirea terenurilor grevate cu asemenea sarcini de legalitatea acestora.
Curtea a reţinut ca art. 2 din Dispoziţie este legal, din moment ce existenta contractului de concesiune nu a constituit un impediment în a se statua, prin hotărâre irevocabilă restituirea în natura a terenului de construcţii, intimata având obligaţia de a prelua bunul in natura cu subrogarea conform art. 14 din Lenea nr. 10/2001, in drepturile si obligaţiile persoanei deţinătoare. Prin acest considerent se omite în mod absolut inadmisibil ca hotărârea de restituire s-a pronunţat după ce a incriminat ilegalitatea contractului de concesiune.
Instanţa de Apel a denaturat complet soluţia dată prin sentinţa nr. 1185/2005 si a ignorat concluzia ilegalităţii contractului, considerând ca acesta este deplin producător de efectele prevăzute în art. 14 din lege, respectiv subrogarea reclamantei in drepturile primăriei.
Corecta aplicare a acestui text obliga instanţa sa verifice daca respectivul contract de concesiune este legal şi deci art. 14 din lege este aplicabil în cauză.
Nefăcând aceasta verificare, s-a făcut o greşită aplicare a art. 14 din lege, şi i s-a impus o sarcină pe care instanţa de restituire nu a recunoscut-o, declarând-o ilegală.
Prin ultima critică, s-a invocat încălcarea a art. 480 C. civ., a art. 44 si 20 din Constituţia României si a art. l din Protocolul adiţional la Convenţie.
Contrar acestora, dispoziţia Primarului, confirmata prin decizia recurată, o privează de absolut toate atributele proprietăţii, reclamanta primind un teren grevat de un contract de concesiune ilegal, din cauza căruia nu are dreptul exclusiv si absolut de a dispune de bunul sau ceea ce reprezintă o privare totala de proprietate.
Decizia contravine si art. 44 din Constituţia României iar dreptul său de proprietate a fost încălcat de instanţa de apel care a admis restituirea in proprietate a unui bun asupra căruia nu poate exercita nici unul din atributele garantate prin Constituţie.
Analizând cu prioritate excepţia invocată de către recurenta-reclamantă privind nulitatea recursului declarat de către pârâţii N., se constată că aceasta este nefondată.
Se constată că motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate şi argumentate, se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., aspectele invocate privind legalitatea hotărârii şi nu temeinicia acesteia.
Examinând decizia recurată şi motivele de recurs invocate de către părţi, se constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Cu privire la recursul declarat de către recurenţii pârâţi se constată următoarele:
Este nefondată critica, fondată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanţei nefiind contradictorie, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii principale cât şi a cererii reconvenţionale.
Reţinerea că dispoziţia nr. 78/2008 a fost emisă ca efect al punerii în executare a sentinţei civile nr. 1185/2005, astfel că la acest moment instanţa nu mai poate obliga Primarul oraşului Eforie să acorde teren în echivalent sau să restituie reclamantei doar 200 mp din lotul nr. 18, întrucât prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus restituirea unui imobil în suprafaţă de 375 mp, individualizată prin hotărâre nu este în contradicţie cu cele reţinute în motivarea soluţionării acţiunii principale şi care a avut în vedere aplicarea disp. art. 14 din Legea nr. 10/2001, respectiv a analizat existenţa contractului de concesiune şi consecinţele din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, respectiv modalitatea şi forma restituirii în natură.
Din moment ce prin hotărâre judecătorească s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 375 mp, identificată prin amplasament şi vecinătăţi, în mod fondat s-a reţinut că nu se mai poate analiza legalitatea restituirii, raportat la disp. art. 10 alin. (2), art. 26 alin. (1) şi pct. 10.3 din Normele metodologice fără a se încălca autoritatea de lucru judecat şi nici nu se poate solicita de către un terţ, faţă de dispoziţia de restituire, atribuirea de teren în compensare.
Punerea în executare a dispoziţiei de restituire în natură, urmează să se facă în modalitatea stabilită prin hotărâre judecătorească, eventualele litigii privind stabilirea graniţelor celor două proprietăţi şi afectarea acestora de existenţa sau inexistenţa unor servituți legale sau convenţionale urmând a fi soluţionate convenţional sau pe cale judiciară.
Sunt nefondate şi criticile invocate de către recurenta-reclamantă pentru următoarele considerente:
Se constată că invocarea de către recurentă a deciziei nr. XX a Înaltei Curţi, a disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 6 din C.E.D.O. este străină de natura prezentei cauze, acestea reprezentând de fapt critici de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei nr. 1185/2005, ce nu pot fi analizate, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Nefondată este şi critica întemeiată pe disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest motiv priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit cu care convenţiile legale făcute cu putere de lege între părţile contractante, iar în cauză nu a făcut obiect de analiză a instanţei nicio convenţie, căreia să i se fi schimbat natura ori înţelesul, iar interpretarea dată de instanţă constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs.
Se constată totuşi, că motivul de recurs, aşa cum a fost dezvoltat şi argumentat se subsumează motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa s-ar fi pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv pe nulitatea contractului de concesiune, în condiţiile în care s-a invocat a se analiza ilegalitatea acestuia.
Acest motiv de recurs nu poate fi invocat decât în măsura în care Curtea ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecăţii, şi numai de partea adversă.
Prin decizia recurată, instanţa nu a acordat părţii ceea ce nu a cerut, sau mai mult decât s-a cerut, acţiunea fiind respinsă în întregimea sa, astfel că nu este incident nici acest motiv de recurs.
Contractul de concesiune este acela prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe, fiind un contract solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă, şi este încheiat intuitu personae.
Contractul de concesiune, încheiat după epuizarea procedurilor prevăzute de lege, este un contract civil sau comercial, în raport cu natura activităţii ori a serviciului (dacă acestea sunt sau nu acte obiective de comerţ), care face obiectul concesiunii, precum şi de calitatea concesionarilor, şi a cărui legalitate nu poate fi analizată pe cale incidentală, prin invocarea excepţiei de nelegalitate.
Contractul de concesiune încheiat în cauză este un contract civil, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile legii contenciosului administrativ.
Fac obiect de analiză, în condiţiile legii contenciosului administrativ, doar procedurile stabilite prin capitolul II din Legea nr. 218/1998, care sunt proceduri administrative şi care în cauză nu au fost contestate de către reclamantă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Excepţia de nelegalitate priveşte întotdeauna un act administrativ unilateral, normativ sau individual şi de care depinde soluţionarea litigiului pe fond, iar în cauză contractul de concesiune este unul civil, bilateral, oneros, comutativ.
De altfel, bine s-a reţinut că reclamanta a solicitat doar să se constate că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior s-a constatat deja nelegalitatea contractului de concesiune, această susţinere nefiind reală, întrucât prin sentinţa nr. 1185/2005 s-a statuat doar asupra posibilităţii de restituire în natură a terenului, reţinându-se că existenţa contractului de concesiune nu constituie un impediment legal pentru nerestituirea în natură.
În mod legal a reţinut instanţa că în cadrul contestaţiei fundamentate pe disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se analizează doar corecta aplicare a disp. art. 14, în sensul constatării existenţei sau inexistenţei contractului de concesiune şi consecinţele juridice pe planul drepturilor şi obligaţiilor derivând din lege şi contract, hotărârea fiind motivată în acest sens prin raportare la situaţia de fapt şi de drept reţinută.
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 reprezintă o excepţie de la regula înscrisă în disp. art. 9 potrivit cu care imobilele se restituie libere de sarcini.
Sintagma „libere de sarcini ” era incidenţă numai asupra garanţiilor reale, ca mijloace juridice accesorii unui raport juridic de obligaţie, iar nu şi asupra sarcinilor, care, potrivit legii, respectiv art. 14, revin proprietarului, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională prin mai multe decizii.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei, adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat.
Astfel, în cauza Pădurarii împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea convenţiei.
Or, în această materie statul a dispus ca restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul unui contract de concesiune să se facă întotdeauna prin subrogarea în drepturi a noului proprietar în drepturile persoanei juridice deţinătoare şi cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului.
Această modalitate şi formă de restituire în natură, nu încalcă prevederile art. 480 C. civ., art. 44 şi 20 din Constituţia României şi nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, Înalta Curte, în aplicarea disp. art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţi.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta T.I.G. şi de pârâţii N.V.D., N.H.T., N.A.R. şi N.V. împotriva deciziei nr. 5/ C din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4120/2011. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 8505/2011. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
