Acţiunea în revendicare de drept comun înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5048/2012
Dosar nr. 3650/2008
Ședința publică din 6 octombrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 23 din 12 februarie 2009, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantului P.P.E., în contradictoriu cu pârâta SC T.M. SA Pitesti.
Reclamantul, în calitate de moştenitor al defunctului P.G., decedat la data de 10 septembrie 2005, potrivit certificatului de moştenitor din 15 decembrie 2005, a revendicat la data de 16 octombrie 2008 suprafaţa de teren de 408 mp, dobândită de autorul său prin actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1951.
Pârâta a invocat în apărare certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 1993, societatea în cauză fiind înfiinţată potrivit Legii nr. 15/1990.
Instanţa a reţinut că, din conţinutul înscrisurilor administrate în cauză a rezultat că autorul reclamantului, decedat la data de 10 septembrie 2005,nu a formulat notificare în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 210 din 15 octombrie 1968.
În cauză, în aceste circumstanţe de fapt şi de drept, s-a analizat chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare având ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada anilor 1945-1989, acţiunea în revendicare de drept comun fiind înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială, faţă de dispoziţiile C. civ. şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, are aplicabilitate generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, acoperind prin dispoziţiile art. 2 toate situaţiile posibile.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu a intrat în sfera de incidenţă a acestui act normativ, astfel că reclamantul este îndreptăţit să solicite măsuri reparatorii numai în condiţiile legii speciale.
Astfel, s-a apreciat că introducerea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tinde să eludeze dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Nu se poate reţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi nici că reclamantul nu a avut asigurat accesul la justiţie, cât timp acestuia i s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care termenul de depunere al notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitate celor aflaţi în situaţii identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Potrivit jurisprudenţei constante a organelor jurisdicţionale ale Convenţiei, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate imposibil de exercitat pe o perioadă îndelungată de timp.
Faptul că autorul reclamantului a avut la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu în cadrul unui termen în care foştii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la concluzia că acestuia nu i s-a respectat liberul acces la justiţie, întrucât s-a urmărit asigurarea respectării principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
În plus, reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor exceptate de la procedura actului normativ reprezentat de Legea nr. 10/2001 şi care constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil în perioada 1945-1989, şi nici în categoria celor care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.
Cât priveşte încălcarea art. 6 din Convenţie s-a admis că acest drept nu este absolut şi că este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. În aceste condiţii, Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgeri unei procedurii administrative prealabile, nu conduce la privarea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal, întrucât împotriva dispoziţiei sau deciziei, legea prevede calea contestaţiei în instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 167/A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a unui imobil ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008, într-un recurs în interesul legii, în sensul că legea specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile preluate de stat fără titlu pot fi restituite foştilor proprietari numai în această procedură. În completarea acestei dispoziţii, instanţa supremă a statuat că în cazul unor reglementări neconcordante cu principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, concursul dintre norme se rezolvă în favoarea celor cu caracter internaţional.
Dreptul de acces la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, constituită potrivit legii este garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturi omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată de Protocolul nr. 11, cât şi de art. 21 din Constituţia României.
C.E.D.O. a apreciat că dreptul la justiţie nu este unul absolut, ci dimpotrivă, în anumite condiţii, statelor le este recunoscută posibilitatea unei marje de apreciere în vederea limitării lui pentru cauze obiective. Tot în legătură cu posibilitatea de apreciere a statelor asupra dreptului de acces la justiţie, C.E.D.O. a apreciat că obstacolele sau impedimentele de drept şi de fapt invocate, nu pot altera dreptul în substanţa sa.
S-a apreciat că argumentaţia de mai sus în legătură cu limitarea dreptului persoanei de acces la justiţie, ar conduce la concluzia că aceasta este permisă numai în situaţii obiective şi numai cu condiţia ca dreptul să nu fie alterat în substanţa sa, astfel ca titularul său să nu mai aibă nicio posibilitate să-l valorifice şi, pe cale de consecinţă, să fie lipsit de orice protecţie juridică.
În cauza de faţă, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită la restituire era obligată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii să solicite restituirea imobilului, prin notificarea adresată persoanei juridice deţinătoare.
Normele speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietăţii asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului şi cu privire la care datorită caracterului preluării se presupune că titularul dreptului de proprietate nu l-a pierdut niciodată.
Limitarea în timp a posibilităţii de apărare a dreptului în procedura restituirii, reglementată de legea specială, este în contradicţie cu principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare, având în vedere însuşirea acestui drept de a nu se stinge prin neuz.
Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.
Legiuitorul român, prin procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, a limitat în timp dreptul de a solicita restituirea, nerespectarea acestui termen având consecinţe asupra posibilităţii redobândirii proprietăţii în condiţiile normelor speciale.
Recunoaşterea dreptului de proprietate, reclamantului, fără a se recunoaşte şi dreptul la o acţiune în justiţie care să-l protejeze, presupune existenţa unui drept iluzoriu pe care titularul său să nu-l poată valorifica niciodată, fără justificarea unor obstacole de fapt şi de drept obiective care să impună o limitare a dreptului de acces la justiţie, potrivit principiilor invocate de C.E.D.O.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 24 decembrie 2009, pârâta SC T.M. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Hotărârea recurată este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - fiind dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea greşită a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a reglementarilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind securitatea raporturilor juridice
Dacă s-ar accepta motivarea instanţei de apel, conform căreia toate persoanele care nu au formulat în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificări pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, ar putea solicita în baza art. 480 C. civ., instanţei, restituirea acestora în natură prin intermediul unei acţiuni în revendicare, s-ar crea o situaţie discriminatorie. discriminarea priveşte persoanele diligente care au formulat notificări în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, au urmat procedura administrativă, s-au judecat cu autorităţile statului timp de opt ani, şi, în cel mai bun caz, dosarele de restituire se află pe rolul A.N.R.P.- Comisia Centrală.
S-a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - atunci când s-a substituit legiuitorului şi instanţei de contencios constituţional, declarând neconstituţional şi neconform cu reglementările internaţionale, art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe ideea că acest text ar limita în timp posibilitatea foştilor proprietari de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv.
Este evident faptul că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaţionale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securităţii raporturilor juridice, siguranţa circuitului civil, fapt consacrat de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Legea nr. 10/2001 nu restrânge în niciun fel liberul acces la justiţie, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute posibilităţile pe care persoanele îndreptăţite le au de a ataca în instanţă actele emise în baza legii ori obligarea entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent. În lipsa unui răspuns din partea respectivelor entităţi, instanţa de judecată poate dispune direct restituirea imobilelor în natură în situaţia în care acestea sunt libere de construcţii, etc.
De asemenea, conform art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, se dă eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice care trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al dobânditorului de bună-credinţă. Admiterea unei acţiuni în revendicare la 9 ani de la apariţia Legii nr. 10/2001 şi la 20 de ani de la schimbarea regimului comunist ar însemna o gravă atingere adusă securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, fapt ce ar încălca principiile Convenţiei.
Respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantului nu aduce atingere liberului acces la justiţie al acestuia şi nici dreptului său de proprietate.
Faptul că reclamantul nu mai este în termen să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că legea îi dă dreptul să formuleze o acţiune în revendicare pe dreptul comun. Lipsa de diligenţă a reclamantului şi eludarea dispoziţiilor legilor speciale nu poate fi acoperită prin permisiunea acestuia de a apela la dreptul comun.
Conform Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, prevederile legii speciale având prioritate.
Această decizie a instanţei supreme este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii investiţi cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare pe drept comun a unui imobil preluat in perioada 1945-1989 trebuind să o respingă ca inadmisibilă, prioritate având acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În concordanţă cu cele afirmate anterior, legiuitorul prin redactarea Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009 a tranşat odată pentru totdeauna chestiunea prevalenţei legii speciale în domeniul proprietăţii şi a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, prevalenţa faţă de prevederile dreptului comun. Astfel, art. 46 pct. 41 al Legii nr. 10/2001 prevede faptul că: "Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate."
Prioritatea dată acţiunii în revendicare de care se prevalează reclamantul prin cererea de chemare în judecată se referă la situaţia în care s-ar constata de către o instanţă judecătorească faptul că există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, aceasta din urmă având prioritate şi numai în situaţia în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Recursul este întemeiat şi va fi admis din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menţionată, inclusiv a celor expropriate - imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ, imobil expropriat prin Decretul nr. 210 din 15 octombrie 1968 - şi s-a statuat, într-o manieră clară şi explicită, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ori în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
În cauză, instanţele fondului au stabilit faptul că reclamantul nu a formulat notificare în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin raportare la situaţia de fapt corect stabilită de instanţele anterioare, în cauza pendinte sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivată de soluţionare a notificării, supusă controlului instanţelor de judecată pe calea contestaţiei, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.
Pe de altă parte, potrivit deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.
În condiţiile în care reclamantul nu a susţinut şi implicit, nu a dovedit că ar fi fost exceptat în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voinţa sa, nu a putut acţiona în termenele legale în procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanţă de fond a reţinut că nu poate primi şi soluţiona pe fond cererea introductivă de instanţă.
Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti. Astfel de decizii trebuie respectate şi aplicate în practica instanţelor tocmai pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1) C. proc. civ., anume interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României.
Din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Totodată, este important de reţinut că, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - atunci când a apreciat că textul art. 22 din Legea nr. 10/2001 este neconvenţional, prin faptul că ar limita în timp posibilitatea foştilor proprietari de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, situaţie care ar conduce la nesocotirea garanţiilor referitoare la dreptul de proprietate şi la dreptul de acces la instanţă, întrucât o astfel de apreciere intră în competenţa proprie a instanţelor de judecată de drept comun.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) si (3), coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul reclamantului P.P.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC T.M. SA împotriva Deciziei civile nr. 167/A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.P.E. împotriva sentinţei civile nr. 23 din data de 12 februarie 2009 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 573/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6924/2012. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
