ICCJ. Decizia nr. 1036/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1036/2012
Dosar nr.7125/30/2009
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 418/A din 02 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamantele G.V. şi P.M.E. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1789/PI din 05 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş; a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1789/PI din 5 iulie 2010, pronunţată în dosarul nr. 7125/30/2009, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele G.V. şi P.M.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş şi a obligat pârâtul să le plătească reclamantelor câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respingând în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că acţiunea este întemeiată întrucât împotriva reclamantelor s-a adoptat măsura administrativa cu caracter politic a dislocării si stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea Tătaru Nou, de la data de 18 iunie 1951 până la data de 20 decembrie 1955, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Astfel fiind, instanţa a reţinut că măsura deportării in Bărăgan, luata fata de petiţionare si familia acestora, se circumscrie Legea nr. 221/2009, care menţionează expres în art. 3 Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând masuri administrative cu caracter politic şi a obligat pârâtul la plata către reclamante a câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit
Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins, prima instanţă având în vedere că, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (care dispun că acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005), legiuitorul a înţeles sa coreleze aceste dispoziţii cu cele ale Legii speciale nr. 10/2001, statuând ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie in temeiul noii legi reparatorii, daca nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea 10/2001.
Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legea 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanţele au a se călăuzi după disp. art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 din Legea 10/2001 şi care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ, şi, pe cale de consecinţă a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legea 10/2001 (nu şi a altei legi reparatorii speciale, cum se priveşte a fi Legea 18/1991, nemenţionată însă de legiuitor) sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect a măsurilor administrative abuzive, şi să nu se fi obţinut deja în condiţiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent) – în speţă pentru imobilul construcţie nu s-a probat preluarea ca efect al măsurii deportării, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantele au susţinut că suma acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri morale este mult prea mică în raport cu prejudiciul suferit, iar cu privire la despăgubirile materiale au menţionat că bunurile confiscate, enumerate în anexa7 a acţiunii introductive, nu le-au fost restituite, astfel că se impune şi repararea acestui prejudiciu.
Pârâtul a susţinut că Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că prin Decretul - lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru persoanele care au fost persecutate politic în regimul anterior.
Analizând apelurile formulate în cauză, instanţa a apreciat că se impune soluţia desfiinţării hotărârii primei instanţe pentru argumentele următoare:
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din acest text legal rezultă că se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speţa de faţă.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privinţa acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menţionate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existenţa unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum greşit a reţinut prima instanţă, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical şi logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că prima instanţă nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de reclamante, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei şi ca o consecinţă a admiterii apelului reclamantelor, Curtea a admis şi apelul pârâtului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
În recursul formulat de reclamante se critică Decizia pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a reţinut că temeiul de drept indicat , respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat ca fiind neconstituţionalprin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, însă această decizie nu este aplicabilă în speţă, arătându-se detaliat argumentele care susţin acest lucru, cu referire şi la art. 998-999 C. civ.
Se impunea, potrivit art. 274 C. proc. civ., acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, aferente primei etape procesuale.
În recursul formulat de pârât se arată următoarele:
În mod greşit s-a trimis cauza spre rejudecare în condiţiile în care în sentinţă se analizează situaţia despăgubirilor materiale solicitate, apreciindu-se că acestea sunt nefondate, iar lipsa folosinţei bunurilor confiscate nu se circumscrie disp. art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
Se solicită ca instanţa să aibă în vedere la soluţionarea cauzei Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care susţine pretenţia reclamantelor privind daunele morale, arătându-se argumentele care au condus Curtea la pronunţarea acestei decizii.
Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamante este nul, cu aplicarea art. 306 C. proc. civ., în condiţiile în care priveşte o soluţie care nu aparţine instanţei de apel.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pe calea recursului se cenzurează Decizia de apel, iar art. 302 ind. 1 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a deciziei, ceea ce înseamnă că trebuie criticat modul de dispunere în cauză de către instanţa anterioară.
Recursul formulat de pârât este fondat, în limitele ce urmează:
Prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esenţă, a următoarelor argumente:
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa Europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, situaţia în speţă vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.
Noţiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenţei instanţei Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., şi cum reclamantele nu deţineau o hotărâre definitivă prin care să li recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale invocate de către pârât, cererea privind daunele morale nu se mai justifică.
Soluţia instanţei de apel se menţine însă în ceea ce priveşte trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale, nefiind fondat motivul de recurs formulat de pârât, ce se circumscrie art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Din modul de soluţionare a cauzei de către prima instanţă, infirmat de Decizia de apel, rezultă că aceasta nu a intrat în cercetarea fondului, limitând sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 - făcându-se astfel o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale incidente.
Urmare considerentelor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 306 C. proc. civ. şi să constate nulitatea recursului declarat de reclamante, iar cu aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să admită recursul declarat de pârât. Se va modifică în parte Decizia recurată, în sensul că se va trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale. Se va respinge cererea privind daunele morale şi se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantele G.V. şi P.M.E. împotriva deciziei civile nr. 418/A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că:
Trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale.
Respinge cererea privind daunele morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1296/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1028/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
