ICCJ. Decizia nr. 1296/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1296/2012

Dosar nr.3079/105/2006

Şedinţa publică din 24 februarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 666 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a admis în parte contestaţia formulată şi precizată, inclusiv la 06 februarie 2007, de către contestatoarea A.T.I., în contradictoriu cu intimaţii Primăria Sinaia şi Prefectura Prahova şi a anulat în parte Dispoziţia nr. 87 din 27 februarie 2006 emisă de intimaţi.

În consecinţă, s-a dispus restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobilul situat în Sinaia, compus din: corpul A de construcţie şi anume etajul I, etajul III, mansardă; corpul C de construcţie şi anume etajul I, precum şi din terenul aferent acestora, cu condiţia ca petenta să restituie suma încasată pentru această cotă de 1/3 din imobilul sus-menţionat, sumă ce va fi actualizată şi calculată potrivit Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

A fost înlăturată plata în favoarea contestatoarei a diferenţei dintre valoarea încasată şi valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cotă de 1/3 din imobilul sus-menţionat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate de moştenitoare a defunctei K.A.

Au fost respins ca neîntemeiate capetele contestaţiei precizate privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale situate în Sinaia, acordarea altor măsuri în compensare.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de intervenienţi împotriva contestatoarei şi în contradictoriu cu intimaţii cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că atât timp cât statul a preluat de la autoarea contestatoarei cota de 1/3 din corpul A de construcţie şi din terenul aferent acestora la 16 octombrie 1959, achitarea de către intimaţi şi intervenienţi a sultei de 446.008.000 ROL în contul Primăriei Sinaia în baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, nu le conferă acestora un drept de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu.

În condiţiile în care această cotă de 1/3 în litigiu era liberă din punct de vedere juridic, înseamnă că dispoziţia nr. 87/2006 este nelegală numai în ceea ce priveşte cota de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv corpurile A şi C şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că petenta are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 sus-menţionate, tribunalul a înlăturat plata, în favoarea contestatoarei, a diferenţei dintre valoarea încasată şi valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001, numai cu privire la cota de 1/3 din imobilul sus-menţionat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate de moştenitoare a defunctei K.A.

De asemenea, instanţa a apreciat ca neîntemeiate capetele contestaţiei precizate privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale situate în Sinaia, acordarea altor măsuri în compensare, deoarece această cotă de 1/3 din spaţiile comerciale i-a fost restituită în natură contestatoarei în baza Deciziei nr. 1221/2001, caz în care această cotă nu mai poate face obiectul unei restituiri în baza Legii nr. 10/2001 .

Instanţa a apreciat ca neîntemeiată cererea de intervenţie, în condiţiile în care contestatoarea are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv din corpurile A şi C, aşa cum au fost descrise în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 199 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de intervenienţii K.B.A., C.P.C., C.M.A., K.A.E. - decedată pe parcursul procesului - în dreptul căreia s-a subrogat K.B.A. - deja parte în cauză, şi de intimaţii în contestaţie Primăria Sinaia şi Primarul Oraşului Sinaia, împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat considerentele primei instanţe în sensul că se poate dispune restituirea în natură către persoana îndreptăţită conform legii, atât timp cât statul a preluat de la autorii contestatoarei cota din imobil ce a aparţinut acestora şi pentru care li s-a recunoscut contestatoarei şi mamei sale dreptul la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, având în vedere faptul că în prezent această cotă din imobil este liberă, nefăcând obiectul vreunei înstrăinări, precum şi principiului prevalenţei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din lege.

Au fost înlăturate susţinerile apelanţilor în sensul că prin încasarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 112/1995 contestatoarea şi mama sa ar fi renunţat la cota lor din imobil în favoarea statului, faţă de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a considerat că nu sunt fondate nici susţinerile apelanţilor - intervenienţi în sensul că imobilul nu era liber, întrucât a făcut obiectul partajului voluntar care s-a soluţionat între aceştia.

Însă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că actul de partaj voluntar nr. 1353 din 04 decembrie 2003 este lovit de nulitate absolută, fiind desfiinţat de drept atâta timp cât hotărârile judecătoreşti ce au stat la baza acestuia au fost casate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1628 din 03 martie 2005. Ca atare, s-a reţinut irevocabil că niciodată persoanele fizice nu au avut un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului pentru a dispune de acesta prin împărţire şi, în consecinţă, în considerarea dispoziţiilor art. 790 şi urm. C. civ., s-a stabilit nulitatea absolută a actului de partaj voluntar invocat de apelanţi în sprijinul cererii lor.

Au fost înlăturate şi susţinerile referitoare la încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 întrucât în cauză, fiind vorba despre două obligaţii reciproce în bani, respectiv obligaţia contestatoarei la restituirea către Primăria oraşului Sinaia a despăgubirilor reactualizate pentru partea din imobil restituită în natură, şi obligaţia autorităţii administrative de a achita contestatoarei diferenţa dintre valoarea încasată actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a părţii din imobil care a fost vândută, se va proceda la metoda compensării acestora în condiţiile dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 247/2005.

Instanţa de apel a apreciat că şi apelul intimaţilor este nefondat, criticile invocate de aceştia vizând aceleaşi aspecte care au fost analizate în apelul declarat de intervenienţi.

În plus, Curtea a reţinut că, în mod corect, instanţa fondului, cenzurând apărările formulate de pârâţi, a constatat că atâta vreme cât toate hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior cu privire la imobilul în cauză au fost casate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, devin nule de drept toate actele ce s-au încheiat în baza lor.

Ca atare, atât plata făcută autorităţii administrative de către intervenienţi, cât şi actul de partaj voluntar încheiat între aceştia, sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât nu se poate admite susţinerea apelanţilor că instanţa fondului ar fi încălcat prin hotărârea pronunţată dreptul de proprietate al intervenienţilor.

Pentru aceleaşi considerente prezentate în analizarea apelului intervenienţilor, a fost respinsă şi critica vizând încălcarea de prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Primăria oraşului Sinaia, Primarul oraşului Sinaia şi intervenienţii K.B.A., C.P.C., C.M.A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Deşi pârâţii, respectiv intervenienţii, au formulat cereri de recurs distincte, toate motivele de recurs coincid, după cum urmează:

Recurenţii au susţinut că există o contrarietate vădită între dispozitiv şi considerentele deciziei recurate, deoarece instanţa de apel, deşi recunoaşte plata de către recurenţii – intervenienţi a sumei de 446.008.000 lei, în data de 09 aprilie 2003, actualizată cu indicele de inflaţie, cu titlu de sultă în favoarea oraşului Sinaia, condiţionează restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobil de restituirea sumei încasate pentru această cotă de 1/3 prin Legea nr. 112/1995, către oraşul Sinaia, şi nu către intervenienţi, obligându-i pe aceştia la un alt proces cu oraşul Sinaia, deşi din dosar reiese că această plată a fost făcută în baza hotărârilor judecătoreşti irevocabile din acţiunea în revendicare şi partaj.

De asemenea, ambele instanţe de fond au făcut o greşită aplicare a Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 şi a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, întrucât nu au observat faptul că reclamanta a beneficiat, în raport de dreptul său, de despăgubiri prin echivalent pe care şi le-a însuşit şi nu le-a mai restituit, precum şi de acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., astfel încât nu-i mai era permisă utilizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Autoritatea publică, în speţă oraşul Sinaia, prin Primar, şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de OUG nr. 184/2002, Titlul II, art. I alin. (2), de a comunica reclamantei valoarea sumei actualizate ce trebuia restituită în vederea soluţionării notificării, în consecinţă, reclamanta este aceea care nu şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a despăgubirilor încasate pe Legea nr. 112/1995.

Recurenţii au mai arătat că nu a fost aplicat în mod corespunzător art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că se poate solicita restituirea în natură doar dacă imobilul nu a fost înstrăinat. Or, imobilul a intrat deja în patrimoniul recurenţilor intervenienţi, în baza deciziilor nr. 1221 din 26 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în revendicare, precum şi nr. 124 din 31 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova în partaj, plătind pentru aceasta parte din cotă o sulta stabilită de instanţă.

Chiar dacă art. 20 din Legea nr. 10/2001 nu se referă explicit la înstrăinare, operează principiul securităţii raporturilor civile, astfel încât reclamanta are doar dreptul la o diferenţă de despăgubiri.

Hotărârea recurată contribuie la insecuritatea circuitului juridic civil, în condiţiile în care, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că reclamanta a încasat în anul 1999 despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, iar încasarea lor a creat raporturi juridice noi, în sensul că recurenţii intervenienţi s-au aflat în indiviziune cu oraşul Sinaia şi Consiliul local Sinaia, pentru o cotă - parte de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

Contestatoarea a ratificat această situaţie prin cererea de intervenţie în interes propriu făcută în cadrul acţiunii în revendicare, situaţie juridică statuată de hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate în cadrul procesului în revendicare, Decizia civilă nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.

Prin respectivele hotărâri judecătoreşti, conform cererilor părţilor, dându-se eficienţă principiului disponibilităţii, s-a dispus restituirea în natură a imobilului naţionalizat abuziv către reclamanţii din acea cauză – intervenienţii de faţă, iar contestatoarei din prezenta cauză i s-a restituit în natură o cotă – parte de 1/3 din spaţiile comerciale. Aceste hotărâri irevocabile sunt opozabile contestatoarei, ce a figurat ca parte în proces, beneficiind de putere de lucru judecat.

Ca urmare a hotărârilor pronunţate în acţiunea în revendicare, toate părţile au înţeles să promoveze acţiunea de ieşire din indiviziune în martie 2002, în cadrul căreia contestatoarea a cerut atribuirea în natură a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale, ceea ce atestă că şi-a reafirmat poziţia de acceptare a plăţii prin despăgubirile încasate pentru cota de 1/3 din imobil prin efectul Legii nr. 112/1995.

De altfel, contestatoarea şi-a înstrăinat bunurile atribuite prin aceste hotărâri, aflate în circuitul civil, făcând, astfel, dovada că şi le-a însuşit, dar după înstrăinarea acestora, s-a adresat Procurorului General şi a cerut casarea hotărârilor din partaj. Dar, nici prin memoriul adresat Procurorului General şi nici pe parcursul judecăţii recursului în anulare, contestatoarea nu a invocat vreun drept derivând din notificarea pe Legea nr. 10/2001 şi nu a menţionat existenţa acestei notificări, ci a avut în vedere dreptul său asupra unei bun indiviz reprezentat de o cameră, din trei camere, aflate la în lotul A.K., conform actului de partaj voluntar încheiat de autorii noştri în anul 1947.

Urmare a admiterii recursului în anulare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârile din partaj au fost casate, cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Sinaia, cauza aflându-se în al doilea ciclu procesual, după 14 ani de litigii şi 9 ani de la deschiderea acţiunii de partaj, pronunţându-se deja sentinţa nr. 1210/2008 a Judecătoriei Sinaia şi Decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009, definitivă, a Tribunalului Prahova, aflate la dosarul cauzei.

Recurenţii au mai arătat că, în cursul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun – judecată finalizată prin Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă -, contestatoarea A.T., ce a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, a solicitat, în şedinţa de judecată din 19 aprilie 2001, suspendarea judecăţii în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, învederând că a formulat notificare.

Întrucât intervenienta din acea cauză a refuzat suspendarea cererii sale de intervenţie şi disjungerea acesteia, solicitând suspendarea întregii cauze, adică şi suspendarea cererii în revendicare formulate de reclamanţi, cerere la care aceştia s-au opus, instanţa a respins cererea de suspendare, iar intervenienta nu a renunţat la acţiunea sa întemeiată pe art. 480 C. civ., continuând judecata.

Dreptul de proprietate nu este susceptibil a fi ocrotit prin două sau mai multe acţiuni directe şi distincte, iar în virtutea principiului disponibilităţii, intervenienta din acel proces a optat pentru continuarea judecăţii, ceea ce nu-i mai permite utilizarea procedurii speciale, operând principiul electa una via, în caz contrar, încălcându-se principiul securităţii actelor juridice şi a circuitului civil consacrat de art. 6 din CEDO, constatare în acord şi cu exigenţele art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană.

Contestatoarea, prin prezenta acţiune, vizează un „bun” ce nu există în patrimoniul său, ci în patrimoniul intervenienţilor, în baza hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile din acţiunile în revendicare şi partaj, fiind intabulat ca atare în cartea funciară încă din anul 2003.

Recurenţii au insistat asupra faptului că hotărârea judecătorească irevocabilă prin care intervenientei, respectiv contestatoarei de astăzi, i-a fost restituită în natură cota de 1/3 din spaţiile comerciale, se bucură de opozabilitate faţă de contestatoare, ce a figurat ca parte în proces şi de putere de lucru judecat.

La termenul de judecată din 8 iulie 2011, în cursul judecării recursurilor de faţă, recurenţii – intervenienţi au formulat un motiv de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 306 alin. 2 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare de drept comun iniţiată de intervenienţi la data de 24 mai 1999, respectiv: sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Sinaia în dosarul nr. 949/2000; Decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova şi Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.

Recurenţii au susţinut că este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză prevăzută de art. 1200 alin. (4), art. 1201 şi art. 1202 alin. (1) C. civ., deoarece: în ambele procese au participat aceleaşi părţi, neavând relevanţă că au avut o calitate procesuală diferită; împrejurarea că, în ambele procese, A.T.I. a formulat pretenţii legate de cota de 1/3 din spaţiile locative ce au aparţinut A.K. - fie în echivalent bănesc, prin aplicarea Legii nr. 112/1995, fie în natură, atestă identitatea de obiect şi de cauză, iar prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare s-a tranşat irevocabil problema cotei de 1/3.

Efectele hotărârilor judecătoreşti rezidă în faptul că oraşul Sinaia şi Consiliul Local Sinaia nu mai deţin în posesie cota de 1/3 din partea de imobil pretinsă de către A.T.I. din data de 1 iunie 2001 (conform procesului – verbal întocmit de către Biroul Executorului Judecătoresc D.I. din Sinaia), iar în proprietate din data de 9 aprilie 2003.

Recurenţii au susţinut că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale non bis in idem, ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, respectiv al efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit irevocabil o instanţă să nu fie contrazis într-un proces ulterior, fapt important şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile; recurenţii au citat practică judiciară în acest sens.

La termenul de judecată din 10 februarie 2012, recurenţii – intervenienţi au invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire în natură a unei cote ideale din dreptul de proprietate pe cote – părţi, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1210 din 28 octombrie 2008 pronunţate de Judecătoria Sinaia în acţiunea de partaj, definitivă prin Decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.

Recurenţii au arătat că acţiunea de partaj, începută pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, deja menţionate, se află în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual, iar judecata recursului este suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă, fără ca această împrejurare să afecteze caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii primei instanţe din partaj.

La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a apreciat că este admisibilă invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, chiar dacă nu a fost formulată ca atare prin motivele de recurs depuse în termenul legal, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de un motiv de ordine publică, urmând ca temeinicia acestuia să fie cercetată deodată cu celelalte motive de recurs.

Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Motivele de ordine publică invocate de către recurenţi în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. urmează a fi evaluate cu prioritate faţă de motivele iniţiale de recurs, formulate în condiţiile art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ., deoarece vizează excepţii procesuale cu caracter absolut, reglementate de norme imperative.

Recurenţii-reclamanţi au invocat, în primul rând, excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un proces ulterior purtat între aceleaşi părţi, având ca obiect revendicarea imobilului din Sinaia.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Sinaia, a fost admisă cererea în revendicare formulată de către reclamanţii K.B.A., C.P.C., C.M.A. şi C.A.E. (intervenienţii din prezenta cauză) şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei Primăria oraşului Sinaia să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul menţionat, compus din teren în suprafaţă de 798 mp şi construcţiile de pe teren, identificate prin raportul de expertiză construcţii N.M.; a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de către A.T.I. (reclamanta din prezenta cauză) şi C.F. (mama reclamantei, în prezent decedată), ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 pronunţată de Tribunalul Prahova, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate împotriva acestei sentinţe de către Primăria oraşului Sinaia şi de către intervenientele A.T.I. şi C.F.

Prin Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, în dosarul nr. 2798/2001, a fost admis recursul declarat de către intervenientele A.T.I. şi C.F. cu consecinţa casării în parte a deciziei şi a sentinţei; pe fond, a fost admisă cererea de intervenţie, dispunându-se obligarea Primăria Sinaia să lase intervenientelor, în deplină proprietate şi posesie, cota de 1/3 din imobilul în litigiu exclus de la măsurile reparatorii (spaţiile de la parterul corpurilor de clădire B şi C, identificate prin raportul de expertiză N.M.).

Litigiul anterior la care recurenţii au făcut referire a avut ca obiect revendicarea imobilului din Sinaia, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., în timp ce litigiul de faţă este generat de contestaţia formulată de către reclamanta A.T.I. împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, urmărindu-se recunoaşterea dreptului de proprietate şi dobândirea posesiei, ca stare de fapt, asupra unor părţi din acelaşi imobil.

Pentru a subzista puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, trebuie întrunită tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv părţi, obiect şi cauză, cerinţă care interesează efectele negative ale puterii lucrului judecat. Cu toate acestea, pentru evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, nu se poate ignora faptul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă au fost dezlegate aspecte de fapt şi de drept ce interesează un proces ulterior.

În virtutea efectelor pozitive ale puterii lucrului judecat, constatările instanţei de judecată nu pot fi contrazise într-o judecată ulterioară cu privire la chestiuni litigioase ce au făcut obiectul dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale şi tranşate irevocabil.

În acest caz, nu este necesară întrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient ca în procesul ulterior să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, care reprezintă premisa incontestabilă a analizei în procesul subsecvent, în cadrul căruia hotărârea poate fi valorizată drept mijloace de probă.

În aceste condiţii, pentru a opera puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare este suficient ca între pretenţiile concrete ale cererilor succesive să fie o strânsă legătură, tinzându-se la dezlegarea aceluiaşi raport juridic, între aceleaşi părţi.

Recurenţii-intervenienţi pretind că această exigenţă este îndeplinită, deoarece în primul proces se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, asupra imobilului, prin valorificarea dreptului real de proprietate, în condiţiile dreptului comun reprezentat de prevederile Codului civil, iar în prezentul litigiu, se urmăreşte acordarea măsurii reparatorii a restituirii în natură, prin valorificarea dreptului de creanţă recunoscut de Legea nr. 10/2001, pe calea contestaţiei prevăzute de legea specială. În privinţa părţilor, s-a susţinut că există identitate de părţi, neafectată de postura procesuală diferită în care acestea s-au aflat în cele două procese).

Se observă că intervenienţii, în dezvoltarea motivului de ordine publică, au făcut referire la efectele hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare din dubla perspectivă arătată anterior, astfel încât susţinerile pe acest aspect urmează a fi cercetate în contextul excepţiei puterii lucrului judecat, avându-se în vedere şi motivele iniţiale de recurs, depuse în termenul legal, precum şi motivarea recursului pârâţilor, în care se regăsesc referiri la aceleaşi hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Pârâta Primăria Municipiului Sinaia este cea care a făcut referire la aceste hotărâri judecătoreşti şi prin motivele de apel. Este adevărat, aceste referiri au fost făcute de o manieră echivocă, insistându-se asupra procesului de partaj ulterior, pe baza hotărârilor judecătoreşti din revendicare, motive de apel la care instanţa de apel a răspuns.

Avându-se în vedere că, în recurs, a fost invocată însăşi excepţia puterii lucrului judecat, urmează ca susţinerile părţilor referitoare la efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare să fie evaluate în acest context.

În prealabil acestei analize, vor fi examinate celelalte excepţii procesuale invocate drept motive de ordine publică.

După cum s-a arătat, prin cererea formulată pentru termenul de judecată din 10 februarie 2012, recurenţii – intervenienţi au invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei A.T.I. de restituire în natură a unei cote – părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pretenţie rezultată din precizarea contestaţiei formulate în faţa primei instanţe, la data de 6 februarie 2007.

Excepţia astfel invocată reprezintă o excepţie de fond, cu caracter absolut, tinzând la respingerea cererii, ca atare, are caracterul unui motiv de ordine publică, posibil a fi invocat în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., chiar dacă nu se regăseşte în motivele de recurs depuse în termenul legal.

Excepţia nu este, însă, întemeiată, în raport de dispoziţiile legale incidente, respectiv cele reprezentate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.”

În dreptul comun, nu este permisă revendicarea unei cote – părţi dintr-un bun aflat în coproprietate sau în devălmăşie, dat fiind că titularii dreptului de proprietate nu deţin părţi din bun în materialitatea sa, iar redobândirea posesiei, ca finalitate a acţiunii în revendicare, nu poate privi decât bunul în integralitate.

Or, norma din Legea nr. 10/2001, citată anterior, conţine o derogare expresă de la dreptul comun şi trebuie aplicată ca atare, în virtutea regulilor ce guvernează concursul de legi.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procesul de partaj purtat anterior între aceleaşi părţi, sunt de reţinut considerente similare cu cele deja expuse în legătură cu puterea de lucru judecat a hotărârilor din revendicare, în sensul că hotărârile anterior pronunţate pot fi valorificate în acest proces, în măsura în care au fost tranşate aspecte de fapt şi de drept relevante.

În raport de motivele de recurs, formulate de către toţi recurenţii în termenul legal, cu precizările făcute de către intervenienţi în cadrul motivului de ordine publică pe acest aspect, se va constata, în primul rând, că, în mod corect, ambele instanţe de fond din prezenta cauză au înlăturat apărările referitoare la Decizia nr. 124 din 31 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova, prin care a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1029 din 11 octombrie 2002 a Judecătoriei Sinaia, hotărâri pronunţate într-un proces de partaj în care au participat toate părţile din cauză, ca urmare a procesului având ca obiect revendicarea imobilului, la care s-a făcut deja referire prin prezentele considerente.

Hotărârile judecătoreşti menţionate, precum şi Decizia nr. 1139 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost menţinută Decizia nr. 124/2003, au fost casate prin Decizia nr. 1628 din 3 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în anulare, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Ca atare, hotărârile casate nu au produs niciun efect, iar actele de executare efectuate în temeiul acestora – inclusiv plata sultei, partajul voluntar intervenit între intervenienţii din prezenta cauză, precum şi intabularea ulterioară a proprietăţii exclusive în cartea funciară – au fost desfiinţate de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 3303 C. proc. civ. (abrogate prin OUG nr. 58/2003), cu referire la art. 311 C. proc. civ.

Este adevărat că, în urma rejudecării cererilor de partaj, s-au pronunţat sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Judecătoriei Sinaia şi Decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova, cauza aflându-se în prezent în recurs, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, judecata în dosarul nr. 1253/105/2009 fiind suspendată până la finalizarea, printr-o hotărâre irevocabilă, a cauzei de faţă.

Referirile recurenţilor la hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul de partaj trebuie înţelese ca vizând şi hotărârile anterior menţionate, care sunt pronunţate într-un alt ciclu procesual, dar în acelaşi litigiu, astfel cum rezultă, de altfel, din precizările formulate la termenul din 10 februarie 2012 (în susţinerea motivului de ordine publică al autorităţii de lucru judecat).

Dacă soluţia ce ar urma să se pronunţe în partaj ar influenţa judecarea cauzei de faţă, s-ar fi adus în discuţie oportunitatea suspendării judecăţii în prezentul recurs, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cererilor de partaj. Hotărârile judecătoreşti definitive au doar o putere relativă de lucru judecat, ce nu poate fi valorificată într-un proces distinct în alt mod decât acela de a susţine necesitatea suspendării cursului judecăţii până la obţinerea unei hotărâri irevocabile.

Or, nu s-a formulat o solicitare cu acest obiect şi, chiar dacă s-ar fi formulat, o asemenea cerere nu ar fi putut fi primită, întrucât, în fapt, soarta partajului depinde de modul de soluţionare a prezentei cauze, şi nu invers, în condiţiile în care, pentru sistarea stării de coproprietate, este necesar a se stabili cu certitudine persoanele cărora le aparţine calitatea de titular al dreptului asupra bunului deţinut în coproprietate.

Această constatare este confirmată de faptul că, în dosarul de partaj, s-a dispus suspendarea judecării recursului, aşteptându-se soluţionarea irevocabilă a cauzei de faţă.

Ca atare, urmează a fi înlăturate susţinerile tuturor recurenţilor cu privire la efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în partaj.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti din procesul ce a avut drept obiect revendicare, s-a arătat deja că Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti a menţinut sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia în ceea ce priveşte dispoziţia adoptată asupra cererii în revendicare formulate de K.B.A., C.P.C., C.M.A., din moment ce a casat sentinţa, precum şi Decizia nr. 213 din 14 februarie 2001, doar pentru a admite cererea de intervenţie formulată de A.T.I. şi mama acesteia, C.F.

Raportându-se la aceste hotărâri judecătoreşti, recurenţii-intervenienţi au arătat că, în mod greşit, prima instanţă din prezenta cauză a dispus restituirea în natură către reclamanta A.T.I. a unei cote de 1/3 din anumite părţi ale imobilului, în condiţiile în care Primăria municipiului Sinaia nu mai era unitate deţinătoare a acelei cote, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât respectivele părţi din imobil figurau deja în patrimoniul intervenienţilor, în baza acelor hotărâri judecătoreşti.

Se observă că în dispozitivul sentinţei civile nr. 912/2000 a Judecătoriei Sinaia, irevocabilă în ceea ce priveşte cererea principală în revendicare, este cert identificată doar suprafaţa terenului de 798 mp, în privinţa construcţiilor ce au făcut, de asemenea, obiectul dispoziţiei de admitere a cererii în revendicare, făcându-se trimitere la raportul de expertiză construcţii întocmit de expertul judiciar N.M.

Acest raport a fost depus şi în dosarul primei instanţe din prezenta cauză (file 211 – 213), însă nu a fost cercetat de către niciuna dintre instanţele de fond, în sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziţia de admitere a cererii în revendicare a vizat întreaga construcţie ori doar părţi din acestea, pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părţi din imobil (astfel cum a fost obligată prin hotărârea primei instanţe din prezenta cauză).

Acest aspect interesează, în primul rând, situaţia de fapt, presupunând evaluarea probatoriului administrat în cauză, urmează a se constata că nu au fost determinate cu certitudine toate elementele faptice relevante pentru determinarea îndreptăţirii reclamantei A.T.I. la restituirea în natură, fie şi doar a unei cote – părţi din imobil.

Aceste elemente nu pot fi stabilite pentru prima dată în proces în această fază procesuală, întrucât instanţa de recurs se pronunţă exclusiv asupra chestiunilor de drept, în condiţiile unei situaţii de fapt pe deplin lămurite şi nici nu ar putea fi ignorate, deoarece părţile ar fi private de un grad de jurisdicţie devolutiv al dreptului, în care ar fi trebuit determinată situaţia de fapt.

Sunt incidente, în această situaţie, prevederile art. 314 C. proc. civ., neputând fi cercetat modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, dată fiind insuficienta clarificare a situaţiei de fapt, urmând ca, în cadrul rejudecării, instanţa de apel să se raporteze şi la împrejurarea că o parte din apartamentele din imobilul în litigiu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (evidenţiate în adresa nr. 24743 din 23 noiembrie 2011 a Primăriei Municipiului Sinaia – file 81 – 87 dosar recurs), astfel încât acestea să fie excluse de la restituirea în natură către reclamantă, în cazul în care se va stabili îndreptăţirea acesteia la o asemenea măsură reparatorie în baza Legii nr. 10/2001.

Prin susţinerile referitoare la împrejurarea că, în cadrul acţiunii în revendicare din procesul anterior, reclamanta, în aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, ar fi optat pentru continuarea judecăţii în revendicare, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenţii au invocat, încă prin motivele iniţiale de recurs, incidenţa principiului electa una via, în favoarea dreptului comun, ceea ce aduce în discuţie îndreptăţirea reclamantei la orice fel de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a Drepturilor Omului, au fost tranşate prin Decizia nr. 33 pronunţată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanţe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.”. S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant.

S-a arătat, totodată, că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.

Aprecierile din cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă şi cererile în revendicare formulate anterior, în măsura în care persoana îndreptăţită a iniţiat şi epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obţine, în totalitate sau în parte, restituirea în natură.

Mutatis mutandis, raţionamentul juridic din Decizia dată în interesul legii este aplicabil şi în ipoteza în care persoana îndreptăţită a formulat cerere în revendicare anterior Legii nr. 10/2001, iar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de finalizarea procesului, a ales să continue judecata pe dreptul comun, obţinând o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Şi în această situaţie, este pe deplin aplicabil principiul electa una via, în sensul că, odată parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilităţile acestuia de recunoaştere a dreptului de proprietate şi de redobândire a posesiei asupra bunului.

Această constatare se impune chiar dacă recunoaşterea dreptului a avut loc doar în parte, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la reevaluarea situaţiei de fapt şi de drept deja tranşate, aşadar, la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile, ceea ce nu poate fi acceptat.

În mod evident, acest principiu este viabil doar în ipoteza în care obiectul cererii în revendicare este acelaşi cu cel al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, indiferent dacă pretenţiile titularului dreptului au fost admise în totalitate sau doar în parte.

Urmează ca, în cadrul rejudecării, să se cerceteze dacă poziţia procesuală a reclamantei din prezenta cauză, A.T.I., în procesul anterior, în legătură cu suspendarea judecării acţiunii în revendicare, echivalează cu o alegere a uneia dintre căile procesuale alternative de realizare a dreptului, astfel cum pretind intervenienţii, pentru a fi operant principiul electa una via.

De asemenea, se va determina dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanţei de drept comun este identic, cel puţin în parte, cu cel al cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, aspect ce nu a făcut obiectul analizei instanţelor de fond. Se va ţine cont că, în baza legii speciale, reclamanta tinde la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de proprietate ce a aparţinut tatălui său, D.C., ce a purtat asupra unor părţi determinate din imobil şi a cotei – părţi de 1/3 din dreptul de proprietate ce a aparţinut bunicii, A.K.

Pe baza acestor verificări, se va clarifica îndreptăţirea reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în contextul excepţiei puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti din acţiunea în revendicare.

Întrucât situaţia de fapt nu a fost lămurită pe deplin, în sensul celor arătate prin prezentele considerente, nefiind posibil controlul de legalitate al deciziei recurate, urmează ca, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să se dispună admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâţii Primăria oraşului Sinaia, Primarul oraşului Sinaia şi de intervenienţii K.B.A., C.P.C., C.M.A. împotriva deciziei nr. 199 din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1318/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1036/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1296/2012. Civil