ICCJ. Decizia nr. 1083/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1083/2012
Dosar nr. 10230/3/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 753 din 7 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.J.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 250.000 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei, a respins cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul moral al reclamantei ca neîntemeiat, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 2.500 RON.
Pentru a adopta această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Conform Sentinţei penale nr. 145 pronunţată în Dosarul nr. 181/1954 de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, tatăl reclamantei a fost condamnat la 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru săvârşirea faptei de crimă de înaltă trădare.
Din dispozitivul hotărârii penale reiese ca tatăl său a fost condamnat pentru fapte prevăzute în art. 190 - 191 C. pen., astfel că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în sensul că această condamnare are caracter politic de drept, stabilit de legiuitor, nemaifiind necesar ca instanţa judecătorească să constate caracterul politic al condamnării.
Conform menţiunilor din Dosarul nr. 2368/1954 eliberat în copie de C.N.S.A.S., respectiv din mandatul de executare a pedepsei din 28 august 1954, C.I. a fost încarcerat la Penitenciarul J. la 23 martie 1953 şi a fost eliberat, după expirarea pedepsei în anul 1963.
Această condamnare a avut caracter politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Tatăl său, C.I., condamnat cu caracter politic a decedat la data de 10 octombrie 1969, conform extrasului din minuta actelor de deces seria C nr. X eliberat de Prefectura Oraşului Paris, Primăria Arondisementului XV, cu încheiere de legalizare de semnătura a traducătorului din 6 iunie 1997.
Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. X/1997 emis de BNP E.B., reclamanta are calitatea de fiică şi unică moştenitoare legală a tatălui său, C.I., astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) din lege, în sensul că este descendent de gradul I al condamnatului cu caracter politic C.I.
Reclamantei nu i s-au acordat drepturi băneşti în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
În perioada detenţiei reclamantul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună şi să respecte un regim special de detenţie, adoptat de către agenţii statului român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.
Tribunalul a reţinut că prejudiciul moral, prin esenţă, nu este susceptibil de evaluare bănească.
Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echităţii, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă totuşi guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a reclamantei, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor sale.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogăţire în detrimentul statului.
Ţinând cont de faptul că reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare precum şi de o serie de factori atât contemporani, cât şi ulterior acestei perioade, tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 250.000 euro sunt rezonabile, iar suma ce trebuie acordată reclamantului corespunde criteriului de satisfacţie echitabilă.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul l-a respins pentru următoarele considerente:
A accepta că descendenţii de gradul I (copiii) pot solicita despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral (suferit de ei, aşadar) înseamnă a accepta că descendenţii au un drept propriu şi personal la despăgubire, iar fiecare dintre aceştia va putea sesiza instanţa, în mod individual, după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, pentru a obţine recunoaşterea sa. În acest sens, fiecare dintre descendenţi va trebui să dovedească faptul că, în urma condamnării tatălui său, a fost privat de anumite drepturi sau interese legitime, privaţiune ce a generat şi un prejudiciu moral.
O astfel de interpretare este exclusă deoarece vine în conflict cu dispoziţiile ipotezei prevăzute la art. 5 alin. (1), ipoteză ce cuprinde şi o condiţie pentru introducerea acţiunii de către descendenţi, şi anume, acţiunea poate fi introdusă "după decesul" persoanei care a suferit o condamnare politică.
Or, dacă dreptul la despăgubiri ar fi fost recunoscut descendenţilor şi pentru propriul prejudiciu moral, o astfel de condiţionalitate ar fi fost absurdă şi nu ar fi putut exista. Interpretarea în sensul că dreptul la despăgubiri s-a recunoscut prin art. 5 lit. a) şi pentru prejudiciul moral suferit personal de către descendenţi contravine finalităţii urmărită de legiuitor la adoptarea Legii nr. 221/2009.
Circumstanţele care au determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 221/2009, impactul socio-economic, precum şi scopul urmărit prin această lege sunt descrise în expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege, odată cu depunerea acestuia în Parlament.
Această expunere de motive, întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, explică finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii, iar interpretarea normelor cuprinse în aceasta trebuie să ţină seama de această finalitate.
Referitor la cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., precum şi faţă de cererea dovedită şi soluţia pronunţată în cauză a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 2.500 RON.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice iar prin Decizia nr. 233 A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile, schimbată în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
În justificarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceiaşi lege, dar şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie: "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare declarate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/3.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Faptul că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată anterior pronunţării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilităţii acestora în cauză, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia "decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
Prin aceste decizii, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri.
În condiţiile în care pretenţiile formulate de reclamant prin acţiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, Curtea apreciază că acţiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanţă.
O astfel de soluţie, nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constituţională pentru că Statul Roman avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care, inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.
În acest sens, s-a apelat la considerentele Curţii Constituţionale în care s-a arătat că "scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziilor sus-enunţate, obligatorii atât pentru instanţe cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, consideraţiile expuse, reprezintă un răspuns la motivele de apel formulate de către ambii apelanţi.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelurilor şi menţinerea hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, ca temeinică şi legală.
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel era obligată să ignore prevederile Deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010, a Curţii Constituţionale şi să facă aplicarea reglementărilor internaţionale mai favorabile, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
De asemenea, susţine recurenta reclamantă, instanţa de apel trebuia să analizeze consecinţele Deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010, a Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamantei din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 14 al Convenţiei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantei axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări aduse de existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitoare la noţiunea de "bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este "o creanţă sub condiţie" atunci când "problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 1 89/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece "problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina Gonzales s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, ci nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de "speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată publicată în M. Of. la data de 15.11.2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 7 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.J.F. împotriva Deciziei nr. 233A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1033/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1104/2012. Civil → |
|---|
