ICCJ. Decizia nr. 182/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 182/2012
Dosar nr. 3507/109/2009
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 222 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii C.T. şi T.A.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Curtea de Argeş.
A anulat dispoziţia din 24 august 2009, emisă de Primăria municipiului Curtea de Argeş şi a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţişi să primească despăgubiri în valoare de 80.446,55 RON pentru imobilele construcţii situate în Curtea de Argeş, str. N.V. şi E.R. şi 77.838,37 RON pentru terenul în suprafaţă de 743,5 m.p., situat la aceleaşi adrese, despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea despăgubirilor încasate potrivit Legii nr. 112/1995 şi valoarea actualizată a imobilelor la data de 31 decembrie 2009.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 276 din 30 septembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamanţilor a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele construcţii şi teren.
Prin această sentinţă s-a anulat dispoziţia nr. X/2001 şi s-a constatat că autoarea petenţilor este îndreptăţită să primească despăgubiri în valoare de 540.000 RON pentru imobilele construcţii şi 529.788.000 RON pentru teren, despăgubiri ce reprezintă diferenţa dintre valoarea despăgubirilor încasate potrivit Legii nr. 112/1995 şi valoarea actualizată a imobilelor la data de 31 august 2003.
Deşi sentinţa a rămas definitivă la 1 iulie 2004, pârâtul nu a înţeles să se conformeze acesteia decât la 24 august 2009, când a emis o nouă dispoziţie.
Pentru că pârâtul nu a emis o nouă dispoziţie decât după 6 ani şi că în această perioadă moneda naţională s-a depreciat, tribunalul a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească sumele stabilite prin hotărâre judecătorească, actualizate în raport de indicele de inflaţie.
Prin Decizia nr. 22A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Curtea de Argeş.
A schimbat sentinţa şi a respins pe fond acţiunea formulată de reclamanţi.
În opinia majoritară s-a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 1189 din 24 iunie 1999, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, autoarea contestatorilor, C.A. a primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, respectiv 131.952.615 RON pentru construcţii şi 38.828.544 RON pentru teren, sume încasate de beneficiară.
Ulterior, pentru aceleaşi imobile, autoarea reclamanţilor a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 28 septembrie 2001 a Primarului municipiului Curtea de Argeş, notificarea a fost respinsă.
Prin Sentinţa civilă nr. 276 din 30 septembrie 2003, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, Tribunalul Argeş a anulat dispoziţia emisă de primar şi a constatat că petenta este îndreptăţită să primească despăgubiri în valoare de 547.540.000 RON pentru construcţii şi 529.788.000 RON pentru teren, reprezentând diferenţa dintre valoarea celor încasate potrivit Legii nr. 112/1995 şi valoarea actualizată a imobilelor la data de 31 august 2003.
Prin urmare, sumele acordate pentru imobilele în litigiu au fost reactualizate cu aplicarea coeficientului de inflaţie, astfel încât o nouă reactualizare nu mai poate fi dispusă.
Instanţa de apel a mai arătat ca instanţa de fond a apreciat în mod greşit că primarul nu s-a conformat dispozitivului Sentinţei civile nr. 276/2003 decât după 6 ani, având în vedere că moştenitorii autoarei C.A. au completat dosarul de notificare abia la 22 ianuarie 2008 cu actele necesare şi nu s-a dovedit că pârâtul ar fi fost de rea-credinţă.
În opinia separată s-a arătat, în esenţă, că pârâtul avea obligaţia de a executa de bună voie Sentinţa civilă nr. 276 din 30 septembrie 2003 a Tribunalului Argeş, neexistând nici o susţinere şi nici un temei legal care să poată fi luat în considerare pentru tergiversarea executării hotărârii judecătoreşti.
S-a mai arătat că Statul Român era obligat să asigure toate mijloacele necesare în vederea asigurării executării hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Fără a invoca vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenţii au arătat, în esenţă, că obligaţia de a face pentru pârât, care este guvernată de regulile dreptului comun, s-a născut în anul 2003, dată la care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 276/2003 sau, cel mai târziu, iulie 2004, dată la care sentinţa a rămas definitivă.
Or, pârâtul nu şi-a respectat obligaţiile stabilite, raportat la nici unul din cele două momente, deşi s-a încercat inclusiv executarea silită prin executor judecătoresc.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, notificarea formulată de autoarea reclamanţilor a fost soluţionată prin dispoziţia nr. X/2001, emisă de Primarul municipiului Curtea de Argeş.
Această dispoziţie a fost contestată în instanţă şi a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 276 din 30 septembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 21559/A din 1 iulie 2004 a Curţii de Apel Piteşti şi devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2609 din 10 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sus-menţionata sentinţă s-a constatat că petenta era îndreptăţită să primească despăgubiri în valoare de 547.540.000 RON pentru construcţii şi 529.788.000 RON pentru teren.
Prin urmare, dreptul reclamanţilor, pe care aceştia doresc să şi-l valorifice în prezenta cauză s-a născut în aplicarea unei legi speciale, şi anume Legea nr. 10/2001, republicată.
Numai că legea în discuţie nu impune doar o procedură specială prin care se constată calitatea de persoană îndreptăţită şi natura măsurilor reparatorii care i se cuvin acesteia, ci şi o procedură prin care se pot valorifica aceste drepturi, inclusiv în ceea ce priveşte actualizarea valorii despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Dosarele astfel predate, se transmit evaluatorului, care va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare ce conţine cuantumul despăgubirilor şi care, la rândul său, va fi înaintat Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor în vederea emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Prin urmare, procedura de actualizare a despăgubirilor în materia Legii nr. 10/2001 nu este guvernată de regulile dreptului comun, aşa cum greşit susţin recurenţii, ci de dispoziţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Faptul că pârâtul a emis cu întârziere dispoziţia prin care s-a conformat hotărârii instanţei nu a creat reclamanţilor dreptul de a solicita din nou, pe calea contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, actualizarea debitului, care, aşa cum s-a arătat nu se poate realiza decât în condiţiile legii speciale.
Sancţionarea eventualei culpe a primarului nu se poate realiza cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, cu atât mai mult cu cât, prin hotărârea judecătorească invocată nu s-a stabilit o obligaţie în sarcina pârâtului, instanţa limitându-se doar să constate dreptul autoarei reclamanţilor să primească despăgubiri într-un anumit cuantum.
De aceea, recursul declarat de reclamanţi se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.T. şi T.A.M. împotriva Deciziei nr. 22/A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1791/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2886/2012. Civil → |
|---|
