ICCJ. Decizia nr. 2886/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2886/2012
Dosar nr. 2726/30/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2759 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantei B.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către DGFP Timiş şi a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit în urma măsurile administrative abuzive aplicate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta, împreună cu familia sa a fost depărată în Bărăgan din 18 iunie 1951 şi până în 20 decembrie 1955, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, împrejurare atestată de Adeverinţa din 1 februarie 2001 emisă de Direcţia Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei.
În acest context, tribunalul a reţinut că reclamanta are calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 221/2009, încadrându-se la textul art. 3 din lege, care legitimează calitatea activă Di în cazul persoanelor care au suferit în urma aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, cum a fost Di deportarea în Bărăgan.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, raportat la faptul că reclamanta a solicitat prin acţiunea introductivă suma de 1.000.000 euro, tribunalul a reţinut că O.U.G. nr. 62/2010 a modificat Legea nr. 221/2009 şi limitat cuantumul despăgubirilor care pot fi acordate victimelor şi descendenţilor ori soţului supravieţuitor, suma maximă fiind plafonată la 10.000 euro, în echivalent.
Mai reţine instanţa de fond, cu privire la prejudiciul moral, că aceasta are o valoare nepatrimonială şi chiar dacă este greu de cuantificat, legea impune o reparaţie integrală, iar criteriile generale sunt reprezentate de importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, apoi consecinţele negative suferite de autorul reclamanţilor pe plan fizic pe durata anchetelor şi a detenţiei, urmată de intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanei în cauză, mai apoi gradul în care i-a fost afectată victimei situaţia familială, profesională şi socială.
De asemenea, în procesul de invidualizare a pretenţiilor pentru prejudiciul moral, tribunalul a luat în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Rotariu, precum şi Sabău şi Pârcălab, toate contra României şi a apreciat că suma de 6.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, ca victimă directă a deportării, despre care s-a mai reţinut că a beneficiat şi beneficiază în continuare şi de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel deopotrivă, atât reclamanta, cât şi pârâtul.
În apelul său, reclamanta a criticat în principal cuantumul de 6.000 euro stabilit cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, susţinând că această reparaţie este derizorie şi reiterând cererea iniţială cu privire la acordarea de despăgubiri în sumă de 1.000.000 euro.
Reclamanta-apelantă a trecut în revistă încă o dată situaţia particulară a deportării în Bărăgan atât a domniei sale, cât şi familiei precum şi consecinţele pe plan fizic şi psihic derivate din această, inclusiv repercursiunile asupra membrilor familie, atât pe parcursul deportării efective, cât şi ulterior, după revenirea la domiciliu.
Pe de altă parte, prin apelul său, apelantul-pârât a susţinut că reclamanta nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, şi nu la cei deportaţi sau strămutaţi, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat şi persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din aceeaşi lege.
În plus, în această ipoteză, potrivit apelantului, nici victima, nici soţul supravieţuitor ori descendenţii nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuşi astfel, atunci se impune obligarea reclamantei la returnarea tuturor sumelor încasate de domnia sa în baza dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
În sfârşit, apelantul-pârât a susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, chiar dacă în esenţă nu se contestă suferinţa fizică şi psihică a deportatului, acest apelant a apreciat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă şi nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere implică o doză de subiectivism şi de aproximare, cu atât mai mult cu cât reclamanta culege şi a cules beneficii de pe urma aplicării Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin Decizia nr. 691 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârât, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei, în totalitate.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, s-a reţinut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, drept urmare, aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Astfel, s-a apreciat că fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se impune admiterea apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
În fine, se mai susţine că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta solicitând modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său şi respingerea apelului formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (7) şi (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de apel, după prezentarea istoricului cauzei recurenta a arătat că instanţa de apel a preluat în mare parte, din motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale cu referire la existenţa multiplelor reglementări ce au ca obiect recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului şi pe cale de consecinţă recunoaşterea dreptului de a obţine reparaţii persoanelor care au făcut subiectul condamnărilor politice ori a măsurilor administrative cu caracter politic.
A arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009, faţă de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul acestui act normativ, se născuse un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, decizia Curţii Constituţionale fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior pronunţării sale.
În caz contrar ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, în cereri depuse în acelaşi timp, încălcându-se astfel principiului egalităţii în faţa legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Totodată, menţionează recurenta, la data publicării deciziei de neconstituţionalitate avea deja o hotărâre prin care îi fusese acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin urmare avea o speranţă legitimă, respectiv un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, susţine recurenta, că şi în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, se consideră îndreptăţită a obţine despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa este de necontestat, iar prescripţia dreptului la acţiune nu este incidenţă, întrucât prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 a fost repusă în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., şi sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea atacată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, cum corect reţine şi instanţa de apel.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Astfel, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Totodată, în condiţiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri morale, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, respective ale dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ., echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza (I) C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză, prin urmare, această critică este nefondată.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 691 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 182/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3232/2012. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
