ICCJ. Decizia nr. 1861/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1861/2012
Dosar nr. 7090/118/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 iulie 2009, astfel cum a fost precizată, reclamantele B.M. şi V.V.V. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Consiliul Local Constanta, F.L. şi C.S., anularea dispoziţiei nr. 3860 din 22 iunie 2009 emisă de Primarul municipiului Constanţa, constatarea dreptului reclamantelor la restituirea imobilului situat în Constanţa, compus din construcţie, respectiv corpul A format din parter şi etaj, şi teren în suprafaţă de 250 mp şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a bunului, iar în subsidiar, la acordarea de despăgubiri.
In motivare s-a arătat că prin dispoziţia atacată a fost respinsă ca rămasă fără obiect notificarea prin care reclamantele au solicitat restituirea imobilului în litigiu şi că soluţia este nelegală deoarece pârâtele persoane fizice au formulat acţiune în revendicare a acestui bun prin fraudarea legii, considerându-se singurele moştenitoare.
S-a mai susţinut că pârâtele au uzat şi de procedura Legii nr. 10/2001 şi că ulterior au vândut în mod fraudulos imobilul, pentru suma modică de 100.000 lei, deşi existau şi alte notificări formulate în temeiul actului normativ menţionat cu privire la acest bun.
Pârâtele F.L. şi C.S. au invocat prin întâmpinare excepţia inadmisibilităţii cererii, pe cea a autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Constanţa şi a Municipiului Constanţa şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor.
Au susţinut pârâtele că prin sentinţa civilă nr. 376 din 12 mai 1999 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin Decizia nr. 70/C/2000 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia nr. 3241 din 01 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, le-a fost admisă acţiunea în revendicare a imobilului ce face obiectul litigiului, care ulterior le-a fost predat în cadrul executării silite.
In acest litigiu instanţa a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv de stat din proprietatea autoarei B.A., care avea calitatea de unic proprietar la acel moment şi era exceptată de la măsura naţionalizării astfel că, în condiţiile în care la data preluării bunului autorul reclamantelor nu avea calitatea de proprietar, nici eventualii moştenitori ai acestuia nu au calitatea de persoane îndreptăţite; din această perspectivă, nici pârâtul Municipiul Constanţa nu are calitatea de unitate deţinătoare pentru că bunul a fost radiat din patrimoniul unităţii administrativ teritoriale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Asupra excepţiilor invocate tribunalul şi-a exprimat punctul de vedere prin încheierea pronunţată în şedinţa din 08 martie 2010, unde a arătat motivele avute în vedere la deliberare.
Prin sentinţa civilă nr. 1397 din 08 septembrie 2010 Tribunalul Constanta a respins acţiunea reclamantelor ca nefondată şi le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
La pronunţarea hotărârii s-au avut în vedere următoarele:
- cererea prin care reclamantele au solicitat restituirea imobilului situat în Constanta, a rămas fără obiect ca urmare a transferării acestui bun către pârâtele persoane fizice, reclamante în acţiunea în revendicare a aceluiaşi imobil, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 376/1999 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 70/C/2000 a Curţii de Apel Constanţa.
- conform procesului verbal de executare silită şi protocolului de predare primire încheiat la 10 iulie 2000 bunul a fost predat pârâtelor F.L. si C.S.
- unitatea administrativ teritorială deţinea imobilul în discuţie la momentul formulării notificărilor reclamantelor, însă acesta a fost predat înainte de finalizarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat, hotărâre prin care a fost soluţionată o acţiune în revendicare formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale.
- în mod corect a constatat unitatea deţinătoare investită cu soluţionarea notificării reclamantelor că aceasta a rămas fără obiect, pentru că, pe de o parte, imobilul a fost restituit în temeiul titlului executoriu menţionat anterior, iar pe de altă parte, pentru că în prezent nu mai are calitatea de unitate deţinătoare a bunului.
- primarul - ca persoană emitentă a deciziei de acordare sau de respingere a măsurilor reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 - nu poate statua asupra drepturilor succesorale ale părţilor şi nici dispune asupra îndreptăţirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor notificatoare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele B.M. şi V.V.V. şi au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- încălcarea limitelor judecăţii prin nesoluţionarea cererilor accesorii care au vizat constatarea dreptului apelantelor reclamante la restituire, deci implicit calitatea acestora de persoane îndreptăţite, şi obligarea pârâţilor la despăgubiri, cereri formulate atât în contradictoriu cu unitatea deţinătoare, cât şi cu pârâtele persoane fizice, care au cules singure toate beneficiile recunoscute de lege pentru imobilul în litigiu, în dauna drepturilor reclamantelor apelante.
- fraudarea legii - prin nesancţionarea conivenţei frauduloase dintre unitatea deţinătoare şi celelalte moştenitoare - şi încălcarea regulii unanimităţii.
Au susţinut apelantele că au formulat notificare pentru restituirea imobilului din 13 august 2001 şi că formularea acţiunii în revendicare pe dreptul comun pentru acelaşi bun le-a fost făcută cunoscută abia după 8 ani, ceea ce dovedeşte conivenţa frauduloasă dintre unitatea deţinătoare şi celelalte moştenitoare, înţelegere pe care instanţa de fond trebuia să o sancţioneze prin obligarea acestora la plata de despăgubiri în limita drepturilor ce le aparţin.
Referitor la unanimitate s-a susţinut că, faţă de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi de împrejurarea că reclamantele au formulat în termen notificarea, cotele ce se cuvin acestora nu le pot profita intimatelor pârâte, cu atât mai mult cu cât la data formulării notificării imobilul făcea parte din patrimoniul unităţii deţinătoare, iar dacă termenul de 60 de zile stabilit de art. 25 alin. (1) din lege ar fi fost respectat, situaţia juridică ar fi fost total diferită.
Au mai pretins apelantele că deşi termenul de soluţionare a notificării este unul de recomandare se impunea ca instanţa de fond să sancţioneze nerespectarea lui, respectiv conduita nelegală a unităţii administrativ teritoriale în procedura administrativă de soluţionare a notificării.
- greşita aplicare a dispoziţiilor care reglementează puterea lucrului judecat pentru că efectul pozitiv al acestei prezumţii nu poate fi reţinut prin raportare la Decizia civilă nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa întrucât în litigiul anterior raportul litigios nu a fost opus şi apelantelor, ci altor părţi litigante.
- greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 966 C. civ. pentru că lipsa de obiect a cererii de restituire formulată de apelante ar fi putut fi fundamentată doar pe realizarea dreptului pretins, care în cauză nu a avut loc, ceea ce conduce la concluzia că dispoziţia atacată este lovită de nulitate absolută.
Au arătat apelantele că şi în ipoteza în care s-ar aprecia că Municipiul Constanţa nu mai are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului, actul atacat este, de asemeni, lovit de nulitate pentru că în lipsa acestei calităţi nu mai avea nici competenţa legală de soluţionare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a susţinut şi că imposibilitatea reformării sau retractării hotărârii judecătoreşti pronunţată pe dreptul comun nu exclude recunoaşterea dreptului apelantelor de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 - care instituie o procedură specială ce prevala faţă de orice demers pe dreptul comun şi pe care pârâţii au încălcat-o cu scopul vădit al fraudării drepturilor titularelor căii de atac.
Pe cale de consecinţă, s-a pretins că instanţa de fond era obligată să dea eficienţă prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care reglementează constatarea şi stabilirea în cote părţi ideale a dreptului de proprietate în cazul unei pluralităţi de solicitanţi - persoane îndreptăţite, şi să oblige toţi pârâţii la restituirea imobilului în natură cu respectarea drepturilor tuturor comoştenitorilor deoarece legea nu distinge între unităţi deţinătoare persoane juridice sau persoane fizice.
Prin concluzii scrise intimatele F.L. şi C.S. au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.
S-a susţinut că instanţa de fond a rezolvat toate cererile cu soluţionarea cărora a fost investită, astfel cum au fost ele precizate, şi că aprecierea tribunalului asupra lipsei de obiect a notificării reclamantelor este pe deplin întemeiată pentru că imobilul a fost revendicat şi le-a fost restituit pârâtelor în procedura de drept comun, în cadrul căreia s-a examinat situaţia lui juridică - din perspectiva preluării bunului de către stat, a persoanei care îl deţinea în proprietate la acel moment şi al încadrării lui în categoria celor care puteau fi restituite în natură.
Prin Decizia civilă nr. 139/C din 2 martie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantele reclamante B.M. şi V.V.V., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, F.L. şi C.S., împotriva sentinţei civile nr. 1397 din 8 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în dosarul nr. 7090/118/2009, ca neîntemeiat.
Au fost obligate apelantele la plata sumei de 300 lei către intimaţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi a sumei de 1240 lei către intimatele F.L. şi C.S., reprezentând cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Din interpretarea prevederilor art.129 alin. ultim C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii dedusă judecăţii, a rezultat că instanţa nu poate depăşi limitele investirii sale şi, totodată, că ea nu poate să lase nesoluţionate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată pentru că o asemenea omisiune constituie o încălcare esenţială a legii şi duce la desfiinţarea hotărârii.
În speţă, prin cererea de investire a instanţei de fond, astfel cum a fost precizată anterior primului termen de judecată, reclamantele au solicitat anularea dispoziţiei nr. 3860 emisă de Primarul municipiului Constanţa la 22 iunie 2009, constatarea dreptului lor la restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanţa, şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a bunului, conform Legii nr. 10/2001 şi cu respectarea drepturilor tuturor comoştenitorilor, iar în subsidiar, obligarea acestora la acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.
Soluţionând acţiunea, tribunalul a respins cererea de anulare a dispoziţiei atacate - constatând că a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în materie şi în raport de starea de fapt actuală a bunului, care a fost corect reţinută - şi, pe cale de consecinţă, a respins ca nefondate şi cererile subsidiare formulate de reclamante - astfel cum rezultă din considerentele finale ale hotărârii, unde se arată că în acest cadru procesual nu se poate statua asupra drepturilor succesorale ale părţilor sau dispune asupra îndreptăţirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor notificatoare.
A rezultat, deci, atât din dispozitivul hotărârii atacate - care respinge ca nefondată întreaga acţiune a reclamantelor, nu doar cererea de anulare a dispoziţiei primarului - cât şi din considerentele acesteia, că instanţa de fond a rezolvat toate cererile cu judecata cărora a fost investită, astfel că nu se poate pretinde cu temei nesocotirea limitelor judecăţii şi încălcarea obligaţiei instituită de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
De altfel, în condiţiile în care dispoziţia contestată a finalizat pe cale de excepţie procedura declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, constatând că acesta a fost restituit pârâtelor F.L. şi C.S. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar tribunalul a apreciat ca legală soluţia pronunţată, examinarea aspectelor referitoare la calitatea reclamantelor, de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, ca şi a posibilităţii de restituire în natură a acestui bun, depăşeşte limitele analizei impusă de verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei excepţii.
Nu poate fi imputată instanţei de fond nici nesancţionarea pretinsei conivenţe frauduloase dintre unitatea deţinătoare şi pârâtele persoane fizice deoarece acţiunea în revendicare a imobilului în litigiu a fost formulată de pârâte anterior notificărilor prin care reclamantele au solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru acelaşi bun, respectiv în 1998; pe de altă parte, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3858 din 18 august 1999 la BNP C.B. imobilul în litigiu a fost înstrăinat de pârâtele persoane fizice, ori transcrierea acestui act în registrul de transcripţiuni a asigurat opozabilitatea lui faţă de terţi, inclusiv faţă de reclamante, astfel că nu se poate susţine cu temei ascunderea de către pârâţi, în mod intenţionat şi cu rea credinţă, a revendicării şi restituirii bunului în litigiu, susţinere care a fundamentat motivul de apel referitor la fraudarea drepturilor reclamantelor prin consensul părţilor adverse.
Critica ce vizează soluţionarea acţiunii cu nesocotirea regulii unanimităţii este, de asemeni, neîntemeiată în condiţiile în care instanţa nu a stabilit asupra calităţii reclamantelor şi a pârâtelor persoane fizice de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, deci nu a examinat cauza şi din perspectiva art. 4 din Legea nr. 10/2001.
In materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative, dar persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.
In cauză, pârâtele F.L. şi C.S. au optat pentru continuarea judecăţii pe calea dreptului comun, iar această opţiune a avut drept consecinţă suspendarea procedurii de restituire a aceluiaşi imobil, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie, conform art. 46 din acest act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3241 din 01 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, acţiunea în revendicare mai sus menţionată a fost admisă, iar această modalitate de soluţionare a cererii de restituire întemeiată pe prevederile dreptului comun a avut drept consecinţă lipsirea de obiect a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii formulate de reclamante şi pârâtele persoane fizice pentru acelaşi bun, în temeiul legii speciale de reparaţie.
A rezultat, din considerentele expuse, că până la data pronunţării irevocabile asupra acţiunii în revendicare nu se poate reţine culpa unităţii administrativ teritoriale, prin primar, în nesoluţionarea notificărilor reclamantelor, iar împrejurarea că soluţia respingerii lor a fost pronunţată abia în 2009 este, de asemenea, lipsită de relevanţă în soluţionarea cererii de anulare a dispoziţiei prin care ea a fost pronunţată pentru că, prin restituirea bunului pe calea dreptului comun, procedura administrativă de restituire nu mai avea obiect.
S-a constatat, pe de altă parte, că nerespectarea de către unitatea deţinătoare a termenului de 60 de zile stabilit de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 îndreptăţea reclamantele să solicite instanţei judecătoreşti competente obligarea ei la emiterea dispoziţiei motivate - pentru că o asemenea obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ, inclusiv sub aspectul termenelor - ori dovada unui asemenea demers procesual nu a fost făcută în cauză.
Nefondată este şi critica referitoare la reţinerea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa deoarece tribunalul nu a statuat asupra existenţei sau întinderii dreptului de proprietate pretins de reclamante şi pârâtele persoane fizice în raport cu această hotărâre judecătorească, ci a constatat doar imposibilitatea continuării procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii ca urmare a restituirii bunului prin admiterea acţiunii în revendicare.
Considerentele anterioare demonstrează şi netemeinicia criticii ce vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a prevederilor art. 966 C. civ. - conform căreia respingerea ca rămase fără obiect a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii formulate de reclamante pentru imobilul în litigiu putea interveni numai în ipoteza realizării dreptului lor la despăgubire - deoarece, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „se restituie, în condiţiile prezentei legi, numai imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor, şi nerestituite", ori această condiţie nu este îndeplinită în cauză întrucât imobilul din Constanta, a fost restituit în procedura întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Nulitatea dispoziţiei atacate nu poate fi întemeiată nici pe lipsa calităţii de unitate deţinătoare a Municipiului Constanţa prin Primar la data soluţionării notificării deoarece, atâta timp cât reclamantele şi pârâtele persoane fizice au adresat notificări acestei unităţi administrativ teritoriale, care deţinea bunul la acel moment, soluţionarea lor nu putea fi refuzată de pârâtul emitent sub motivul ieşirii ulterioare a imobilului din patrimoniul său pentru că ea nu a fost rezultatul transferării lui către o altă persoană juridică obligată la restituire conform Legii nr. 10/2001, ci al restituirii către cei îndreptăţiţi, chiar dacă predarea s-a realizat într-o procedură judiciară întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Necesitatea aplicării cu prioritate a procedurii instituită prin Legea nr. 10/2001 reprezintă, de asemeni, o critică neîntemeiată pentru că acţiunea în revendicare se soluţionează cu prioritate atunci când este declanşată anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie şi cum în cauză acţiunea pârâtelor a fost promovată în 1998, examinarea existenţei şi a întinderii drepturilor invocate de reclamante, inclusiv încetarea pretinsei stări de coproprietate asupra bunului litigios, se poate realiza doar pe calea dreptului comun, respectiv în cadrul acţiunii în împărţeală, ca mod specific de încetare a coproprietăţii, de natură să prefacă dreptul indiviz şi să le confere un drept diviz şi exclusiv.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele B.M. şi V.V.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită, fără a observa că pretenţiile nu au fost analizate şi în raport cu pârâtele persoane fizice.
Au susţinut recurentele că în cauză a exista o coniventă frauduloasă între unitatea deţinătoare şi pârâtele persoane fizice iar în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001 pârâtele nu puteau beneficia decât de cotele legale ce li se cuveneau, nu de întreg imobilul.
S-a mai susţinut că instanţa a făcut o greşită reţinere a existenţei puterii de lucru judecat prin raportare la Decizia nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, întrucât acea hotărâre nu le este opozabilă iar în acea judecată nu s-au stabilit drepturi potrivnice lor.
Au invocat recurentele şi greşita interpretare a noţiunii de „rămasă fără obiect" raportat la cererea acestora, arătând că în condiţiile în care au făcut dovada că dreptul nu a fost realizat, prin restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, conform legii speciale, nu se poate reţine că cererea a rămas fără obiect.
Raportat la faptul că Municipiul prin primar, la data soluţionării notificării nu mai era deţinătorul legal al bunului notificat, nu mai avea nici competenţa legală de a soluţiona notificarea.
Faptul că acţiunea în revendicare a fost soluţionată, cu încălcarea regulii unanimităţii nu le este imputabilă iar Municipiul are culpă pentru nesoluţionarea în termen a notificării şi pentru neîncunoştiinţarea despre acţiunea de drept comun introdus de către cele două pârâte persoane fizice.
Au susţinut recurentele că legea nu reglementează juridic această situaţie juridică atipică rezultată din nesoluţionarea în termen a notificării şi urmată de soluţionarea acţiunii în revendicare pe drept comun.
Întrucât cererea de restituire în cauză îşi are temeiul în art. 9 din Legea nr. 10/2001, care nu distinge între persoane juridice şi persoane fizice, iar bunurile se restituie indiferent în posesia cui se află, acţiunea de restituire în natură era admisibilă chiar şi în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice.
In subsidiar, recurentele au susţinut admisibilitatea acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerentele.
In mod fondat, a reţinut instanţa de apel că prin soluţia pronunţată s-a respins acţiunea în integralitatea sa, iar prin motivare s-au analizat toate capetele de cerere ale acţiunii cu care a fost învestită instanţa, inclusiv în raport cu pârâtele persoane fizice, nefiind nesocotite limitele învestirii.
Unitatea învestită cu soluţionarea notificării a constatat imposibilitatea continuării procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, respectiv restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, ca urmare a restituirii bunului în cadrul unei acţiuni în revendicare, nefiind analizată calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite în temeiul legii speciale.
Notificarea a fost soluţionată în baza excepţiei de fond a inexistenţei bunului în patrimoniul unităţii învestite cu soluţionarea şi a faptului că bunul a fost deja restituit în baza unei hotărâri definitive şi irevocabile, fiind astfel incidente dispoziţiile pct. 2 lit. c) din normele metodologice potrivit cu care „în cazul în care, pentru imobilul notificat de către o persoană care se pretinde îndreptăţită, există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a unei alte persoane, unitatea notificată este obligată să respingă notificarea respectivă şi, după caz, să pună în executare imediat respectiva hotărâre judecătorească".
In mod fondat s-a statuat că în acest cadru procesual, determinat de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu se poate aprecia asupra drepturilor succesorale ale părţilor sau dispune asupra îndreptăţirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor notificatoare.
Dreptul la restituire în natură a bunului care face obiectul legii speciale, poate fi analizat numai în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi numai în contradictoriu cu entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu şi cu pârâtele persoane fizice, care nu sunt simpli posesori, ci proprietari, urmarea admiterii acţiunii în revendicare a bunului, nefiind incidente dispoziţiile art. 9 din lege.
În condiţiile incidenţei dispoziţiei speciale, impuse de art. 2 din lege şi de pct. 2 lit. c) din normele metodologice, în mod fondat s-a reţinut că dispoziţia de respingere a notificării este legală, nemaipunându-se analiza calităţii de persoane îndreptăţite, a dreptului şi a întinderii acestuia, respectiv a îndreptăţirii la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Coniventa frauduloasă dintre unitatea învestită cu soluţionarea notificării şi pârâtele persoane fizice nu a fost dovedită, întrucât acţiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind incidente dispoziţiile art. 46 din lege şi, totodată, contestatoarele aveau posibilitatea de a solicita soluţionarea notificării lor în termenele prevăzute de lege, ori dovada unui asemenea demers procesual nu a fost făcută în cauză.
Invocarea în prezenta cauză a aspectelor de temeinicie şi legalitate a hotărârii pronunţate în revendicare, sub aspectul îndreptăţirii pârâtelor la restituirea în natură a întregului imobil, nu este admisibilă, fără a se aduce atingere principiilor privind autoritatea şi puterea de lucru judecat.
Hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare, deşi nu este opozabilă contestatoarelor, aceasta beneficiază de puterea de lucru judecat, în manifestarea sa procesuală de prezumţie în sensul că se impune într-o altă cauză care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis iar aceste principii nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Manifestarea pozitivă a unei hotărâri judecătoreşti, în ce priveşte modalitatea în care au fost dezlegate anterior aspecte litigioase, fără posibilitatea de a statua diferit, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
In speţă nu s-a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat (pentru că într-adevăr, nu se regăseşte tripla identitate de elemente) ci s-a dat eficientă prezumţie de lucru judecat pe baza căreia a reţinut ca fiind admisă acţiunea în revendicare, bunul care face obiectul notificării nu mai intră sub incidenţa legii speciale şi pe cale de consecinţă soluţia de respingere a notificării a fost legală.
Nu se poate reţine nelegalitatea dispoziţiei emise, din perspectiva lipsei calităţii de unitate deţinătoare a Municipiului Constanţa la data soluţionării notificării motivat de faptul ieşirii ulterioare a imobilului din patrimoniul său, întrucât Municipiul Constanţa prin Primar avea calitatea de unitate deţinătoare, în sensul legii, la data primirii notificării, având competenţa legală de soluţionare a notificării, în raport de situaţia de fapt şi de drept constatată.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi reţinând culpa procesuală a reclamantelor, acestea vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimatele F.L. şi C.S., diminuată însă la suma de 1000 lei, în raport atât de valoarea pricinii, cât şi de munca îndeplinită de apărător, care a depus doar scurte concluzii scrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele B.M. şi V.V.V. împotriva deciziei nr. 139C din 02 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
In temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. obligă recurentele la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele F.L. şi C.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1952/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1844/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
