ICCJ. Decizia nr. 1844/2012. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1844/2012
Dosar nr. 97/101/2011
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, la data de 05 ianuarie 2011, sub nr. 97/101/2011, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a numitului U.T.P.
Cererea a fost întemeiată pe dispoz. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 30 din 07 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active; s-a respins sesizarea, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, în contradictoriu cu pârâtul U.T.P.
Pentru a adopta o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin HG nr. 1347/2007, s-a aprobat planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
La obiectivul nr. 2 lit. d) al acestui plan, se prevedea înaintarea de către Direcţia Generală de Paşapoarte sau, după caz, de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, către instanţă, a dosarului de îndepărtare. Demersul trebuia efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români se poate dispune cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Competenţa sesizării instanţei, în cazul prevăzut de art. 38 lit. b), aparţine, conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 248/2005, instituţiei cu competenţe în domeniul apărării ordinii publice sau siguranţei naţionale, care deţine date ori informaţii cu privire la activitatea pe care persoana o desfăşoară sau urmează să o desfăşoare în străinătate.
Dar, din analiza dispoziţiilor legale care stabilesc atribuţiile direcţiei, deci competenţele, a rezultat că aceasta are atribuţii cu privire la organizarea şi coordonarea activităţii de evidenţă a persoanelor, precum şi la gestionarea şi administrarea, la nivel naţional, a bazelor de date privind evidenţa persoanelor, cărţilor de identitate, paşapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor şi a altor documente necesare persoanelor în relaţiile cu statul.
Aşadar, această instituţie nu deţine, în sensul la care se referă legea, date cu privire la activitatea pe care persoana o desfăşoară sau urmează să o desfăşoare în străinătate, astfel că această cerinţă legală nu este îndeplinită şi reclamanta nu apare titular al dreptului de a sesiza instanţa pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, în cazul prev. de art. 38 lit. b) din lege.
Este nerelevantă împrejurarea că, potrivit Obiectivului nr. 2 din Hotărârea nr. 1347/2007, care se referă la aplicarea unor măsuri de către structurile competente din subordinea MAI, din momentul în care cetăţenii români expulzaţi ajung pe teritoriul României, respectiv iniţierea demersurilor pe baza cărora, ulterior, să fie luată de către autorităţile judecătoreşti o decizie vizând interzicerea deplasării acestora în Italia, pe o perioadă determinată, este prevăzută, la lit. d, înaintarea, de către D.G.P. sau, după caz, INEP, către instanţă, a dosarului de îndepărtare.
„Dosarul de îndepărtare”, care conţine datele cu privire la activitatea desfăşurată şi care a justificat măsura expulzării, este întocmit de autorităţile italiene, fiind transmis împreună cu cetăţeanul expulzat şi preluat de structurile competente ale MAI şi, ulterior, înaintat instanţei, potrivit celor arătate în precedent.
Totodată, potrivit aceleiaşi hotărâri de Guvern, structura responsabilă pentru îndeplinirea obiectivului, iar nu măsurilor, este ministerul, (fost MIRA), actual MAI.
Prin urmare, înaintarea „dosarului de îndepărtare”, de către o structură a acestuia, nu echivalează cu atribuirea unei competenţe de sesizare a instanţei, neexistând identitate între „deţinătorul” dosarului de îndepărtare şi instituţia care solicită restrângerea dreptului, în sensul Legii nr. 248/2005. Instanţa judecătorească nu este sesizată cu îndepărtarea persoanei, ci cu luarea unei măsuri de limitare, prin restrângere, a exercitării dreptului la liberă circulaţie, iar „dosarul de îndepărtare” furnizează doar probe în susţinerea solicitării.
Or, în aceste condiţii, instituţia la care se referă disp. art. 38 lit. b) din lege, cu competenţe în domeniul ordinii publice, s-a apreciat ca nefiind o structură a ministerului, care preia şi înaintează „dosarul de îndepărtare”, fie şi cu personalitate juridică, cum este reclamanta. În caz contrar, s-ar admite ideea ca astfel de cereri, (în cazul ordinii publice, iar nu apărării sau siguranţei naţionale), să nu fie formulate întotdeauna de aceeaşi instituţie, cu competenţe în domeniu, ci fie de D.G.P., (când documentul de călătorie a fost paşaportul), fie de reclamantă, (când documentul a fost cartea de identitate).
S-a mai menţionat şi faptul că, atunci când legiuitorul a intenţionat să stabilească expres atribuţii în sarcina unor structuri ale ministerului – D.G.P. sau I.G.P.F., din perspectiva legitimării procesuale active, în privinţa solicitării de limitare a exercitării dreptului la libera circulaţie, a făcut-o prin disp. art. 39 alin. (1), cu referire la cazul prev. de art. 38 lit. a) din lege sau prin art. 42 alin. (1) rap. la art. 40 lit. d), iar, prin HG 1367/2009 şi HG 1347/2007, nu este prevăzută o asemenea atribuţie în sarcina reclamantei, ca structură a MAI.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Critica apelantei a vizat exclusiv modul greşit în care instanţa de fond a reţinut că aceasta nu are calitate procesuală activă.
Prin Decizia civilă nr. 200 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a schimbat sentinţa şi a constatat încetată de drept procedura judiciară, având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru pârâtul U.T.P.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Legea nr. 206/2010 a modificat Legea nr. 248/2005, abrogându-se dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) şi art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.
De asemenea, prin aceeaşi lege, s-a dispus încetarea de drept a procedurilor judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulaţie în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1), art. 40 lit. d) şi art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, în baza art. 314 C. proc. civ., şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul a arătat următoarele:
Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 206/2010, prin care s-au modificat dispoziţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările si completările ulterioare.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din HG nr. 1367/2009, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare Direcţia, se înfiinţează prin comasarea, prin fuziune, a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi a Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care se desfiinţează".
Având în vedere faptul că, în temeiul art. 6 al actului normativ invocat, Direcţia preia patrimoniul instituţiilor publice care se desfiinţează, pe bază de protocol de predare-preluare, cauzele în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât sunt preluate de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din HG nr. 1367/2009 „Direcţia face parte din structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi este parte componentă a Departamentului de ordine şi siguranţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din acelaşi act normativ, „Direcţia exercită atribuţiile care îi sunt date în competenţă prin lege, cu privire (...) la gestionarea şi administrarea la nivel naţional a bazelor de date privind evidenţa persoanelor, cărţilor de identitate, paşapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor şi a altor documente necesare persoanelor în relaţiile cu statul.”
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din HG nr. 1367/2009: „Direcţia îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.”
Având în vedere problematica creată în contextul aplicării de către Italia, începând de la data de 1 noiembrie 2007, a decretelor de îndepărtare din teritoriul naţional a cetăţenilor străini, potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 181 din 1 noiembrie 2007 conţinând „Dispoziţii urgente în materie de îndepărtare de pe teritoriul naţional din motive de siguranţă publică”, care vine în completarea Decretului-lege nr. 30 din 6 februarie 2007 privind „Transpunerea în legislaţia naţională a Directivei nr. 2004/3S/CE privind dreptul cetăţenilor UE şi a membrilor lor de familie de a circula şi rezida liber pe teritoriul statelor membre", Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia.
Obiectivul nr. 2 din Planul de măsuri este „Aplicarea unor măsuri de către structurile competente din subordine din momentul în care cetăţenii români expulzaţi ajung pe teritoriul României, respectiv iniţierea demersurilor, pe baza cărora, ulterior, să fie luată de către autorităţile judecătoreşti o decizie vizând interzicerea deplasării acestora în Italia pe o perioadă determinată." Una dintre aceste măsuri, potrivit lit. d) este: „înaintarea de către D.G.P. sau MAI, după caz, INEP către instanţă a „dosarului de îndepărtare”.
În considerarea prevederilor literei b) ale obiectivului nr. 2 din HG nr. 1347/2007, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor), are obligativitatea de a înainta instanţei teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia, întrucât aceştia au folosit, ca document de călătorie, cartea de identitate.
Mai mult, aceste demersuri trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările si completările ulterioare.
În considerarea dispoziţiilor legale învederate, recurenta a susţinut că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut faptul că au fost abrogate dispoziţiile art. 38 lit. a şi, prin urmare, temeiul juridic al acţiunii nu mai există, câtă vreme cererea reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, trebuie menţionat că, deşi instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, prin care se invoca drept unic motiv nelegala soluţionare de către prima instanţă a unei excepţii procesuale, de fond, absolute, peremptorii – cea a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, această instanţă, schimbând nelegal, fără punerea în dezbaterea contradictorie a părţilor, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată [art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005] şi încălcând limitele devoluţiunii, fixate prin cererea de apel (tantum devolutum quantum apellatum), conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil şi art. 295 C. proc. civ. (instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă), a constatat încetată de drept procedura judiciară, având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru pârâtul U.T.P.
Eventuala aplicare greşită a legii speciale, de această dată (aspect pe care instanţa de recurs nu are a-l analiza la acest moment procesual, nefiind încă actual), de către instanţa de apel, ar fi făcut operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ar fi putut determina modificarea soluţiei pronunţate în cauză de această instanţă, sub aspectul constatării încetării de drept a procedurii judiciare, având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru pârâtul U.T.P., numai în ipoteza în care problema soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ar fi fost dezlegată în mod corect de instanţele fondului.
Însă, cum asupra acestui aspect de legalitate, instanţa de apel nu s-a pronunţat, deşi era învestită în acest sens, iar dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. ar fi impus, cu prioritate, rezolvarea acestui aspect, instanţa de recurs va cerceta ea însăşi acest aspect ce constituie, în mod necesar, motiv de recurs.
În acest sens, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din HG nr. 1367/2009, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date se înfiinţează prin comasarea, prin fuziune, a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi a Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care se desfiinţează.
Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia. Obiectivul nr. 2 din acest plan, aprobat prin Hotărârea nr. 1347/2007, constă în: „Aplicarea unor măsuri de către structurile competente din subordine, din momentul în care cetăţenii români expulzaţi ajung pe teritoriul României, respectiv iniţierea demersurilor, pe baza cărora, ulterior, să fie luată de către autorităţile judecătoreşti o decizie vizând interzicerea deplasării acestora în Italia pe o perioadă determinată.".
Potrivit lit. d) al Obiectivului nr. 2, una dintre măsurile legale este: „înaintarea de către D.G.P. sau MAI, după caz, INEP, către instanţă, a „dosarului de îndepărtare”.
În temeiul art. 6 al actului normativ invocat, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date preia (…) cauzele în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât.
Cum Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a preluat atribuţiile INEP privind înaintarea către instanţă a dosarului de îndepărtare, în vederea luării unei decizii judecătoreşti, vizând interzicerea deplasării în Italia, pe o perioadă determinată, a cetăţenilor români expulzaţi, ajunşi pe teritoriul României, precum şi, în mod expres, cauzele în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât, rezultă, din interpretarea raţională şi sistematică a textelor de lege enunţate, raportate la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, că această direcţie are legitimare procesuală activă (legitimatio ad causam) pentru a iniţia un demers juridic cu acest scop.
În consecinţă, reţinând că prima instanţă a soluţionat prezentul litigiu, în temeiul unei excepţii procesuale nelegal soluţionate, soluţie care nu a fost remediată în apel, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 297 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 200 din 31 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o va casa; va admite apelul declarat de acelaşi reclamant împotriva sentinţei civile nr. 30 din 07 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, pe care o va desfiinţa şi, în consecinţă, va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Mehedinţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 200 din 31 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Admite apelul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva sentinţei civile nr. 30 din 07 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1861/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1840/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
