ICCJ. Decizia nr. 1840/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1840/2012
Dosar nr.3566/108/2010
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistratăla Tribunalul Arad, sub nr. 3566/108/2010, reclamantul B.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 Euro, cu titlul de despăgubiri morale.
Prin sentinţa civilă nr. 622 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să-i plătească suma de 6.500 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul B.C. a fost arestat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 din Codul Penal al Republicii Populare Române, fiind ulterior condamnat de către Tribunalul Militar Timişoara la 7 ani închisoare. În perioada 04 octombrie 1959 – 16 ianuarie 1963, a executat pedeapsa în penitenciarele Timişoara, Jilava, Periprava, Gherla, fiind, ulterior, graţiat de restul pedepsei şi eliberat din Penitenciarul Gherla, la data de 16 ianuarie 1963.
Conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate în temeiul art. 209 pct. 1 din Codul penal din 1936.
Este de notorietate că toţi deţinuţii politici, deci şi reclamantul, în perioada detenţiei, au fost supuşi la nenumărate suferinţe de natură fizică, psihică şi morală, care le-au afectat grav starea generală de sănătate şi chiar speranţa de viaţă, de asemenea, au influenţat negativ posibilitatea acestora de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, conform deciziei 36 din 31 octombrie 2005.
Lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit, fiind, astfel, întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul despăgubirilor morale, instanţa a constatat că suma de 150.000 Euro, solicitată de reclamant, depăşeşte plafonul maxim prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 622 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului Arad, au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamantul B.C. a adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, arătând că prima instanţă a avut în vedere OUG nr. 62/2010, care, însă, a fost declarată neconstituţională, întrucât era contrară Constituţiei [art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16, art. 52 şi art. 115 alin. (6)].
Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 150.000 Euro, având în vedere suferinţele la care a fost supus pe nedrept prin condamnare.
Reclamantul a solicitat instanţei să nu ia în considerare Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2011, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, şi să judece cauza în raport cu dispoziţiile legale în vigoare la data promovării acţiunii. În caz contrar, a solicitat instanţei să aplice direct Constituţia (art. 20 şi art. 21) şi legislaţia Europeană.
În motivarea apelului pârâtului, s-a arătat că hotărârea de condamnare nu poartă menţiunea caracterului politic, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009.
S-a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada suferinţelor de natură fizică, psihică şi morală, făcând doar simple afirmaţii, iar prima instanţă nu a cercetat în concret situaţia de fapt a reclamantului pentru a cuantifica despăgubirile morale, neţinând seama nici de faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Pârâtul a invocat şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând că, în această situaţie, nu se mai pot acorda despăgubiri morale.
La termenul din 09 martie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţie, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dată de la care Decizia devine obligatorie pentru instanţă .
Prin Decizia civilă nr. 523 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul B.C.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul B.C. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, însă nu pentru motivele invocate de pârât, respectiv lipsa menţiunii caracterului politic pe hotărârea de condamnare.
Prin sentinţa nr. 116/1960, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, reclamantul B.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 din Codul penal din 1936.
O asemenea condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Conform art. 2 din aceeaşi lege, efectele unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept.
Prin urmare, nu se impune ca hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat reclamantul B.C. să poarte menţiunea caracterului politic, aşa cum susţine pârâtul recurent.
Perioada de detenţie a reclamantului a fost cuprinsă între 04 octombrie 1959 şi 16 ianuarie 1963, aşa cum rezultă din înscrisurile din dosarul de fond.
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului B.C., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Acesta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care, însă, o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
S-a apreciat astfel că nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile apelanţilor cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărâri şi admiterea în totalitate a acţiunii, aşa cum a fost formulată, şi obligarea Statului Român la plata sumei de 150.000 de Euro, cu titlu de daune morale.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul a arătat următoarele:
Instanţa de apel nu a ţinut seama de motivele de apel invocate de reclamant, în sensul că legea aflată in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe toată durata procesului, în aceste împrejurări, Decizia pronunţată este netemeinică şi nelegală.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii, recurentul a invoca jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c. Croaţia, par. 81).
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituţional art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare a suferinţelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic.
Recurentul a susţinut că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial. A se aprecia in alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitiva şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate in cauză.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 69/1994, că „principiul egalităţii in faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite [...]. In consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice."
Prin declararea art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional se creează premisele apariţiei a mai multor situaţii în aplicarea legii: persoane care au obţinut hotărâri definitive sau irevocabile; persoane care au obţinut o hotărâre în prima instanţă şi care pot pierde, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, despăgubirile deja acordate de instanţă; persoane care au introdus o cerere sub imperiul vechii legi, fără ca această cerere sa fie judecată până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale, precum si persoane care vor introduce de acum înainte cereri de chemare in judecată. Se creează, astfel, o vădită discriminare între categoriile mai sus menţionate, existând persoane care vor primi despăgubiri şi persoane care nu vor beneficia de aceste despăgubiri.
S-a invocat, în susţinerea recursului, şi dispoziţiile art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie şi accesul liber la justiţie, consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 6 par. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României.
Recurentul a apreciat că este „imoral” ca, in faza apelului, să se intervină cu o decizie a Curţii Constituţionale, care să îl pună în faţa unei probleme de drept ce trebuia tratată în faza de fond a procesului, pentru a putea, eventual, să-şi precizeze cererea sau să-şi bazeze cererea pe un alt temei legal. Astfel, soluţionarea cauzei trebuie făcută cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, care semnifică tratarea egală a părţilor pe toata data desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, fără ca una din ele să fie avantajata în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj, în raport cu adversarul ei, cu respectarea dreptului la apărare.
S-a susţinut că, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-şi înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate. Or, având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat aplicabilitatea.
Astfel, faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil petenţilor şi nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
În Decizia cu numărul 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a stabilit că, în absenţa unei legi sau în cazul constatării neconstituţionalităţii legii, de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti pot aplica direct dispoziţiile Constituţiei.
In speţa de faţă, în măsură în care este necesar, recurentul a solicitat ca instanţa să aplice direct dispoziţiile Constituţiei (art. 20 si art. 21), de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unei reglementări legale, care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile declarate neconstituţionale, prin Decizia de neconstituţionalitate pronunţată de Curtea Constituţională.
În acelaşi sens, dacă există neconcordanţe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările naţionale, cu excepţia cazului in care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Recurentul a solicitat ca această cauza să se judece şi în in temeiul următoarelor prevederi ale unor acte internaţionale: art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 2, art. 5 din CEDO; Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză şi de către recurent.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior şi contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantul B.C., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurentului reclamant privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul B.C. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 523 din 09 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 523 din 09 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1844/2012. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 1706/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
