ICCJ. Decizia nr. 1869/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1869/2012
Dosar nr. 3202/3/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a Civilă sub nr. 3202/31/2010, reclamanţii N.P.S. şi N.S.K. au chemat în judecată pe pârâţii C.C., C.V., SC L. SA, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constatate că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost preluat în mod abuziv de statul român şi să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat; să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. 7373 (1241/1/2) şi radierea dreptului de proprietate a lui C.C. şi înscrierea dreptului lor de proprietate, precum şi radierea dreptului de uzufruct în favoarea Iui SC L. SA şi rectificarea cărţii funciare nr. 31876 (1241/1/1) prin radierea dreptului de proprietate al lui C.V. şi înscrierea dreptului reclamanţilor de proprietate; în subsidiar, în cazul în care se va considera că apartamentul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat Statul Român şi Municipiul Bucureşti să le achite contravaloarea apartamentului preluat în mod abuziv, estimată provizoriu la 2.000.000 lei.
Pârâţii C.V. şi C.C. au invocat, prin întâmpinările formulate la 9 martie 2010, respectiv 6 mai 2010, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Prin sentinţa civilă nr. 948 din 04 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că legitimarea procesuală activă presupune ca persoana ce a formulat cererea de chemare în judecată să fie titulara raportului juridic dedus judecăţii, respectiv, în speţă, este necesar ca reclamanţii să fie moştenitorii numitei N.M.
Din actele dosarului rezultă că N.M. a fost căsătorită cu P.N., căsătorie din care a rezultat P.C.I., care a decedat la data de 28 mai 2004. Reclamanţii, ca fii ai lui B.M.N., în susţinerea calităţii lor de moştenitori ai autorului N.M., de pe urma căreia solicită imobilul, au depus un act de notorietate după decesul lui P.N., fără să depună acte succesorale pentru a demonstra legăturile de rudenie. Actele de notorietate demonstrează că reclamanţii au vocaţie succesorală, dar, aşa cum este afirmat şi în cuprinsul acestora, este necesar să se constate printr-un certificat notarial transmiterile, în acest sens fiind şi art. 730 - 2 C. civ. francez (afirmaţia conţinută în actul de notorietate nu presupune prin ea însăşi acceptarea succesiunii).
Fiind vorba de o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ. şi având în vedere că reclamanţii nu au demonstrat calitatea lor de moştenitori de pe urma autorului N.M., proprietarul imobilului solicitat, tribunalul a apreciat excepţia ca întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii N.P.S. şi N.S.K.
Prin motivele de apel formulate, apelanţii reclamanţi au arătat că în mod greşit şi nelegal instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii active. Reclamanţii sunt unicii moştenitori ai bunicii lor N.M., proprietara imobilului din Bucureşti.
În urma decesului bunicii N.M. au rămas unici moştenitori tatăl reclamanţilor, B.M.N., şi unchiul acestora, N.P.C.I., conform actului de moştenire din 22 ianuarie 2003 eliberat de notarii francezi B.B. şi J.L.M.
Tatăl, B.M.N., a decedat în anul 1998 în Noua Zeelandă, reclamanţii fiind moştenitorii acestuia conform testamentului din 11 noiembrie 1997, iar unchiul lor, N.P., a decedat în anul 2004, iar reclamanţii sunt moştenitorii acestuia conform actului de moştenire din 05 iunie 2004 eliberat de notarii francezi B.B. şi J.L.M.
Tribunalul în mod greşit şi nelegal a stabilit că actul de moştenire din 05 iunie 2004 constată doar vocaţia succesorală şi nu face dovada calităţii de moştenitor a reclamanţilor după unchiul lor, N.P.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a indicat doar art. 730-2 C. civ. francez, menţionat în actul de moştenire, fără a analiza şi conţinutul efectiv al acestui act şi nici celelalte aliniate ale art. 730 C. civ. francez redate în acest act.
Astfel, pe pagina a doua a actului se arată expres şi foarte clar că reclamanţii sunt moştenitori ai lui N.P. şi că au acceptat succesiunea acestuia („Solicitanţii declară că au atestat devoluţiunea succesorală aşa cum a fost stabilită mai-sus şi certifică faptul că nu cunosc să existe o altă persoană în drept să pretindă la succesiunea în cauză”). Din cuprinsul acestui act rezultă fără îndoială că reclamanţii au acceptat succesiunea şi sunt moştenitorii unchiului lor, N.P.
Mai mult, dacă instanţa de fond ar fi citit în continuarea alin. (2) şi alin. (3) şi (4) ale art. 730 C. civ. francez, de asemenea indicate în act, ar fi constatat că se precizează în mod expres că persoanele indicate în actul de notorietate au calitatea de moştenitori şi că pot dispune liber de bunurile succesiunii, exact ca în speţa de faţă, când reclamanţii au formulat acţiune în revendicare.
În continuare, apelanţii reclamanţi au arătat că acest act de moştenire întocmit potrivit legii franceze este corespondentul certificatului de calitate succesorală prevăzut de legea română, care atestă calitatea de moştenitor în situaţia în care la momentul întocmirii nu se cunosc sau nu există bunuri în patrimoniul defunctului.
Intimatul pârât C.V. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, a arătat că apelanţii reclamanţi fac referire la un act de moştenire din 22 ianuarie 2003, care ar stabili că, urmare a decesului bunicii lor N.M., moştenitori ar fi B.N.M. şi N.P.C.I.
Actul respectiv are vicii de formă şi nu reprezintă decât o redactare a unor declaraţii materializate într-un act de notorietate, fără o valoare juridică.
Astfel, pretinsul „act de moştenire” este un înscris emis de un birou notarial care nu are un număr de dosar, face vorbire de un alt act de notorietate care a stat la baza emiterii acestuia, fără a se indica numărul acestuia/provenienţa şi conţinutul; de asemenea, nu se nominalizează notarul care l-a primit.
Apelanţii mai fac referire la pretinsul „certificat de moştenitor” din 05 iunie 2004 eliberat de acelaşi birou notarial. Înscrisul respectiv este, de fapt, un „act de notorietate” în care sunt consemnate declaraţii ale unor persoane fizice care pot afirma orice situaţie de fapt. Acest act nu reprezintă, conform art. 730-2 C. civ. francez, o „acceptare a succesiunii”, deci acesta trebuie coroborat cu un veritabil certificat de moştenitor.
Din niciun act nu rezultă că N.C.I. a fost frate cu B.N., ultimul neprezentând niciodată un certificat de moştenitor sau orice fel de act de stare civilă care să ateste că a fost fiul defuncţilor N.M. şi N.P.
Apelanţii au depus la dosar decizia civilă nr. 557 din 11 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie pronunţată în dosarul nr. 15035/3/2008 (500/2010), precum şi, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, opinia legală a doamnei avocat I.U.
Prin decizia civilă nr. 311 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi N.P.S. şi N.S.K. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C.C., C.V., SC L. SRL, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă - Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că în cazul acţiunii în revendicare, care este acea acţiune reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar, calitatea procesuală activă aparţine proprietarului bunului respectiv.
De asemenea, în cazul acţiunii în rectificarea cărţii funciare prin înscrierea reclamantului ca proprietar este necesar ca titularul cererii să facă dovada calităţii afirmate, iar, în cadrul pretenţiei de obligare a statului la plata contravalorii imobilului preluat în mod abuziv, una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii este aceea a deţinerii în patrimoniu de către reclamant sau autorul său a dreptului de proprietate asupra bunului la momentul preluării.
Cu actul de vânzare cumpărare din 21 iulie 1934, reclamanţii au făcut dovada dobândirii de către M.P.N. a imobilului din Bucureşti, compus din locul în întindere de circa 360 m.p. În temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ., Curtea a reţinut că M.P.N. a fost şi proprietara construcţiei situate pe terenul de mai sus.
Potrivit unui înscris care emană de la notarii B.B. şi J.L.M., din actul de notorietate primit de unul din membrii biroului notarial la data de 22 ianuarie 2003, rezultă, printre altele, că doamna M.G. - născută la Bucureşti, pe 10 decembrie 1889, văduvă din prima căsătorie cu domnul P.N. şi din a doua căsătorie cu S.P., nerecăsătorită, a decedat la Silverstream (Noua Zeelandă) pe 10 decembrie 1969 şi a lăsat ca moştenitori pe B.M.N. - născut la Bucureşti, pe 20 iunie 1917, de naţionalitate britanică prin naturalizare, decedat la Karori (Noua Zeelandă) pe 21 iunie 1998 - şi pe P.C.E.N. - născut la Govora, pe 31 iulie 1922, de naţionalitate franceză prin naturalizare.
Conform unui înscris întocmit la 05 iulie 2004, notarul B.B., membru al societăţii denumite „B.M.A.” a primit un act de notorietate, în aplicarea art. 730 A - 730-5 C. civ. (francez), care conţine o expunere a solicitanţilor S.R. şi P.N., neprezenţi, dar reprezentaţi printr-un notar asistent, şi declaraţiile acestora. Astfel, în partea de expunere aceştia au arătat că P.C.E.N. a decedat la Boulogne-Billancourt pe 28 mai 2004, că nu se cunosc dispoziţii testamentare sau altele în legătură cu moartea persoanei decedate şi că acesta a lăsat ca moştenitori pe S.K.N. şi pe P.S.N., nepotul său şi nepoata sa, unicii copii ai lui B.M.N., fratele defunctului. La rubrica „declaraţiile solicitanţilor” s-a arătat că aceştia au atestat devoluţiunea legală aşa cum a fost stabilită mai sus şi au certificat faptul că nu cunosc să existe o altă persoană în drept să pretindă succesiunea în cauză. Totodată, s-a făcut menţiunea că, potrivit legilor şi decretelor în vigoare, notarul a informat persoanele în drept la succesiune despre obligaţia de a constata într-un certificat notarial toate transmiterile prin deces ale drepturilor reale imobiliare ce ar putea depinde de aceasta, iar, în final, s-a dat citire în faţa solicitanţilor articolelor 730-2, 730-3 şi 730-4 Codul civil (francez).
De asemenea, în dosarul nr. P650/98, Curtea Supremă a Noii Zeelande - Registratura din Wellington, în cazul succesiunii lui B.M.N., care a decedat la 21 iunie 1998, a confirmat autenticitatea testamentului acestuia şi a fost încredinţată spre administrare masa succesorală a acestuia executorilor desemnaţi în respectivul testament. Prin testamentul întocmit la 11 noiembrie 1997, B.M.N. a lăsat bunurile neenumerate expres copiilor săi, S.K.N. şi P.S.A.N.
În ceea ce priveşte efectele juridice ale celor două acte de notorietate emise în Franţa, care constituie chestiunea litigioasă în cauză, Curtea a constatat, cu titlu preliminar, că, întrucât potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internaţional numai în cazul în care moştenirea este lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România, cele două acte succesorale întocmite în Franţa pot fi recunoscute pe cale incidentală, conform art. 170 alin. (2) din acelaşi act normativ. De asemenea, potrivit art. 9 din Convenţia între Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială, ratificată prin Decretul nr. 77/1975: „Actele notariale şi actele cărora legea le conferă valoare de acte autentice, întocmite pe teritoriul unuia dintre cele două state, au, pe teritoriul celuilalt stat, aceeaşi forţă probantă ca şi actele corespunzătoare întocmite pe teritoriul acestui stat”. De aceea, deşi Franţa este parte la Convenţia din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine (la data 26 august 1999 actul a fost ratificat prin O.G. nr. 66/1999), nu este necesară apostila, conform art. 3 alin. (2) din această convenţie multilaterală.
Dispoziţiile legale relevante C. civ. francez sunt cuprinse în Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul II, Secţiunea II: „Despre proba calităţii de moştenitor”:
„Art. 730 Proba calităţii de moştenitor se face prin orice mijloace.
Nu se derogă nici de la dispoziţiile, nici de la uzanţele privind eliberarea certificatului de proprietate sau de moştenire de către autorităţile judiciare sau administrative.
Art. 730-1 Proba calităţii de moştenitor poate rezulta dintr-un act de notorietate întocmit de un notar, la cererea unuia sau mai multor titulari de drepturi.
Actul de notorietate trebuie să aibă în vedere certificatul de deces al persoanei a cărei succesiune este deschisă şi să menţioneze înscrisurile justificative care au putut fi depuse, cum ar fi acte de stare civilă şi, eventual, documente privind existenţa liberalităţilor pentru cauză de moarte care ar putea avea incidenţă asupra devoluţiunii succesorale.
Acesta trebuie sa conţină declaraţia, semnată de unul sau mai mulţi titulari de drepturi autori ai cererii, că au vocaţia, singuri sau împreună cu alte persoane pe care le indică, să primească în tot sau în parte moştenirea defunctului.
Orice persoană ale cărei declaraţii par a fi utile poate fi chemată la întocmirea actului.
Pe marginea certificatului de deces se face menţiune despre existenţa actului de notorietate.
Art. 730-2 Declaraţia cuprinsă în actul de notorietate nu presupune, prin ea însăşi, acceptarea succesiunii.
Art. 730-3 Actul de notorietate astfel întocmit face dovada până la proba contrară.
Persoana care se prevalează de act este prezumată a avea drepturi succesorale, în cota indicată în act.
Art. 730-4 Moştenitorii indicaţi în actul de notorietate sau mandatarul lor comun sunt consideraţi faţă de terţii deţinători de bunuri succesorale a avea drept de liberă dispoziţie cu privire la aceste bunuri şi, în cazul fondurilor, libera dispoziţie cu privire la acestea, în cota indicată în act.
Art. 730-5 Persoanei care, cu ştiinţă şi cu rea-credinţă, se prevalează de un act de notorietate inexact i se pot aplica sancţiunile pentru ascunderea unor bunuri ale succesiunii prevăzute de articolul 778, fără a exclude obligarea sa la plata de daune-interese”.
Conform datelor publicate pe site-ul Internet al Ministerului de Justiţie din Franţa, actul de recunoaştere trebuie deosebit de certificatul de moştenire şi de certificatul de proprietate (la care face referire art. 730 alin. (2)).
Certificatul de moştenire, care este o creaţie a practicii administrative, poate fi eliberat de către primar, numai pentru plata unor sume de maxim 5335.72 Euro datorate de către persoane juridice de drept public.
Certificatul de proprietate sau a certificatului de transmitere este întocmit de către judecător. Aceasta permite moştenitorilor stabiliţi astfel să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor mobile succesorale deţinute de bănci publice sau semi-publice.
Potrivit informaţiilor publicate pe site-ului Internet al Camerei Notarilor din Paris, mai există un act juridic care se emite în materie succesorală, şi anume actul de atestare a proprietăţii, ce se întocmeşte de un notar şi constată transmisiunea bunurilor imobiliare către moştenitori sau legatari. Actul se înscrie la instituţia administrativă şi fiscală care asigură înregistrarea actelor autentice (Conservation des hypothèques) cel mai târziu în termen de patru luni de la data depunerii cererii către notar. Actul nu este necesar în cazul în care un act de partaj este întocmit şi înscris în termen de 10 luni de la deces.
Din perspectiva celor expuse mai sus, rezultă că, în dreptul civil francez, actul de notorietate face dovada calităţii de moştenitor, astfel cum rezultă atât din denumirea secţiunii C. civ. în care este reglementat, cât şi din prevederea expresă cuprinsă în art. 730-3 alin. (1).
Menţiunea pe care a făcut-o notarul B.B. în cuprinsul actului de notorietate întocmit la 05 iulie 2004, referitoare la certificatul notarial privind transmiterile prin deces ale drepturilor reale imobiliare (într-o altă traducere, actul de atestare a proprietăţii) nu este de natură să înlăture această concluzie, întrucât acest din urmă act are o altă raţiune, şi anume aceea de a atesta bunurile imobile care fac parte masa succesorală.
Reclamanţii din prezenta cauză sunt într-o imposibilitate obiectivă de a obţine şi acte de atestare a proprietăţii cu privire la imobilul ce formează obiectul litigiului, întrucât acesta, fiind preluat de stat, nu s-a regăsit în masa succesorală rămasă de pe urma defuncţilor M.N. şi, respectiv, P.C.E.N.
Pe de altă parte, este adevărat că, spre deosebire de dreptul civil român, în dreptul civil francez, obţinerea de către succesibili a actelor care atestă calitatea de moştenitori nu are semnificaţia acceptării moştenirii, regulă explicabilă prin termenul lung de acceptare a moştenirii (de 30 ani până la adoptarea Legii nr. 2006-728, conform art. 789 rap. la art. 2262 C. civ. francez şi, respectiv de 10 ani, potrivit art. 780 C. civ. francez modificat).
Cu toate acestea, ceea ce prezintă relevanţă în contextul în care sunt recunoscute pe teritoriul României efectele actelor notariale emise în Franţa, este faptul că, în dreptul civil francez, existenţa actului de notorietate este suficientă pentru a solicita restituirea bunurilor succesorale de la persoanele care le deţin fără drept, inclusiv în cazul bunurilor imobiliare (care se includ în noţiunea de fonduri, după cum rezultă din Cartea a II-a, Titlul I), regulă prevăzută expres de art. 730-4 C. civ. francez.
Faţă de aceste considerente, reţinând că prima instanţă nu a stabilit corect efectele juridice ale actelor juridice în materie succesorală emise în Franţa, prin care reclamanţii au înţeles să îşi dovedească legitimarea procesuală, precum şi faptul că, procedând astfel, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă - Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti, C.C., SC L. SRL şi C.V.
În motivarea recursului, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În speţă, instanţa de fond în mod corect a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe baza actelor aflate la dosarul cauzei, fără a mai fi necesară cercetarea fondului. Însă, atunci când a pronunţat decizia atacata, Curtea nu a avut în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care dispun în sensul că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Prin urmare, dispoziţiile procedurale de mai sus, obliga instanţa ca, odată invocată o excepţie să o soluţioneze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei, ceea ce, în cauză, a şi făcut prima instanţă - a soluţionat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, nefiind necesară soluţionarea cauzei pe fond.
Mai mult decât atât, instanţa de apel nu a avut în vedere că actele de notorietate depuse de reclamanţi în dovedirea calităţii lor procesuale active, pentru a putea produce efecte şi pentru a putea fi luate în considerare, era imperios necesar să constate, printr-un certificat notarial, transmiterile succesorale, în acest sens fiind şi art. 730-2 C. civ. francez, care arată că afirmaţia conţinută în actul de notorietate nu presupune prin ea însăşi acceptarea succesiunii.
Astfel, documentul depus de reclamanţi, denumit „act de notorietate” nu reprezintă o acceptare a succesiunii pentru a fi suficient în dovedirea calităţii procesuale active, fiind necesar un certificat suplimentar, care să ateste calitatea acestora de moştenitori.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii C.C. şi SC L. SRL au susţinut că decizia atacată este netemeinica şi nelegală, precum şi că instanţa învestită cu soluţionarea apelului ar fi trebuit să aibă în vedere că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecaţii. Aşadar, calitatea procesuală a reclamanţilor nefiind dovedită, au solicitat respingerea apelului.
În cauză, r eclamanţii, ca fii ai lui B.M.N., în susţinerea calităţii lor de moştenitori ai autorului N.M., de pe urma căreia solicita imobilul, au ataşat un act de notorietate întocmit la data de 05 iulie 2004, după decesul domnului P.N., fără să depună acte succesorale pentru a demonstra calitatea de moştenitori. Actele de notorietate dovedeşte faptul că reclamanţii au vocaţie succesorală, dar nu şi calitate de moştenitor, aceasta putând fi dovedită cu un certificat de moştenitor.
În dreptul romanesc, cât şi în cel francez calitatea de moştenitor se dovedeşte cu acte de stare civilă, etc. Pe de altă parte, potrivit art. 730 C. civ. francez, afirmaţia conţinută în actul de notorietate nu presupune prin ea însăşi acceptarea succesiunii.
Au mai arătat recurenţii că există elemente în conţinutul deciziei recurate care contrazic afirmaţiile anterioare, în sensul că, spre deosebire de dreptul civil roman, în dreptul civil francez, obţinerea de către succesibili a actelor care atesta calitatea de moştenitori nu are semnificaţia acceptării moştenirii, regulă aplicabilă prin termenul lung de acceptare a moştenirii (de 30 ani până la adoptarea Legii nr. 2006-728, conform art. 789 raportat la art. 2262 C. civ. francez şi, respectiv, de 10 ani, potrivit art. 780 C. civ. francez modificat).
În concret, c alitatea de persoană îndreptăţită Ia a solicita revendicarea imobilului este dovedită doar cu propria declaraţie, reclamanţii nefăcând dovada legăturilor de stare civilă cu autorul proprietar al imobilului; lipsa actelor de stare civilă nu poate fi suplinită de un act de notorietate, în condiţiil e în care, potrivit dreptului românesc, dovada succesiunii se face cu certificat de calitate de moştenitor având Ia bază acte de stare civila, în cauză nefiind probată legătura dintre cei doi presupuşi fraţi decât prin identitatea numelui de familie; dezbaterea succesiunii potrivit dreptului internaţional privat se face la locul decesului defunctului, însă, în situaţia în care acesta are bunuri/drepturi pe teritoriul altor state, acestea sunt supuse regimului juridic stabilit de legea locului unde se află bunurile cele mai importante (şi potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanţii trebuie să prezinte acte de stare civilă sau testament, însoţit de certificat de moştenitor, adică ambele categorii de acte sunt atât necesare şi suficiente pentru demonstrarea calităţii de moştenitor). În prezent, nu există acte de stare civilă, iar certificatul de moştenitor este înlocuit de un act având la baza propria declaraţie a beneficiarului dreptului, fără alte dovezi, aşa cum reiese din actul de notorietate dedus judecaţii.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
La rândul său, recurentul C.V. a arătat că instanţa de apel a ignorat o serie de probe ce atestă faptul că reclamanţii, la data introducerii acţiunii, nu au avut în vedere prevederile art. 109 C. proc. civ., şi anume nu au ţinut cont de obligaţia de a face dovada identităţii dintre persoana reclamantă şi temeiul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Astfel, în notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti N.P.C.I. afirmă că este singurul moştenitor al mamei sale, în consecinţă singurul îndreptăţit să beneficieze de dispoziţiile legii speciale.
În această situaţie, era normal ca cei doi reclamanţi să facă dovada de succesori cu acte de stare civilă şi nu cu declaraţii de martori că sunt nepoţi de frate ai unchiului lor decedat, precum şi că tatăl lor a fost frate cu defunctul N.P.
Deşi acest lucru le-a fost pus în vedere de instanţa de fond, reclamanţii nu s-au conformat şi nu au prezentat acte de stare civilă.
Pe de altă parte, potrivit Codului civil francez, art. 730-1, proba calităţii de reprezentant poate rezulta dintr-un act de notorietate întocmit de notar, la cererea unuia sau mai multor titulari de drepturi. Acest act trebuie să aibă în vedere certificatul de deces al persoanei a cărei succesiune este deschisă şi să menţioneze înscrisurile justificative care ar putea fi depuse, cum ar actele de stare civilă. Aceeaşi opinie a prezentării actelor de stare civilă o împărtăşeşte şi avocatul baroului Paris, R.P., în „opinia legală” extrajudiciară.
Din actul de notorietate emis după defunctul N.P. rezultă în mod categoric că nu a fost prezentat niciun act de stare civilă care să ateste date despre B.M.N. La dosar s-a ataşat o declaraţie de notorietate a numiţilor C.D.Ş. şi C.E., în care se face vorbire doar de identitatea de nume dintre N.M. şi N.P.M., cu trimitere la fiul acesteia, N.P.C.I., dar fără nicio referire la B.N.M.
Or, indiferent de legislaţia avută în vedere, proba calităţii procesuale active nu se poate face decât cu acte de stare civilă, care să ateste legătura de rudenie dintre părţi.
Cât timp reclamanţii nu au făcut dovada că tatăl lor a fost frate cu N.P.C.I., în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că argumentele aduse de această parte hotărârii recurate, prin prima critică dezvoltată, pleacă de la înţelegerea greşită a considerentelor acestei decizii. Se susţine, astfel, că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 137 C. proc. civ., ce impun soluţionarea cu prioritate a excepţiilor invocate prealabil analizei fondului.
Or, trebuie observat că ceea ce Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în hotărârea pronunţată priveşte greşita soluţie dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv stabilirea incorectă a efectelor juridice ale actelor juridice în materie succesorală emise în Franţa, cu consecinţa neanalizării pe fond a cererii de chemare în judecată, iar nu încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., în sensul că s-ar fi procedat la rezolvarea cu prioritate a unei excepţii, deşi nu se impunea această operaţiune juridică.
Înalta Curte mai reţine că cel de-al doilea argument susţinut de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice se referă la modalitatea greşită în care s-a dat efect juridic actului de notorietate prezentat de reclamanţi, în lipsa unor acte de stare civilă care să confirme acceptarea succesiunii de către aceştia, în acord cu dispoziţiile art. 730-2 Codul civil francez.
Această critică nu poate fi primită de Înalta Curte, avându-se în vedere faptul că instanţa de apel constată, în mod legal, cu titlu preliminar, că instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturile de drept internaţional numai în cazul în care moştenirea este lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România, în timp ce recunoaşterea celor două acte succesorale emise în Franţa poate fi realizată doar pe cale incidentală, conform art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992. Ceea ce prezintă relevanţă, reţine Curtea, în contextul recunoaşterii pe teritoriul României a efectelor actelor contestate/notariale emise în Franţa este faptul că, spre deosebire de dreptul civil român, în dreptul civil francez existenţa actului de notorietate este suficientă pentru a formula o acţiune în revendicare.
În plus, Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că actele notariale în cauză, cărora legea le conferă valoare de acte autentice, fiind întocmite pe teritoriul statului francez, au, potrivit Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinţei legalizării actelor oficiale străine, aceeaşi forţă probantă ca şi actele corespunzătoare întocmite în România.
Deşi se invocă de către recurent incidenţa dispoziţiilor art. 730-2 C. civ. francez, potrivit cu care „declaraţia conţinută în actul de notorietate nu presupune, prin ea însăşi, acceptarea succesiunii”, ceea ce implică depunere unui certificat suplimentar de către reclamanţi (care să ateste calitatea lor de moştenitori), Înalta Curte apreciază, fără a relua argumentele expuse de instanţa de apel, corecte, de altfel, că actele de notorietate prezentate sunt suficiente pentru a face dovada calităţii de moştenitor.
Emiterea unui ulterior certificat notarial privind transmiterile prin deces ale drepturilor reale imobiliare (în speţă, actul de atestare a proprietăţii), menţiune făcută în cuprinsul actului de notorietate întocmit la 5 iulie 2004, are un alt scop, acela de a atesta bunurile imobile ce fac parte din masa succesorală, iar, în cauză, o astfel de soluţie nici nu ar fi posibilă, cât timp imobilul litigios este cel revendicat de reclamanţi.
În concluzie, trebuie reţinut că actul de notorietate face dovada calităţii de moştenitor, ceea ce nu are semnificaţia de „acceptare a succesiunii”, însă, în dreptul civil francez, existenţa actului de notorietate este suficientă pentru a solicita restituirea bunului de la un neproprietar posesor.
Drept consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat, motiv pentru care, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge.
Aceleaşi argumente vor fi avute în vedere şi în privinţa recursului exercitat de recurenţii C.C. şi SC L. SRL, în condiţiile în care şi acesta se referă la lipsa dovezii calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Înalta Curte mai reţine că dovada legăturilor de rudenie dintre reclamanţii şi fostul proprietar al imobilului, respectiv dintre cei doi fraţi reiese şi din considerentele deciziei civile nr. 557 din 11 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie. Astfel, în conţinutul acestei hotărâri se constată, cu putere de lucru judecat, că „din actele de stare civilă depuse la dosar, din actele privind devoluţiunea succesorală eliberate de Notarii publici „B.B. şi J.L.M.” din Franţa la 22 ianuarie 2003 şi respectiv 05 iulie 2004 şi din testamentul înregistrat la Curtea Supremă din Wellington la data de 29 iunie 1998 rezultă următoarele: numitul N.P. a decedat la data de 14 iulie 1944, de pe urma sa rămânând ca moştenitori N.B.M. şi N.P.C.E., în calitate de fii. De pe urma numitei G. (fostă N.) M. au rămas ca moştenitori: N.B.M. şi N.P.C.E., în calitate de fii. De pe urma defunctului N.B.M., decedat la data de 21 iunie 1998 au rămas ca moştenitori reclamanţii N.S.K. şi N.P.S., în calitate de fii şi legatari cu titlu universal. De pe urma defunctului N.P.C.E., decedat la data de 28 mai 2004, au rămas ca moştenitori reclamanţii N.S.K. şi N.P.S., în calitate de nepoţi de frate”.
În plus, Înalta Curte constată că, în aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii consideră că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât se reţine în mod categoric, alături de celelalte argumente, că obţinerea de către succesibili a actelor care atestă calitatea de moştenitori nu are semnificaţia acceptării moştenirii, regulă ce se deduce din instituirea unui termen lung de acceptare a succesiunii.
Or, o astfel de critică nu este fondată, cât timp, anterior utilizării acestui considerent, instanţa de apel dezvoltă şi defineşte noţiunile de certificat de moştenire şi certificat de proprietate, respectiv certificat de atestare a proprietăţii, iar, ulterior, arată care sunt motivele pentru care acorda efecte juridice actelor de notorietate contestate de recurenţi.
Prin urmare, considerentele pretins contradictorii nu se regăsesc în motivarea deciziei recurate, astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs vizând motivarea contradictorie este nefondat.
Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală atunci când, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Înalta Curte constată, pe de o parte, că această critică nu este dezvoltată de recurenţii C.C. şi SC L. SRL, pentru a putea fi analizată, iar, pe de altă parte, că un astfel de motiv nu se susţine, fiind vorba, în speţă, de determinarea efectelor juridice ale unor acte notariale emise în Franţa, iar nu de interpretarea naturii lor, respectiv de schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al acestora.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., şi recursul declarat de recurenţii C.C. şi SC L. SRL.
În privinţa recursului formulat de recurentul C.V., Înalta Curte reţine că se critică decizia instanţei de apel pentru ignorarea probelor ce atestă faptul că reclamanţii nu au făcut dovada identităţii lor cu acte de stare civilă, ci cu declaraţii de martori, deşi acest lucru le-a fost pus în vedere de la fond.
Or, aspectele legate de calitatea procesuală activă au fost cenzurate, din perspectiva criticilor acestui recurent, de Înalta Curte la momentul analizei celorlalte recursuri declarate în cauză, astfel că, având în vedere aceleaşi considerente şi dispoziţii legale, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va proceda la respingerea căii de atac de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C.C., C.V., SC L. SRL şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 311A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi N.P.S. şi N.S.K.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7144/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7611/2012. Civil → |
|---|
